Construction subcontract payment dispute: insufficiency of appellate motivation on contractual liability and calculation of late-payment penalties

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.02.2009 reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumelor de: 1.391.736,75 RON aferentă facturilor nr. x din 29 septembrie 2006, nr. x din 31 octombrie 2006, nr. x din 30 noiembrie 2006, nr. x din 29 decembrie 2006, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţii executate de A. în perioada august - noiembrie 2006, în temeiul contractului de subantrepriză nr. x din 20 octombrie 2003; 1.201.588,47 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 22.1 din contract, din care: suma de 746.143,45 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere pe perioada desfăşurării raporturilor contractuale şi suma de 455.445,02 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 3 februarie 2009, aferente facturilor neachitate; S-a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţei de curs valutar pentru facturile enumerate.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta B. a solicitat obligarea S.C. A. S.A. la plata sumei de 1.035.298,85 Euro, respectiv 4.437,497,93 RON din care: 156.056,73 Euro - reprezentând penalităţi pentru neexecutarea la timp a contractului, calculate conform art. 22.1 din contractul de subantrepriză nr. x din 20 octombrie 2003; 189.028,53 Euro - reprezentând costuri înregistrate de pârâtă pentru mobilizarea în vederea finalizării lucrărilor care nu au fost terminate de subantreprenor; 690.213,56 Euro - reprezentând costuri suplimentare suportate de pârâtă pentru executarea cu celeritate a lucrărilor restante care nu au fost finalizate de subantreprenor.

Prin sentinţa civilă nr. 17367 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 455.444,98 RON reprezentând penalităţi aferente facturilor achitate cu întârziere, suma de 1.391.736,75 RON - debit neachitat şi suma de 1.410.345,64 RON - penalităţi de întârziere aferente acestui debit - calculate până la 31.12.2010 precum şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal, a respins cererea reconvenţională, a obligat pârâta-reclamantă la 65.018,28 RON cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.

În motivare s-a reţinut că la 20 octombrie 2003, între S.C. A. S.A., în calitate de subantreprenor, şi B., în calitate de Antreprenor general, s-a încheiat Contractul de subantrepriză nr. x din 20 octombrie 2003, având ca obiect executarea de lucrări de construcţii şi finalizarea obiectivului "Drum de ocolire Craiova Km 7+900 - Km 14+100 cu excepţia pasajului de la Km 13+300".

În schimbul lucrărilor de construcţii pe care reclamanta le-a efectuat conform Contractului, pârâta B. avea obligaţia de a efectua plăţi parţiale lunare în termen de 56 de zile de la data emiterii facturii.

Din probele administrate în cauză a rezultat că subantreprenorul a efectuat lucrările contractate inclusiv pe cele suplimentare, însă facturile emise în perioada 12 decembrie 2005 - 31 august 2006 au fost plătite cu întârziere de către pârâta, astfel ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 22.2 din contract, s-a reţinut că Antreprenorul general datorează penalităţi in cuantum de 0,07% pe zi de întârziere în sumă de 455 444,98 RON.

Pentru lucrările efectuate de reclamanta în perioada august- noiembrie 2006, aceasta a emis facturile nr. x din 29 septembrie 2006, nr. x din 31 octombrie 2006, nr. x din 30 noiembrie 2006, nr. x din 29 decembrie 2006, în valoare totală de 1.391.736,75 RON, ce au fost depuse spre acceptare la plata la Antreprenorul general, cu borderourile situaţiilor de lucrări executate şi a devizelor. Aceste facturi au devenit scadente în termen de 56 de zile de la data depunerii lor la Antreprenorul general, penalităţile de întârziere calculate pana la 31 decembrie 2010 fiind de 1.410.345,64 RON.

Prin decizia civilă nr. 374din17 octombrie 2013Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. - Sucursala Bucureşti, a schimbat, în parte, sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în sensul că a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A., a obligat pârâta B. să plătească reclamantei S.C. A. S.A. următoarele sume: 1.334.825,19 RON, cu titlu de contravaloare lucrări efectuate în perioada august - noiembrie 2006; 420.676,70 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente facturilor achitate cu întârziere şi suma de 1.794.420,60 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului neachitat, calculate la scadenţă până la data de 26 martie 2012; a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă B., a obligat reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. să plătească pârâtei-reclamante B. suma de 8.716,5 euro, cu titlu de lucrări neexecutate; a menţinut dispoziţia privind obligarea pârâtei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond; a anulat, ca insuficient timbrat apelul declarat de apelanta S.C. A. S.A..

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Bucureşti şi pârâta B. - Sucursala Bucureşti.

Prin decizia nr. 3410 din 5 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia tardivităţii declarării recursului de către recurenta - pârâtă B.- Sucursala Bucureşti, ca nefondată; a admis recursurile declarate de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. Bucureşti şi de recurenta - pârâtă B.- Sucursala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 374 din 17 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat în parte decizia recurată, şi, în consecinţă, a dispus trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului formulat de pârâta B.- Sucursala Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 17367 din 10 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând, în rest, dispoziţiile deciziei recurate.

Prin decizia nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta B. - Sucursala Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 17367 din 10 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta pârâtă şi a fost obligată pârâta-reclamantă să-i plătească reclamantei-pârâte următoarele sume: 431.489,39 RON contravaloare penalităţi facturi achitate cu întârziere; 233.471,84 euro valoare lucrări, organizare de şantier şi diferenţa preţ motorină pentru perioada august - noiembrie 2006; penalităţi în ce priveşte sumele stabilite la pct. 2 în cuantum de 0,07% pe zi de întârziere, calculate din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, respectiv de la data expirării termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final C.N.A.D.N.R. (care din acestea se împlineşte primul) şi până la data plăţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate în ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 23.810 RON cheltuieli de judecată în apel. Au fost compensate cheltuielile de judecată şi obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 18.810 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând apelul formulat de apelanta pârâtă B.- Sucursala Bucureşti, Curtea a reţinut că expertiza tehnică construcţii întocmită în apel după casare de către expert tehnic C. este cea mai amănunţit întocmită, analizând fiecare componentă a sumelor solicitate de reclamantă, prin raportare la înscrisurile întocmite sau însuşite de părţi, evidenţiind lucrări care nu au procese-verbale sau greşeli făcute de A. când s-au calculat cantităţile executate, astfel că instanţa a stabilit suma cuvenită reclamantei prin raportare la calculele prezentate în această expertiză.

Curtea a avut în vedere că experţii anteriori au sancţionat atitudinea pârâtei care nu a confirmat, dar nici nu a contestat expres situaţiile de lucrări prezentate, precum şi împrejurarea că lucrările au fost finalizate şi predate beneficiarului final, în detrimentul stabilirii realităţii lucrărilor de pe teren.

În aplicarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., Curtea a reţinut că revenea reclamantei Subantreprenor, obligaţia să dovedească temeinicia pretenţiilor sale, respectiv să facă dovada contravalorii lucrărilor solicitate or, lipsa confirmării situaţiilor de lucrări de către Antreprenorul general în termenul de 28 de zile prevăzut în contract, nu poate fi echivalată cu recunoaşterea integrală a pretenţiilor Subantreprenorului, în condiţiile în care există procese-verbale de calitate pentru o parte din lucrări, care au fost însuşite de reprezentanţii antreprenorului general şi care atestă cu certitudine executarea acestor lucrări, coroborat cu împrejurarea că restul lucrărilor pretins executate de Subantreprenor nu pot fi verificate pe teren, conform concluziilor expertului.

Expertul a evidenţiat, prin răspunsul la obiecţiuni, lucrări care nu au procese-verbale de calitate, respectiv a identificat greşeli făcute de A. la calcularea lucrărilor executate, cu explicaţii complete şi pertinente pentru fiecare astfel de calcul.

Curtea a mai reţinut că, în lipsa documentelor specifice prin care Antreprenorul general să ateste efectuarea calitativă şi cantitativă a lucrărilor pretinse de către reclamantă, şi în lipsa posibilităţii de verificare a existenţei pe teren a acestor lucrări, expertul a fost în imposibilitatea de a calcula contravaloarea anumitor lucrări, chiar dacă acestea au fost executate, în contextul în care nu se putea stabili cantitatea lucrărilor efectuate.

Totodată, prezentarea unor rapoarte de încercare beton realizate de B. nu justifică executarea lucrării în termenii cantitativi şi calitativi pretinşi de reclamanta A..

Curtea a mai reţinut că argumentul referitor la propunerea de tranzacţionare făcută de pârâtă reclamantei nu poate fi avut în vedere în sensul admiterii pretenţiilor, astfel cum au fost formulate, în contextul în care tranzacţia nu s-a finalizat, iar, ca principiu, o tranzacţie presupune concesii sau renunţări reciproce la drepturi; astfel, din punctul de vedere al pârâtei, propunerea de achitare a sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor, astfel cum au fost solicitate, reprezintă o concesie/renunţare din partea acesteia, faţă de întinderea obligaţiei care consideră că îi revenea.

În ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere, Curtea a reţinut că la fond a fost efectuat un raport de expertiză contabilă de către expert D., în care s-a stabilit contravaloarea penalităţilor de întârziere pentru facturile achitate cu întârziere, în cuantum de 455.444,98 RON, contravaloarea lucrărilor efectuate în perioada august- noiembrie 2006 în cuantum de 1.391.736,75 RON şi penalităţi de 1.410.345,64 RON la data de 31 decembrie 2010.

În apel, înainte de casare, s-a efectuat un raport de expertiză contabilă de către expert E..

În raportul de expertiză contabilă întocmit de expert F., expertul a efectuat calculul penalităţilor aferente lucrărilor executate de A. S.A., a căror contravaloare a fost încasată de B. de la CNADNR anterior expirării termenului de 56 de zile, respectiv calculul penalităţilor aferente lucrărilor executate de A. S.A. a căror contravaloare a fost încasată de B. de la CNADNR ulterior expirării termenului de 56 de zile. Expertul s-a raportat la o valoare a lucrărilor de 1.391.736,75 RON, sumă diferită debitul principal. prin urmare, Curtea a stabilit generic obligaţia pârâtei de plată a penalităţilor de întârziere către reclamantă, prin raportare la suma exprimată în Euro, conform calculului expertului în specialitatea construcţii, urmând ca penalităţile să fie calculate şi prin raportare la împrejurarea dacă acestea au fost decontate de către beneficiarul final antreprenorul general B. înainte sau după expirarea termenului de 56 de zile prevăzut la art. 18.1 din contract.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor contractuale, Curtea a reţinut că părţile au stabilit în contract un termen de 56 de zile în care trebuie efectuată plata, că în termen de 5 zile de la expirarea acestei perioade subantreprenorul este îndreptăţit să sisteze efectuarea lucrărilor, iar în cazul în care nu este efectuată plata în 5 zile de la expirarea termenului prevăzut de art. 18.2, art. 22.2 prevede obligaţia de a plăti penalităţi de 0,07% pe zi.

Astfel, Curtea a apreciat că părţile au avut în vedere ca penalităţile să curgă, în această situaţie, după un termen de 61 de zile (56 zile art. 18.1 plus 5 zile art. 18.2, acelaşi cu termenul de 5 zile prevăzut de art. 22.2). Interpretarea aceasta se impune prin aplicarea argumentului de interpretare prevăzut de dispoziţiile art. 978 C. civ.. Astfel, părţile au prevăzut un termen de plată de 56 de zile de la emiterea facturii şi un alt termen de 5 zile, în care Subantreprenorul poate suspenda executarea lucrărilor, la expirarea căruia încep să curgă penalităţile de întârziere.

Curtea a constatat că la art. 18.1 părţile au prevăzut un termen alternativ de curgere a penalităţilor, pentru situaţia în care Antreprenorul general a încasat de la Beneficiar contravaloarea lucrărilor executate de Subantreprenor înainte de expirarea termenului de 56 zile. În speţă, nu s-au identificat dovezi în sensul că Beneficiarul final ar fi efectuat aceste plăţi anterior sau ulterior expirării perioadei de 56 zile.

Prin urmare, Curtea a obligat pârâta la plata sumei de 431.489,39 RON către reclamantă reprezentând contravaloare penalităţi facturi achitate cu întârziere, conform calculelor raportului de expertiză întocmit în apel după casarea cu trimitere spre rejudecare, respectiv la plata de penalităţi în ce priveşte sumele stabilite la pct. 2 în cuantum de 0,07% pe zi de întârziere, calculate din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, respectiv de la data expirării termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final C.N.A.D.N.R. (care din acestea se împlineşte primul) şi până la data plăţii.

În ce priveşte cererea reconvenţională, s-a reţinut că, în mod corect instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ.

Curtea a constatat că apelanta-pârâtă B., nu a dovedit pretenţiile sale privind costurile înregistrate pentru mobilizarea în vederea finalizării lucrărilor care nu au fost finalizate de către antreprenor, în cuantum de 189.028,53 euro, respectiv cele având ca obiect costurile suplimentare suportate pentru executarea cu celeritate a lucrărilor restante, care nu au fost finalizate de către antreprenor, deşi sarcina probei îi revenea, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.. Totodată, apelanta-pârâtă nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru declanşarea răspunderii contractuale pentru neexecutarea la timp a contractului.

Deşi apelanta-pârâtă a invocat în cererea reconvenţională răspunderea contractuală, aceasta nu a identificat în mod detaliat elementele acestei răspunderi, însă din modul de formulare şi dispoziţiile contractuale invocate, se deduce că aceasta solicită obligarea apelantei reclamante la plata penalităţilor de întârziere pentru nefinalizarea lucrărilor şi părăsirea şantierului anterior finalizării. Curtea a reţinut ca întemeiate apărările apelantei-reclamante în sensul invocării excepţiei de neexecutare a contractului, în contextul în care apelanta pârâtă nu a achitat, respectiv a achitat cu întârziere obligaţiile de plată a lucrărilor efectuate.

Curtea a reţinut că expertul tehnic judiciar G. a constatat că la data sistării lucrărilor şi părăsirii şantierului de către S.C. A. rămăseseră neefectuate lucrări în valoare de 8716,5 euro.

În ce priveşte pretenţiile având ca obiect costurile înregistrate pentru mobilizarea în vederea finalizării lucrărilor care nu au fost finalizate de către antreprenor, respectiv cele având ca obiect costurile suplimentare suportate pentru executarea cu celeritate a lucrărilor restante, prealabil, s-a reţinut că apelanta-reclamantă nu datorează despăgubiri pentru efectuarea lucrărilor neexecutate de aceasta, în condiţiile în care aceste lucrări nu i-au fost achitate de către cocontractant. Ceea ce se deduce că solicită apelanta pârâtă sunt costurile suplimentare suportate de aceasta pentru efectuarea de către ea a acestor lucrări, mobilizându-si astfel propriile resurse, şi, totodată, costuri suplimentare pentru efectuarea în regim de urgenţă a acestor lucrări, în contextul în care efectuarea lucrărilor în condiţii normale ar fi generat costuri mai mici.

Curtea a reţinut că apelanta-pârâtă nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, deşi sarcina probei îi revenea, deşi pe parcursul soluţionării apelului i-au fost acordate termene pentru precizarea modului de calcul/evaluare a pretenţiilor sale, iar expertul desemnat în cauză i-a solicitat depunerea anumitor documente contabile pentru efectuarea evaluării.

În ce priveşte prejudiciul, Curtea a reţinut că experţii au concluzionat că nu s-au înaintat la dosar documentele justificative ci doar extrase din evidenţele sale contabile, extrase balanţe analitice, care însă nu fac dovada efectuării acestor cheltuieli pentru mobilizarea în sensul efectuării de către parte, cu celeritate, a lucrărilor neexecutate de către apelanta reclamantă.

Totodată, reţinând întemeiat refuzul apelantei-reclamante de continuare a lucrărilor, ca urmare a neexecutării de către cocontractant a propriilor obligaţii, Curtea a apreciat ca justificată contractual neexecutarea în continuare a obligaţiilor de către apelanta-reclamantă, temeiul de drept constituindu-l art. 15 din contract prin care părţile au prevăzut dreptul S.C. A. de a suspenda executarea lucrărilor în caz de neplată a preţului lucrărilor executate.

Curtea a compensat cheltuielile de judecată şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 18.810 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 136A din 27 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2009, formulată de petenta S.C. A. S.A. A fost admisă în parte cererea de lămurirea a dispozitivului deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2009, formulată de petenta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu intimata B. - Sucursala Bucureşti şi s-a dispus lămurirea deciziei civile nr. 595 din 4 aprilie 2019, în sensul că plata sumei de 233.471,84 euro reprezentând contravaloare lucrări, organizare şantier şi diferenţă preţ motorină pentru perioada august - noiembrie 2006 se face la cursul BNR de la data emiterii fiecărei facturi. A fost respinsă în rest cererea de lămurire ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019 şi a deciziei civile nr. 136A din 27 februarie 2020 a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A, cerere înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului în temeiul art. 312, alin. (3) C. proc. civ. iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de pârâtă şi menţinerea, în întregime, a hotărârii primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere modalitatea concretă în care instanţa de apel a stabilit cuantumul sumelor aferente debitului principal dar şi a penalităţilor aferente acestuia, modalitate ce nu permite cuantificarea acestor sume, decizia fiind astfel echivocă. În acest sens se arată că instanţa nu a coroborat raportul de expertiză cu celelalte probe aflate la dosar dând o valoarea absolută acestuia şi invalidând, totodată, în întregime celelalte rapoarte câştigate cauzei.

Recurenta-reclamantă susţine că o astfel de soluţie dată exclusiv în baza raportului de expertiză, cu ignorarea celorlalte probe încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., având în vedere că decizia nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate susţinerile.

Referitor la penalităţi, recurenta-reclamantă arată că instanţa nu a precizat cuantumul exact al acestora, deoarece nu a stabilit în mod concret momentul de la care acestea curg, contractul prevăzând două momente alternative.

Deşi în considerente s-a reţinut că nu au fost identificate dovezi privind curgerea acestui termen, la dosar se află înscrisuri care atestă contrariul, or un dispozitiv incomplet care nu permite determinarea penalităţilor atrage casarea deciziei recurate pentru încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs este cel reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din perspectiva căruia se arată că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii.

În acest sens se arată că instanţa a ignorat în totalitate documentele primare parte integrantă din Cartea Construcţiei, a anexelor parte integrantă din contract, nefiind indicate motivele pentru care aceste probe au fost înlăturate.

Recurenta-reclamantă arată că, în măsura în care instanţa a hotărât să omologheze proba cu expertiză în specialitatea construcţii avea şi obligaţia să analizeze şi centralizatoarele sau să înlăture motivat această probăşi să motiveze de ce a înlăturat în întregime concluziile expertului contabil date prin răspunsul la obiecţiuni, concluzii în care se arată data la care au fost plătite facturile, cuantumul penalităţilor de întârziere calculat de la data primului moment care a survenit în conformitate cu prevederile art. 18.4 din contract şi contravaloarea în RON a sumei în euro stabilită de expertul în construcţii precum şi TVA aferentă acestei sume.

Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva căruia a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. prin raportare la articolele de lucrări considerate dublate şi al căror preţ nu a fost luat în considerare, deşi părţile au prevăzut în contract modalitatea de calcul.

Încălcarea art. 969 C. civ. este invocată şi prin raportare la momentul de la care curg penalităţile, instanţa de apel neluând în calcul şi a doua teză a art. 18.4 din Contract conform căreia curgerea penalităţilor de întârziere are loc fie din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, respectiv data expirării termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a fost încălcat principiul relativităţii efectelor contractului deoarece instanţa a determinat cuantumul contravalorii lucrărilor prin luarea în considerare a unor acte juridice încheiate între Beneficiar şi Antreprenorul general, fără a avea în vedere contractul încheiat între Subantreprenor şi Antreprenorul general. Aceasta a avut ca efect înlăturarea unor articole de lucrări pe considerentul că pentru acestea nu există un preţ stabilit între Beneficiar şi Antreprenorul general, instanţa pronunţând astfel o hotărâre nelegală, întrucât a dat efecte actelor juridice încheiate de B. cu Beneficiarul în cadrul raportului juridic stabilit între B. şi A..

Recurenta-reclamantă a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, prin faptul că instanţa a obligat B. la plata către A. a unei sume în Euro deşi plăţile se efectuează numai în moneda naţională, fiind înfrânte totodată şi dispoziţiile art. 18.1 din Contract.

Recurenta-reclamantă a formulat critici şi cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul experţilor în faza apelului înainte şi după casare sub aspectul temeiniciei acordării acestora fără a fi puse în discuţia părţilor.

Împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs şi recurenta-pârâtă B., care a solicitat,în principal, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., fiind necesară administrarea de probe, respectiv refacerea raportului de expertiză contabilă, iar în subsidiar, a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului pârâtei, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 17367 din 10 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. susţinând că, deşi apelul A. a fost anulat ca insuficient timbrat, soluţia dată cererii reconvenţionale prin decizia instanţei de apel în primul ciclu procesual a fost schimbată prin decizia recurată în sensul respingerii cererii reconvenţionale ca neîntemeiate, prin aceasta fiind încălcat principiul neagravării situaţiei în propriul apel prevăzut de art. 296 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din perspectiva căruia se arată faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii având în vedere că reţinerea instanţei de apel potrivit căreia situaţiile de lucrări provizorii au fost suficiente pentru verificarea acestora şi stabilirea cantităţilor executate nesusţinută de vreo referinţă concretă, este în contradicţie cu celelalte considerente ale hotărârii şi cu proba cu expertiză tehnică administrată la rejudecarea apelului, astfel încât nu poate fundamenta în mod valabil admiterea, chiar şi în parte a pretenţiilor A..

Recurenta-pârâtă înţelege să critice decizia recurată şi sub aspectul greşitei aplicări a prevederilor art. 969 C. civ. întrucât instanţa a reţinut că nu a contestat expres situaţiile de lucrări prezentate, aspect care contravine prevederilor art. 18 din Contract, reclamantei punându-i-se în vedere de nenumărate ori că situaţiile de lucrări posterioare lunii iulie 2006 nu sunt întocmite conform contractului. În egală măsură, susţine recurenta-pârâtă, au fost nesocotite de instanţa de apel, la rejudecarea apelului şi prevederile art. 18.6 din Contractul de subantrepriză care stipulează obligativitatea efectuării recepţiei lucrărilor subantreprenorului, recepţie care nu a avut loc pentru motivul că A. a părăsit şantierul lăsând lucrările nefinalizate, aspect necontestat. Este lipsită de orice suport reţinerea instanţei de apel că A. era îndreptăţită să suspende lucrările în temeiul art. 15 din Contract, întrucât înregistra plăţi restante.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă solicită să se constate că se impune casarea hotărârii recurate, fiind necesară administrarea de probe, respectiv refacerea raportului de expertiză contabilă întocmit în faza procesuală a rejudecării apelului întrucât nu s-a luat în considerare că niciuna dintre facturile analizate nu este însoţită de situaţii de lucrări corespunzător întocmite şi confirmate ca atare. Or, aprobarea, respectiv confirmarea situaţiilor de lucrări este o condiţie esenţială pentru ca Subantreprenorul să solicite plata lucrărilor, aşa cum prevăd clauza 18.4 alin. (1) şi (2), precum şi clauza 6.2 din Contract.

Analizând recursurile formulate de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 959/A din 4 aprilie 2019 şi a deciziei civile nr. 136 A din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte constată că sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă îşi întemeiază căile de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. privind "nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..", pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. -"hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii" şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. privind "încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Recurenta-reclamantă formulează critici în legătură cu neacordarea sumelor datorate de pârâtă ca TVA aferent debitului, omisiune care ar fi determinat şi un alt cuantum al penalităţilor, ce se calculează prin raportare la debitul principal.

Analiza acestui motiv porneşte de la observaţia că sumele reprezentând TVA nu au format obiectul unui capăt de cerere distinct, ci TVA a fost indicat prin cererea de chemare in judecata precizată ca fiind o componentă a algoritmului de calcul al preţului contractual, fiind solicitat ca o pretenţie implicită, inclusă în capătul de cerere expres formulat.

Procedura completării hotărârii, reglementată de art. 2812 C. proc. civ., are în vedere doar ipoteza în care prin hotărâre se omite pronunţarea asupra unui capăt de cerere (principal sau accesoriu), ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Prin urmare, ipoteza avansată de recurenta-reclamantă, potrivit cu care instanţa ar fi apreciat greşit asupra obiectului învestirii sale, nu era asimilată şi nu intra sub incidenţa procedurii de completare a hotărârii.

De asemenea, cadrul procesual al judecăţii era determinat de dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. privind rejudecarea apelului pârâtei după casare.

Cu privire la sumele reprezentând TVA, se observă că prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, iar în considerente au fost valorificate concluziile raportului de expertiză, în sensul că valoarea lucrărilor efectiv realizate, aferente lunilor august - noiembrie, neachitate de pârâtă, era stabilită în euro, fără TVA.

Apelul reclamantei împotriva acestei sentinţe a fost anulat ca netimbrat, soluţie care a rămas irevocabilă.

Prin decizia de casare nr. 3410 din 5 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, au fost admise recursurile reclamantei şi pârâtei şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pârâtei, urmând a se analiza anumite aspecte ce ţineau de modul de soluţionare a acţiunii, care fuseseră supuse judecăţii în calea extraordinară de atac.

Reclamanta susţinuse, în această privinţă, necesitatea ca instanţa de prim control judiciar să ţină seama de dispoziţiile contractuale cu privire la preţ, fără nicio referire la obligaţia de a suporta TVA, pentru care, de altfel, nu se invocă un temei contractual, ci legal, soluţia pronunţată de instanţa de apel încadrându-se, din acest punct de vedere, în limitele judecăţii după casare.

Sunt întemeiate criticile asupra modului nelegal de stabilire a penalităţilor, ce presupune o apreciere ulterioară judecăţii asupra unor aspecte de fond litigioase şi care ar fi trebuit stabilite prin hotărârea atacată, în temeiul probelor administrate în contradictoriu de părţi.

Astfel, în soluţionarea acţiunii, instanţa de apel a obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 233.471,84 euro, reprezentând valoarea lucrărilor organizate de şantier şi diferenţa de preţ motorină pentru perioada august - noiembrie 2006.

În sensul descurajării întârzierilor la plată şi pentru compensarea creditorului în cazul unor asemenea întârzieri, s-a admis şi cererea de penalităţi de întârziere pentru debitul de 233.471,84 euro, fără a se stabili un cuantum, fiind înlăturate concluziile raportului de expertiză contabilă, care se raportase la o altă valoare a debitului principal.

Penalităţile urmau a fi determinate ulterior, în etapa executării obligaţiei, exprimarea penalităţilor de întârziere din cuprinsul dispozitivului fiind, potrivit instanţei de apel, "generică". Prin decizia atacată, s-a stabilit în sarcina pârâtei "obligaţia de a plăti penalităţi în ce priveşte debitul de 233.471,84 euro calculate într-un mod alternativ, fie din a 61-a zi de la emiterea fiecărei facturi, fie de la expirarea termenului de 5 zile de la încasarea sumei de la beneficiarul final C.N.A.D.N.R. (care din acestea se împlineşte primul) şi până la data plăţii".

Acest algoritm de calcul al penalităţilor de întârziere expus în dispozitiv nu este susţinut şi explicitat prin considerente prin care, deşi se redă conţinutul clauzei penale, stabilindu-se principial cuantumul "prin raportare la dispoziţiile contractuale", nu se indică facturile la care se face referire şi care constituie reperul pentru calculele efectuate ulterior, în vederea stabilirii întinderii obligaţiei de plată.

În acelaşi timp, motivarea hotărârii atacate nu răspunde dezideratului de a fi clară, precisă şi necontradictorie.

Într-un mod lipsit de consecvenţă, pe de o parte instanţa de apel stabileşte în considerente că "penalităţile urmează să fie calculate şi prin raportare la împrejurarea dacă acestea au fost decontate de către Beneficiarul final, înainte sau după expirarea termenului de 56 zile prevăzut de art. 18.1 din contract".

Pe de altă parte, calculul alternativ al penalităţilor, în raport de termenul prevăzut de art. 18.1 din contract nu era posibil, din moment ce tot instanţa de apel reţine în considerente că "nu s-au identificat dovezi în sensul că Beneficiarul final ar fi efectuat aceste plăţi anterior sau ulterior expirării termenului contractual de 56 zile".

Întrucât penalităţile de întârziere aveau un caracter sancţionator al refuzului de plată în termenul convenit de părţi, instanţei de apel îi revenea sarcina de a stabili culpa în întârzierea plăţii, prin aplicarea regulilor de drept substanţial şi procesual, pentru debitul ce avea caracter cert, lichid şi exigibil, aspecte litigioase care nu se limitau la o neclaritate a dispozitivului şi care nu puteau fi stabilite pe calea procedurii de lămurire, prevăzută de art. 2811 C. proc. civ.

Sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cu care dispozitivul hotărârii judecătoreşti trebuie să aibă un conţinut cât mai complet şi să rezolve în mod concret cererile părţilor cu privire la obiectul procesului, astfel încât pe baza acestuia să se şi poată efectua executarea.

De asemenea, din motivarea deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a procedat la admiterea apelului pârâtei şi la schimbarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii în parte a pretenţiilor reclamantei, prin achiesarea la concluziile unuia dintre raporturile de expertiză tehnică construcţii, în condiţiile unei situaţii de "non liquet", adică de dificultate a clarificării situaţiei de fapt, care revenea în sarcina reclamantei, în aplicarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ. de la 1864 privind sarcina probei.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca o hotărâre judecătorească să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii, motivarea hotărârii fiind de natură să înlăture arbitrariul şi să facă posibil controlul judiciar.

Înalta Curte reţine că expertiza, fiind doar un procedeu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurările de fapt necesare pentru soluţionarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi problemele de drept legate de calificarea obligaţiilor asumate contractual, de condiţiile şi limitele răspunderii contractuale, astfel încât aceste dezlegări reveneau instanţei de apel.

Sunt întemeiate criticile recurentei în sensul că motivarea instanţei de apel nu conţine analiza proprie asupra raporturilor juridice stabilite între părţi, în virtutea principiului "pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ., a condiţiilor răspunderii contractuale şi a modului de executare a obligaţiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părţi şi nici nu s-a răspuns prin considerente obiecţiunilor în legătură cu suportarea cheltuielilor de judecată din etapa procesuală anterioară a apelului, în virtutea îndrumărilor obligatorii ale instanţei de recurs, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat calea extraordinară de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea principiului neagravării situaţiei în propriul apel, în legătură cu soluţionarea cererii reconvenţionale.

Regula de drept a cărei încălcare o susţine recurenta-pârâtă, "non reformatio in pejus", consacră principiul că situaţia părţii nu se poate înrăutăţi în propria cale de atac.

Cu privire la cererea reconvenţională, instanţa fondului, prin sentinţa civilă nr. 17367 din 10 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susţine că agravarea situaţiei în propriul apel ar fi intervenit în raport cu soluţia pronunţată în ciclul procesual anterior, prin decizia civilă nr. 374 din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care apelul reclamantei a fost anulat ca insuficient timbrat, iar apelul pârâtei a fost admis, fiind admisă cererea reconvenţională şi obligată reclamanta la plata sumei de 8716,5 euro către pârâtă.

Apelul anulat al reclamantei, la care face referire recurenta-pârâtă, nu privea cererea reconvenţională care, de altfel, fusese respinsă de prima instanţă. Prin urmare, rămânerea irevocabilă a soluţiei asupra acestei căi de atac a reclamantei este lipsită de relevanţă.

Nu este cazul unei repuneri în discuţie de către reclamantă a soluţiei primei instanţe, în schimb aceasta putându-se plânge, în mod legal, în legatură cu rezolvarea dată apelului pârâtei şi admiterea cererii reconvenţionale de către instanţa de control judiciar devolutiv.

Fiind admise recursurile pârâtei şi reclamantei, decizia nr. 374 din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în primul ciclu procesual, a fost casată în parte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 3410 din 5 noiembrie 2014 constatându-se încălcarea principiului "non reformatio in pejus" în legatură cu stabilirea penalităţilor şi soluţionarea acţiunii reclamantei. S-au menţinut dispoziţiile privind anularea apelului reclamantei.

Cauza a fost trimisă curţii de apel, pentru rejudecarea apelului pârâtei (declarat împotriva soluţiei primei instanţe, de admitere a acţiunii reclamantei şi de respingere a cererii reconvenţionale).

Nu sunt fondate criticile privind încălcarea principiului "non reformatio în pejus" cu ocazia rejudecării cauzei după casare, de această dată în legătură cu cererea reconvenţională

Deşi situaţia părţii nu se putea înrăutăţi în propria cale de atac, totuşi se putea înrăutăţi urmare a căii de atac a adversarului.

În speţă, efectul desfiinţării deciziei pronunţate de instanţa de apel, prin care s-a admis cererea reconvenţională, nu s-a produs doar la iniţiativa pârâtei - ipoteză în care nu ar fi putut primi, urmare a exercitării propriei căi de atac, o soluţie mai puţin favorabilă decât cea atacată - ci şi la iniţiativa reclamantei, care a declarat recurs împotriva modului de soluţionare a apelului celeilate părţi.

Fiind admise recursurile declarate atât de pârâtă, cât şi de reclamantă, îndrumările Înaltei Curţi potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. sunt clare, în sensul în care şi motivele de recurs ce vizau fondul şi priveau cererea reconvenţională (formulate de recurenta-reclamantă) urmau a fi analizate după casare, cu ocazia rejudecării apelului pârâtei.

Prin decizia atacată cu recurs, apelul pârâtei a fost admis şi a fost schimbată sentinţa, în sensul că s-a admis în parte acţiunea reclamantei, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Recurentei-pârâte care a declarat apelul nu i s-a creat o situaţie mai grea decât cea din sentinţa apelată, fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă, de respingere a cererii reconvenţionale ca neîntemeiată, aceste critici urmând să fie înlăturate.

Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., motivarea deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă fiind criticabilă din perspectiva lipsei unei analize asupra clauzelor contractuale în temeiul cărora s-au desfăşurat raporturile juridice între părţi, aspecte constatate şi în considerentele aferente căii extraordinare de atac a reclamantei.

Astfel, în soluţionarea apelului pârâtei, cu privire la acţiune şi la cererea reconvenţională, nu rezultă din considerentele deciziei atacate modul de stabilire a preţului contractual în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate ori a bunurilor furnizate, dacă beneficiarul trebuia să plătească preţul convenit sau acesta putea fi modificat şi, mai cu seamă, nu există o analiză asupra îndeplinirii obligaţiilor subantreprenorului (reclamanta) de a da socoteală pârâtei asupra stadiului lucrărilor, a serviciilor prestate şi asupra cheltuielilor efectuate.

Nici analiza asupra suspendării executării obligaţiilor reclamantei nu este completă, nefiind analizate apărările pârâtei, privind inexistenţa unei justificări pentru neexecutarea integrală a obligaţiilor contractuale ale reclamantei.

În acelaşi timp, se impunea o delimitare a raporturilor juridice determinate de cele două contracte distincte, de antrepriză şi de subantrepriză şi observarea relativităţii efectelor acestora, recepţia lucrărilor efectuate de subantreprenor fiind diferită de recepţia finală a lucrărilor de către beneficiar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantă şi pârâtă împotriva deciziei nr. 595 A din 4 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmând a fi admis, în consecinţă, şi recursul reclamantei împotriva deciziei civile nr. 136 A din 27 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect completarea şi lămurirea deciziei menţionate anterior.

În temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va casa deciziile atacate şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului pârâtei, cu aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019 şi a deciziei civile nr. 136A din 27 februarie 2020 şi de recurenta-pârâta B. - Sucursala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 595A din 4 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează deciziile atacate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2020.