Abusiveness of unilateral interest rate adjustment and processing fees in foreign-currency consumer loans

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

I. Constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute şi, pe cale de consecinţă, neproducerea de efecte juridice asupra reclamanţilor, a următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x/20.06.2007, modificat prin Actul adiţional din 27.07.2011 încheiat de reclamanţii cu pârâta, credit folosit exclusiv pentru achiziţionarea imobilului cu destinaţia de locuinţă compus din casă şi teren în suprafaţă de 1705 mp, situat în judeţ Argeş.

(i) clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii prin modificarea marjei băncii în contractul de credit, respectiv:

- Art. 4.1:

"Pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii: a) dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare şi b) o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare.

Această dobândă se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza prezentului contract de credit şi se calculează prin aplicarea ratei anuale a dobânzii curente la soldul creditului. În scopul calculării dobânzii se consideră anul de 360 de zile şi luna de 30 de zile. Dobânda se calculează aplicând formula menţionată în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor bancare";

- Art. 4.2.:

"Dobânda curentă - menţionată la art. 4.1 litera (a) sau, după caz, cea menţionată la art. 4.2 lit. (b) - se datorează şi se plăteşte de împrumutat, lunar, în ziua corespunzătoare scadenţei fiecărei rate a creditului, valoarea sa fiind inclusă în mod corespunzător în cuantumul ratelor lunare";

- Art. 4.3:

"În primul an de creditare, rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţă împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare";

(ii) clauzele referitoare la comisioanele percepute în mod abuziv în contractul de credit (comision de procesare, comision de administrare, comision de plată anticipată de 3%);

- art. 6.1:

"Pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a) comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului;

- art. 6.2:

"În cazul rambursării integrale/parţiale în avans a creditului acordat, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea sumei rambursată în avans şi datorată integral, la data efectuării rambursării";

- art. 6.3:

"Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de aceasta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,12% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, în funcţie de politica de credite a băncii, de evoluţia pieţei de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, banca poate renunţa la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia băncii de renunţare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris împrumutatului până la data scadenţei primei rate aferente anului respectiv de creditare; Banca va analiza oportunitatea renunţării la încasarea comisionului".

(iii) clauzele referitoare la dobânda penalizatoare aplicată în mod abuziv de bancă în contractul de credit:

- Art. 4.4:

"Pentru sumele datorate şi neplătite la scadenţă, denumite generic "sume restante", împrumutatul datorează o dobândă majorată ce se acumulează zilnic până în ziua în care se acoperă suma restantă (exclusiv acea zi), prin aplicarea ratei dobânzii majorate în valoarea sumei restante; rata dobânzii: conform deciziei interne a băncii, fără a putea depăşi valoarea rezultată din cumularea ratei dobânzii curente în vigoare (+) 7.5 puncte procentuale";

II. Ca efect al admiterii primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, constatarea nulităţii:

(i) actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, în temeiul clauzei contractuale menţionate supra;

(ii) graficelor de rambursare aferente acestor acte unilaterale;

III. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat de către împrumutaţi, cu titlu de dobânzi (dobândă majorată, dobândă penalizatoare/"dobândă majorată" pentru "sume restante") şi comisioane (comision de procesare, comision de administrare, comision de rambursare anticipată) în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor;

IV. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contract în moneda toxică), regăsită la art. 5.1./din contractul de credit:

"Orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul (CHF)".

V. Obligarea pârâtei la "îngheţarea"/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de 1,8857 RON/CHF, valabil la încheierea contractului de credit (20.06.2007), ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar;

VI. Obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar;

VII. Obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de către împrumutaţi, cu titlu de dobânzi, comisioane, diferenţă de curs de către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă;

VIII. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul prevederilor art. 453 din C. proc. civ.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Legii nr. 193/2000, precum şi pe dispoziţiile din C. civ. şi cele menţionate în cuprinsul cererii.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 871 din 1 aprilie 2019, pronunţată de, în dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei art. 6.1 referitoare la comisionul de procesare, art. 6.3 referitoare la comisionul de administrare şi art. 4.3 cu privire la sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii"; pârâta a fost obligată la restituirea sumei de 3.710,09 CHF şi a sumei de 14.480,38 CHF (în RON la cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de comision de procesare, respectiv comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data perceperii sumelor până la data restituirii efective; pârâta a fost obligată la plata sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A au declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 298 din 19 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 871 din 1 aprilie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 871 din 1 aprilie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că:a respins şi capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor de la art. 6.1 referitoare la comisionul de procesare şi, respectiv art. 6.3 din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare, precum şi cererile accesorii acestor capete de cerere, ca neîntemeiate; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate şi a obligat apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 1.507,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenţii - reclamanţi A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

1. Recursul formulat de către reclamanţii A. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că hotărârea din apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Consideră că instanţa de judecată a reţinut, în mod greşit, aplicarea principiului nominalismului monetar.

Astfel, s-a reţinut că împrumutaţilor li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să se ţină seama că, în esenţă, împrumutatul nu a încasat franci, ci a încasat RON.

Principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută.

Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale care reglementează principiul nominalismului monetar, întrucât acesta nu are caracter absolut.

S-a făcut trimitere la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească), potrivit cărora banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. Curtea a precizat că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în monedă străină, îl au asupra ratelor împrumutului. Pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile.

În această cauză C.J.U.E. a subliniat că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi că îi va reveni instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi consideră că în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a C.J.U.E., în sensul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În cauza C-484/08 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

"dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Ca atare, recurenţii apreciază că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Cu atât mai mult, instanţele au acest drept atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că nu este vorba doar de un drept, ci au chiar o obligaţie în acest sens.

În speţă, instanţa de apel a ajuns la concluzia greşită că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, deoarece în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, recurenţii-reclamanţi susţin că trebuie să se analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", însă această analiză trebuie să fie făcută din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Or, instanţa nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie în care se pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului.

Cu privire la dobânda penalizatoare, s-a arătat că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În contractul de împrumut din speţă, încheiat sub incidenţa Legii nr. 193/2000, clauzele sunt stabilite în mod unilateral de către instituţia financiar-bancară, iar posibilităţile de negociere lipsesc, singurele opţiuni pe care le are consumatorul fiind de a semna sau nu contractul.

Prin stabilirea acestei clauze care prevede un cuantum vădit excesiv în raport de prejudiciul suferit prin neexecutarea la timp a obligaţiilor contractuale, se instituie o clauză abuzivă, stabilită cu încălcarea exigenţelor echităţii, bunei-credinţe şi a echilibrului între prestaţii, ajungându-se astfel la îmbogăţirea fără justă cauză a unei părţi, în dauna celeilalte.

În speţă, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind prevăzută într-un contract preformulat, fără posibilitatea de a fi negociat şi cu încălcarea principiului bunei-credinţe, o dobândă penalizatoare într-un procent foarte mare, care nu se justifică.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că doar prevederile contractuale privind restituirea împrumutului şi dobânda contractuală se referă la elemente componente ale costului creditului, nu şi cele privind dobânda penalizatoare.

Clauza care prevede perceperea unei dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea la timp a obligaţiilor se încadrează în ipoteza celor vizate de pct. 1 lit. i) din lista anexă.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că s-a reţinut că acele clauze care prevăd perceperea unor comisioane de acordare şi de administrare fac parte din obiectul principal al contractului.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

În prezenta cauză, instanţa de apel nu a făcut o aplicare corectă a Legii nr. 193/2000, întrucât nu se poate presupune că aceste clauze fac parte din obiectul principal al contractului, atâta timp cât nu sunt esenţiale existenţei contractului de împrumut.

În concret, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reţinând că dispoziţiile contractuale ce prevăd perceperea unor comisioane fac parte din obiectul principal al contractului.

Legea nr. 193/2000 prevede necesitatea îndeplinirii cumulative a trei condiţii, printre care nu se numără aceea ca respectiva clauză să fie ilegală.

Instanţa de apel a reţinut că "denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv întocmirea dosarului necesar pentru acordarea creditului (procesarea cererii de credit) şi monitorizarea creditului".

În opinia recurenţilor-reclamanţi, acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci.

În contract nu se prevede ce servicii bancare suplimentare sunt prestate în schimbul acestui comision de administrare.

Perceperea unor sume de bani în condiţiile în care nu există o contraprestaţie efectivă din partea instituţiei financiar-bancare, mai ales în situaţia în care părţile se află pe poziţii de inegalitate, ca urmare a faptului că este vorba despre un contract preformulat, de adeziune, echivalează cu existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile acestora.

Comisionul de administrare este perceput în lipsa unor contraprestaţii din partea băncii, întrucât aceste activităţi de "administrare" sunt inerente contractului de credit, nefiind necesar să se perceapă sume în plus pe lângă dobândă.

Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale împrumutaţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, în realitate, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei-credinţe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor băncii care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca pârâtă, dar care în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, iar, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

În ceea ce priveşte clauza care prevede perceperea unui comision de acordare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că acest comision nu este esenţial pentru contract, astfel încât trebuie să fie analizat prin prisma Legii nr. 193/2000.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar ca o consecinţă, a omis să analizeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de această lege.

Activităţile constând în informarea clientului, întocmirea dosarului, analiza şi decizia se efectuează indiferent de decizia băncii în sensul de a acorda sau nu creditul.

Prin urmare, dacă într-adevar acest comision ar fi încasat pentru efectuarea activităţilor menţionate anterior, acesta ar fi trebuit să fie perceput indiferent de decizia de a acorda sau nu creditul. În fapt, activităţile respective se efectuează oricum, iar banca susţine că sunt finanţate din comisionul de acordare.

Dezechilibrul contractual indus de această clauză şi lipsa bunei-credinţe a băncii invocate de către reclamanţi trebuie să fie analizate în funcţie de justeţea comisionului, faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

În situaţia în care plata comisionului de acordare constituie o obligaţie, aceasta este vădit disproporţionată şi în defavoarea împrumutaţilor, în raport cu obligaţiile asumate de ambele părţi. Doar pentru punerea la dispoziţie a creditului şi fără alte precizări şi operaţiuni, comisionul de acordare care se plăteşte la momentul acordării este exagerat de mare.

Clauza nu a fost negociată (în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000), iar în raport cu drepturile şi obligaţiile asumate de reclamanţi faţă de bancă, se constată un dezechilibru evident şi contrar bunei-credinţe, în defavoarea împrumutaţilor, prin plata acestui comision.

Prin prisma dispoziţiilor legale din materia clauzelor abuzive, clauza referitoare la comisionul de acordare este o clauză abuzivă, întrucât reclamanţii, în calitate de consumatori nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acesteia, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi.

Or, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligaţional, prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

Clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere, fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Cu atât mai puţin poate fi justificată perceperea sumei stabilite cu acest titlu, în condiţiile în care banca nu a fost în măsură să ofere nici măcar un singur criteriu pentru a se verifica modul de calcul al comisionului, aceasta rezumându-se la a indica anumite operaţiuni pe care le-ar efectua, fără a indica, în concret, care au fost aceste operaţiuni în cazul reclamanţilor şi cum se justifică suma, în raport de fiecare dintre aceste operaţiuni.

Pentru aceste motive recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea reanalizării capetelor de cerere, cu consecinţa admiterii apelului reclamanţilor, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor privind la riscul valutar şi îngheţării cursului valutar. Reclamanţii au solicitat ca, în rejudecare, instanţa să dispună respingerea apelului băncii cu privire la comisionul de administrare şi comisionul de acordare. Totodată, au cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

2. Recursul formulat de către pârâta C. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 prin analizarea, în mod eronat, a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) şi neanalizarea cerinţelor prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Astfel, recurenta a susţinut că în măsura în care au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, întrucât reprezintă clauze ce se referă la obiectul şi preţul contractului.

Relevante în acest sens sunt prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, precum şi decizia nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2011.

Recurenta consideră că excluderea nu trebuie interpretată în sensul că C. S.A., în lumina acestor prevederi, se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de instanţă, ci în sensul că a informat împrumutaţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare, fără să impună acestora achiziţionarea unui anumit produs.

S-a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că s-a respins, în mod greşit, apelul pârâtei şi s-a menţinut dispoziţia de constatare a caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 4.3 doar în partea privitoare la criteriul de modificare a ratei anuale a dobânzii aniversare revizuibile, respectiv "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii".

Prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data de 20.06.2007, când nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, cu menţionarea formulei de calcul în funcţie de acest indice de referinţă, banca fiind obligată să prezinte doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, "Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract", ceea ce, în speţă, banca a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 3.3 teza a II-a.

Instanţa de apel nu a efectuat o analiză a clauzei în discuţie din perspectiva dispoziţiilor legale în vigoare la momentul semnării contractului, ci s-a limitat la a face aprecieri care nu au susţinere în legislaţia aplicabilă în anul 2007.

Cu privire la criteriile de determinare, s-a arătat că sintagma "evoluţia pieţei financiare" sintetizează o modalitate de calcul foarte complexă şi, în plus, se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, atâta timp cât în presă erau publicate, periodic, informaţii în legătură cu "creşterea" sau "scăderea" dobânzilor la bănci.

La data încheierii contractului, dobânda era calculată în funcţie de mai mulţi indicatori financiari şi anume: CDS - riscul de ţară, Libor la care se adăugă marja, cheltuielile de logistică + costurile privind rezerva minimă obligatorie către BNR.

Pentru a cuprinde toţi aceşti indicatori într-o formulă care să fie înţeleasă şi de un consumator fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, banca a decis folosirea sintagmei "evoluţia pieţei financiare", întrucât a apreciat că aceasta înglobează toţi indicatorii respectivi şi semnifică un proces dinamic, sintagmă care este folosită doar în ceea ce priveşte dobânda curentă revizuibilă/variabilă.

Clauza contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaţilor, în condiţiile în care modificarea ratei dobânzii a fost justificată de raţiuni economice (în anul 2008 a avut loc o creştere a costului total de finanţare al băncilor din România pentru împrumuturile contractate de acestea în CHF).

Recurenta-pârâtă a mai arătat că această clauză contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaţilor, atâta timp cât dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, şi nu de natură economică, iar prin prevederea criteriului de variaţie a dobânzii nu s-a creat împrumutaţilor o situaţie mai puţin favorabilă decât cea prevăzută de dreptul intern.

Totodată, a susţinut că împrumutaţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală dea lua cunoştinţă la data semnării contractului.

Prevederea contractuală privind dobânda variabilă şi motivul variaţiei au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic, fără utilizarea unor termeni ambivalenţi sau echivoci, care să reflecte o eventuală rea-credinţă din partea băncii.

Determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe.

Sub acest aspect, recurenta a relevat faptul că orice instituţie de credit care acordă un împrumut pe termen lung nu are o sursă de finanţare pe aceeaşi perioadă, de aceeaşi mărime şi cu o structură similară respectivului credit, astfel încât trebuie să cumpere valută de pe piaţa externă.

Prin urmare, este justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin în sensul că dobânda se va modifica în funcţie de evoluţiile viitoare ale pieţei financiare.

Cu privire la cel de-al doilea motiv "politica de credite a băncii" recurenta-pârâtă a precizat că se referă la libertatea sa de a-şi urmări scopul pentru care funcţionează ca bancă comercială, respectiv acela de a-şi stabili singură nivelul costurilor pentru creditele acordate clienţilor pe considerente de oportunitate, ce ţin de conducerea propriei afaceri.

În concret, a susţinut că este vorba despre politica de business a unei entităţi care are calitatea de societate reglementată de Legea nr. 31/1990 şi care acţionează în scopul obţinerii de profit cu respectarea legislaţiei generale, dar şi a normelor financiar-bancare.

Astfel, s-a arătat că ulterior încheierii contractului, prin O.U.G. nr. 174/2008 (în vigoare din 27 decembrie 2008), la O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor s-a introdus art. 93, care la lit. e) prevede că "fără a afecta dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract".

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că dobânda, şi nu clauza privind dobânda, poate fi modificată unilateral de bancă, în condiţiile prevăzute de lege şi de contract, respectiv în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii.

A mai precizat că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu luna iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor 6M, aspect reţinut de către instanţa de apel în decizia recurată.

Referitor la restituirea sumelor plătite cu titlu de cheltuieli de judecată recurenta-pârâtă a menţionat faptul că nu a încălcat obligaţiile impuse de legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului şi, prin urmare, nu există posibilitatea de a cădea în pretenţii.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecarea apelului declarat în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei care prevede variaţia dobânzii, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea, s-a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. 462;.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 ianuarie 2021 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data 13 mai 2021 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 17 iunie 2021 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine următoarele:

1. Recursul recurenţilor - reclamanţi A. şi B., va fi admis în parte pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor privind comisionul de procesare credit şi comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisioanele de acordare şi de administrare nu au fost definite. În realitate, s-a omis a fi specificate elementele care ar fi justificat raţiunea stabilirii lor, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare şi comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului, a perceput şi comisioane: comisionul de administrare şi comisionul de procesare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deşi pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Totodată, faptul că aceste comisioane trebuie suportate de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii presta banca lunar în schimbul acestor comisioane.

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reţine că "sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora".

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de acordare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E.

Întreaga argumentare a recurenţilor-reclamanţi privind aplicarea principiului nominalismului, a riscului valutar, al analizei dobânzii penalizatoare şi a dezechilibrului contractual, va fi înlăturată.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni.

Aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel creditul în litigiu a fost acordat şi tras efectiv în CHF, astfel încât şi rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanţilor, fiind semnat prin acordul părţilor, devenind incidente prevederile art. 969 C. civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi susţin că nu aveau cum să prevadă, ca şi consumatori medii, o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care, prin natura serviciilor oferite, este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

Faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

În ce priveşte dobânda penalizatoare, instanţa supremă în acord cu reţinerile instanţei de apel constată că raportul juridic obligaţional dedus judecăţii s-a născut în condiţiile art. 942 C. civ. din anul 1864. Ca atare, obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă suma împrumutată sub sancţiunea plăţii unei dobânzi penalizatoare într-un procent majorat produce consecinţe juridice în temeiul art. 969 C. civ. din anul 1864.

Totodată se constată că deşi recurenţii-reclamanţi au invocat şi incidenţa legislaţiei relative la protecţia consumatorilor, susţinând existenţa unei dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, se constată că aceştia nu au arătat în ce constă acest dezechilibru semnificativ.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel dobânda majorată are un cuantum neechivoc precizat în contract, aceasta fiind datorată, numai în caz de întârziere a plăţii. De asemenea, nu trebuie ignorat dreptul pârâtei de a prevedea, din postura sa de creditor, o clauză penală, prin care să fie evaluat anticipat prejudiciul generat de neîndeplinirea obligaţiei principale de către împrumutat. Neplata ratelor la scadenţă (aşadar, conduita culpabilă a consumatorului) este împrejurarea care activează clauza penală, astfel că nu există niciun dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu sunt încălcate prin aceste clauze exigenţele bunei-credinţe.

Totodată, se constată că s-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel că nu sunt aplicabile cererile de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit, nefiind aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii şi posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creşterea cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului, având în vedere că variaţia cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, câtă vreme este de notorietate variaţia cursului de schimb valutar al monedei naţionale faţă de alte monede străine, în speţă a CHF.

Fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi urmează a fi admis în parte, va fi casată în parte decizia recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de procesare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

1. Recursul formulat de către pârâta C. S.A., va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica privind încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispoziţiile legale suscitate transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa reţine însă că textul de lege pretins greşit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 20 iunie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislaţia naţională şi, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul 6 al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Mai mult decât atât, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-487/08, că art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva CEE 93/13 a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opun unei reglementări naţionale, cum era cea în vigoare la data perfectării contractului de credit în litigiu, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau raportul calitate/preţ, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Aşadar, critica formulată prin cererea de recurs, privind greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege inaplicabil contractului de credit în litigiu, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 193/2000 la analizarea, condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) pentru constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit.

În acord cu reţinerile instanţei de apel se constată că o asemenea clauză poate fi considerată ca fiind abuzivă, inclusiv prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât, în contractul calificat în mod corect ca fiind unul de adeziune, ale cărui clauze nu au fost negociate, nu a fost specificat un motiv determinat şi obiectiv, în funcţie de care să varieze dobânda.

Totodată, se reţine că în mod judicios instanţa de apel a constatat că, în contract, nu s-a prevăzut în mod expres dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, dar, prin stabilirea drept criteriu de variaţie a dobânzii, a unui criteriu atât de general şi de imprecis precum "evoluţia pieţei financiare" sau "politica de credite a băncii", pârâta nu a făcut altceva decât să-şi rezerve posibilitatea de a modifica arbitrar dobânda, putând invoca în susţinerea acestei aşa zise evoluţii a pieţei financiare sau a politicii sale diferite criterii, apelând la unul sau la altul în funcţie de propriul interes, fără ca reclamanţii sau instanţa să poată verifica dacă această opţiune a băncii este una corectă.

De asemenea, în mod corect s-a considerat că această clauză de la art. 4.3 din contractul de credit referitoare la posibilitatea de modificare a dobânzii în funcţie de "evoluţia pieţei financiare" sau "politica de credite a băncii" este abuzivă, şi prin raportare la alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel fiind, se apreciază că instanţa de apel în mod corect a constatat că clauza de la art. 4.3 din contract cu privire la posibilitatea băncii de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii este abuzivă, prin raportare la condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte confirmă raţionamentul instanţei de apel în sensul că asumarea caracterului variabil al dobânzii nu echivalează cu asumarea fluctuaţiei acesteia în orice parametrii şi indiferent de criterii şi deşi legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului nu impunea o formulă de calcul pentru dobândă, aceasta nu înseamnă că nu exista obligaţia ca formula de calcul adoptată de părţile contractante trebuia să respecte prevederile Legii nr. 193/2000, care impuneau ca clauzele contractuale să fie redactate intr-un limbaj clar, precis si concis. Chiar dacă în formula de calcul nu se impunea să existe o marjă fixă a băncii, era imperios necesar să se determine, fără dubii, criteriile care puteau determina creşterea sau scăderea dobânzii şi în ce măsură.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este neîntemeiat, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ. să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 298 din 19 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 871 din 01.01.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte comisionul de procesare prevăzut de art. 6.1 şi comisionul de administrare prevăzut de 6.3 din contractul de credit.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 298 din 19 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2021.