Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1548/2020 AI generated

Bareness of interest despite voluntary payment of a prescribed contractual guarantee debt

Case Number Decizia nr. 1548/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the decision of the Court of Appeal which had confirmed the first-instance order obliging the guarantee fund to pay the bank the guaranteed sum plus litigation costs. The dispute centered on a claim by a bank against a national guarantee fund for the payment of a guarantee regarding an SME loan, with the primary defense being the prescription of the material right to action. The Court determined that the appeal was admissible despite the claimant's lack of interest exception, rejecting the argument that the voluntary payment by the guarantor after the appellate decision constituted tacit acceptance of the judgment. While the Court acknowledged that the appeal ground challenging the legal application of prescription was well-founded—concluding that the three-year limitation period began running from 90 days after the complete submission of documentation in December 2014 and expired in March 2018, prior to the lawsuit filing in April 2018—it ultimately denied the remedy because the guarantor's subsequent voluntary payment of the disputed debt triggered the civil code provision prohibiting the restitution of voluntary performance of an extinct obligation. Consequently, the Court found the appeal devoid of practical utility and rejected the remaining grounds regarding insufficient motivation and contract interpretation, leaving the lower court judgments in force.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 2524 alin. (1) C. civ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 983 C. civ; Bareness of interest despite voluntary payment of a prescribed contractual guarantee debt: A arătat recurentul că aceste aspecte nu prezintă relevanţă în cauză faţă de faptul că îndeplinirea sau nu a obligaţiilor băncii conform normelor proprii era o problemă ce privea fondul cauzei, instanţa de apel nefiind învestită în mod expres de niciuna dintre părţi să se pronunţe cu privire la acest aspect, ci cu privire la nerespectarea de către intimată a dispoziţiilor art. 3.1, art. 8, 2 alin. (1) lit. d), f), h), j) şi art. 8.4 lit. d) şi e) din Convenţia nr. 118.

Keywords

AI generated
payment of interest loan and guarantee guarantor in an obligation civil judgment contract interpretation filing of a claim

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Argumentând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate criticile cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.
art. 2524 alin. (1) C. civ
A considerat recurentul că termenul de prescripţie era împlinit în cauză, astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2524 alin. (1) C. civ.
art. 22 alin. (6) C. proc. civ
O altă critică formulată de recurent a vizat faptul că, în raport de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa a stabilit în mod nelegal următoarele aspecte, sens în care a redat următoarele fragmente din hotărâre:
art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ
A arătat că fundamentul motivului de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea deciziei atacate fiind sumară şi superficială, în lipsa unor argumente în drept.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă nesocotirea de către instanţă a prevederilor cuprinse în art.
art. 983 C. civ
art. 22 alin. (7) C. proc. civ
şi în art. 22 alin. (7) C. proc. civ.
art. 970 C. civ
969 şi art. 970 C. civ., instanţa substituind voinţa comună a părţilor cu propria opinie într-un mod nepermis.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 3 august 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Cadrul procesual şi hotărârea primei instanţe

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11 aprilie 2018, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata sumei de 219.503,440 RON, reprezentând 80% din finanţarea garantată restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L, garantată de către Fond în temeiul confirmării de garantare nr. CGP 2360 CTG din 06 iunie 2011, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2843 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis acţiunea, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 219.503,440 RON reprezentând partea de 80% din finanţarea garantată restantă acordată de bancă beneficiarului B. S.R.L. şi suma de 8.572,72 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Apelul

Împotriva sentinţei civile nr. 2843 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A.

Prin decizia civilă nr. 1167 din 24 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul pârâtului, acesta fiind obligat să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 3143,25 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A., care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul şi-a încadrat criticile în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Argumentând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate criticile cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune. A arătat că, pornind de la raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia refuzul plăţii a fost neîntemeiat, potrivit art. 8.5 alin. (1) din Convenţia 118, garanţia ar fi trebuit plătită în 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, însoţită de documentele prevăzute la art. 8.2., împrejurare faţă de care termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă din momentul în care s-au împlinit 90 de zile de la depunerea tuturor documentelor, respectiv 13 martie 2015. A considerat recurentul că termenul de prescripţie era împlinit în cauză, astfel că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2524 alin. (1) C. civ.

A punctat recurentul că dreptul intimatei-reclamante de a pretinde plata sumei de 219.503,44 RON reprezentând garanţia aferentă notificării de includere a garanţiei în plafon CGP 2360 din 2 iunie 2011, emisă în baza Convenţiei Plafon de împărţire a Riscului de Garantare nr. 118/2010 s-a născut cel mai târziu la împlinirea a 90 de zile de la data completării documentelor aferente cererii de plata, anume la 13 martie 2015, nu la momentul comunicării refuzului cererii de plată, fiind împlinit la 13 martie 2018, astfel încât acţiunea introdusă la 11 aprilie 2018 a fost promovată cu depăşirea termenului legal.

O altă critică formulată de recurent a vizat faptul că, în raport de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa a stabilit în mod nelegal următoarele aspecte, sens în care a redat următoarele fragmente din hotărâre:

"Extrasul la zi al contului curent şi extrasul contului de credit se regăseau la dosar. (...) Fondul nu a invocat faptul că aceste extrase nu au fost ataşate cererii de plată, ci a susţinut că documentele ar fi incomplete. (...) din cuprinsul acestora reieşind data, valoarea nerambursată şi data trecerii la restanţă a finanţării."

"În ceea ce priveşte verificarea făcută de apelantul pârât cu privire la fiecare poziţie din formularele situaţiilor financiare pentru identificarea unor eventuale diferenţe între bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar, faţă de bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent, aceasta excede prevederilor Convenţiei".

"Fondul a invocat ca Anexa nr. 4 "Înştiinţarea de neplată" nu a respectat formatul prevăzut de Convenţie, însă nu au fost precizate deficienţele identificate".

A arătat recurentul că aceste aspecte nu prezintă relevanţă în cauză faţă de faptul că îndeplinirea sau nu a obligaţiilor băncii conform normelor proprii era o problemă ce privea fondul cauzei, instanţa de apel nefiind învestită în mod expres de niciuna dintre părţi să se pronunţe cu privire la acest aspect, ci cu privire la nerespectarea de către intimată a dispoziţiilor art. 3.1, art. 8, 2 alin. (1) lit. d), f), h), j) şi art. 8.4 lit. d) şi e) din Convenţia nr. 118.

S-a arătat că, în concret, instanţa a omis să argumenteze elementul esenţial al speţei, anume de ce neîndeplinirea obligaţiilor convenţionale prevăzute în amintitele articole poate fi acoperită prin prezentarea unor documente incomplete, depuse peste termen sau diferite de cele prevăzute de către părţi.

A arătat că fundamentul motivului de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea deciziei atacate fiind sumară şi superficială, în lipsa unor argumente în drept.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă nesocotirea de către instanţă a prevederilor cuprinse în art. 969, art. 970, art. 977, art. 982 şi art. 983 C. civ. şi în art. 22 alin. (7) C. proc. civ. în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau.

A arătat că obligaţia de plată a intimatei îşi are cauza juridică în obligaţia corelativă a acesteia de executare a prestaţiilor la care s-a obligat, că din interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor Convenţiei rezultă că, pentru a primi plata garanţiei, intimata trebuia să execute toate prestaţiile la care s-a obligat, că aceasta nu se poate libera executând doar unele prestaţii, neavând alternativa de a alege ce prestaţii să execute, întrucât acestea sunt datorate recurentului în integralitate.

A precizat recurentul că obligaţia intimatei este una complexă, cu pluralitate de obiecte, de rezultat, motiv pentru care aceasta trebuie să probeze că a verificat eligibilitatea beneficiarului în condiţiile stipulate la art. 3.1 şi art. 3.2 din Convenţie şi că a transmis toate documentele prevăzute la art. 8.2 din Convenţie.

Recurentul a precizat că, pentru a fi liberată de obligaţii, intimata ar trebui să demonstreze că s-a aflat într-o situaţie de forţă majoră, de caz fortuit ori un alt eveniment asimilat acestora, în caz contrar neexecutarea fiindu-i imputabilă.

Raportându-se la art. 8.2 din Convenţie, recurentul a arătat că, fiind vorba de o garanţie contragarantată, sunt incidente în speţă atât prevederile din art. 3.1, cele ale art. 3.2 din Convenţie şi ale art. 16 alin. (1) lit. b) din Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 175/2007.

Totodată, recurentul a arătat că raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia "verificarea făcută de apelantul pârât cu privire la fiecare poziţie din formularele situaţiilor financiare pentru identificarea unor eventuale diferenţe între bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar, faţă de bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent, aceasta excede prevederilor Convenţiei", este de natură a încălca regulile de interpretare a contractului şi dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ., instanţa substituind voinţa comună a părţilor cu propria opinie într-un mod nepermis.

Recurentul a precizat că, în condiţiile în care părţile au prevăzut documentele care trebuie să însoţească cererea de plată, toate aceste documente sunt importante şi obligatorii în forma şi conţinutul lor în vederea plăţii garanţiei, întrucât, conform art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. S-a arătat că obligaţia recurentei de plată a garanţiei ia naştere doar în urma parcurgerii procedurii prevăzute la art. 8.2 din. Convenţie, procedură în cadrul căreia recurentul este îndreptăţit să analizeze dacă cererea de plată şi documentele anexate îndeplinesc cerinţele stabilite, având totodată posibilitatea să invoce excepţia de neexecutare. S-a precizat şi că intimata nu a contestat până la acest moment procesual faptul că nu a transmis anexat cererii de plată documentele în forma şi conţinutul stabilit prin acord, astfel că acest aspect a dobândit putere de lucru judecat.

Prin întâmpinarea depusă la 3 septembrie 2019, intimata A. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că argumentaţia adusă în susţinerea criticilor formulate are în vedere netemeinicia hotărârii atacate, nu nelegalitatea acesteia, dat fiind faptul că recurenta a solicitat, în esenţă, reaprecierea probelor de către instanţa de control judiciar, cu consecinţa diminuării despăgubirilor acordate.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca lipsit de interes, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiţii ale interesului, în sensul că, prin achitarea debitului de către recurent, acesta nu mai este născut şi actual.

Pentru situaţia în care excepţiile vor fi apreciate ca neîntemeiate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi a reiterat criticile din cererea de recurs.

În cauză s-a dispus şi întocmit, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, în care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu şi că respectă toate condiţiile formale extrinseci şi intrinseci prevăzute de lege, raport analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, intimata fiind singura care a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 19 februarie 2020 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, apreciind că prin memoriul de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La acelaşi termen de judecată, constatând că recursul nu poate fi soluţionat în condiţiile art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor, prorogând pentru acelaşi termen şi discutarea excepţiei lipsei de interes.

Excepţia lipsei de interes a fost pusă în discuţia părţilor la termenul din 15 iulie 2020, când s-a acordat cuvântul în subsidiar şi pe fondul recursului.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, Înalta Curte, cu majoritate, o apreciază ca neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente:

Se constată că intimata-reclamantă îşi întemeiază excepţia lipsei de interes pe plata benevolă a sumei la care a fost obligat recurentul-pârât, efectuată de acesta ulterior pronunţării deciziei din apel, plată care, în opinia autoarei excepţiei (opinie întemeiată pe o decizie de speţă), valorează achiesare tacită la hotărârea recurată şi face ca interesul să nu fie născut şi actual.

În apărare faţă de această excepţie, recurentul-pârât a arătat în răspunsul la întâmpinare că, atâta vreme cât recursul nu este suspensiv de executare, plata sumei stabilite prin sentinţă executorie reprezenta o conduită firească, recurentul urmând ca, în cazul admiterii recursului, să solicite restituirea sumei plătite.

Înalta Curte subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre, iar, potrivit art. 464 alin. (3) C. proc. civ., achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre.

În speţă, însă, plata benevolă a unei sume stabilite prin hotărâri executorii, definite ca atare de art. 633 pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi considerată drept achiesare tacită, în condiţiile în care partea care a făcut plata exercită împotriva deciziei de apel o cale de atac recunoscută de lege, cu respectarea condiţiilor formale extrinseci şi intrinseci, această parte având, de principiu, dreptul la întoarcerea executării în condiţiile art. 500 alin. (2), coroborat cu art. 723 şi următoarele C. proc. civ.

Pentru argumente ce vor fi expuse in extenso în motivarea pe fondul criticilor din recurs, în speţă, însă, excepţia lipsei de interes apare ca întemeiată doar în privinţa criticilor care vizează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al criticii din recurs referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, în esenţă, prescripţia a început să curgă de la 12 martie 2015 şi s-a împlinit la 12 martie 2018, de aceea cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 aprilie 2018 este formulată cu depăşirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Dar chiar şi în acest context, în care critica privind dezlegarea dată prescripţiei este apreciată ca întemeiată, plata făcută de către recurentul-pârât după pronunţarea deciziei din apel, deşi nu are valenţa unei achiesări tacite în condiţiile art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (3) C. proc. civ., nu mai poate face obiect al restituirii, întrucât se opun dispoziţiile art. 2.506 alin. (3) C. civ., caz în care recurentul-pârât nu are niciun folos practic urmare a admiterii recursului.

Cu toate acestea, excepţia lipsei de interes nu poate produce efectul prevăzut de art. 245 C. proc. civ., întrucât, fiind găsită întemeiată doar din perspectiva criticilor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, nu are aptitudinea de a face de prisos cercetarea şi a celorlalte critici ce vizează aplicarea normelor de drept material aplicabile obligaţiilor contractate de părţi.

Cum recursul este o cale de atac extraordinară cu caracter unitar, ceea ce împiedică analiza scindată a motivelor de recurs şi cum excepţia lipsei de interes este întemeiată doar din perspectiva criticilor referitoare la prescripţie, celelalte critici impunându-se a fi analizate, excepţia urmează a fi respinsă, ea neavând valenţa de a face inutilă analiza pe fond a căii de atac în integralitatea ei.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta:

Preliminar, instanţa supremă constată că, din perspectiva soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a invocat expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă în egală măsură a invocat şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ. atunci când, faţă de data introducerii acţiunii, a stabilit momentele de început şi de sfârşit ale termenului de prescripţie.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Examinând în ansamblu poziţia exprimată de autorul excepţiei, se constată că în întâmpinarea depusă la fond s-a invocat ca dată de la care începe să curgă prescripţia data trecerii integrale la restanţă a creditului - 28 iulie 2014, aceeaşi dată fiind menţionată şi în memoriul de apel, recurentul-pârât avansând, în răspunsul la întâmpinare depus în apel, o altă dată, anume 31 octombrie 2014, la care a expirat termenul de 90 de zile prevăzut de art. 8.5 alin. (1) din Convenţia nr. 118/2010.

Totodată, se remarcă faptul că în memoriul de recurs recurentul-pârât abandonează ipotezele supuse anterior dezbaterii şi avansează pentru prima dată în timpul procesului momentul de început al cursului prescripţiei de 13 martie 2015, toate aceste aspecte denotând o poziţie oscilantă a părţii.

Revenind la decizia recurată şi examinând-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă lipsa motivelor pentru care instanţa de apel a înţeles să îi înlăture apărările cu privire la împlinirea cursului prescripţiei, însă critica este formulată în termeni generali, autorul căii de atac nearătând în concret la care dintre cele două momente indicate în fond şi în apel s-a raportat şi nici care au fost apărările pretins nesocotite de instanţa de prim control judiciar. În egală măsură, apreciază că apărările din recurs cu atât mai puţin nu puteau fi luate în analiză de instanţa de apel, în faţa căreia nu au fost deduse judecăţii.

Reţine şi că instanţa de apel a expus, în privinţa criticii privind prescripţia, propriul raţionament, întemeiat pe argumente de fapt şi de drept şi care este în consonanţă cu soluţia adoptată, raţionamentul instanţei de apel infirmându-l pe cel al autorului excepţiei, motiv pentru care nu poate fi reţinut în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiată.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect durata termenului de prescripţie, precum şi faptul că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, însă a determinat acest moment în mod eronat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 8.5 alin. (1) din convenţia părţilor şi a art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 (aplicabil contractului încheiat în anul 2010), care reglementează forţa obligatorie a contractului.

Potrivit art. 8.5 alin. (1) din convenţie, plata garanţiei se efectuează în termen de 90 zile calendaristice de la primirea Cererii de plată, însoţită de documentele prevăzute de art. 8.2.

Aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila x din volumul I al dosarului tribunalului, ultimele documente au fost depuse de către intimata-reclamantă la solicitarea recurentului-pârât la 12 decembrie 2014, termenul de 90 de zile s-a împlinit la 12 martie 2015 şi de la această din urmă dată a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, întrucât de la această dată s-a născut dreptul băncii de a cere fondului plata garanţiei.

Termenul de prescripţie s-a împlinit la 12 martie 2018, astfel că acţiunea introdusă la 11 aprilie 2018 a fost formulată cu depăşirea termenului legal, iar în acest context se reţine că instanţa de apel, menţinând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a aplicat greşit dispoziţiile art. 2.523 şi art. 2.524 alin. (1) C. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recursul nu poate fi admis în considerarea acestei critici apreciate ca întemeiată, având în vedere că, ulterior pronunţării deciziei din apel, recurentul-pârât a făcut plata voluntară a sumei disputate.

În această ipoteză specială, de plată a unei creanţe despre care partea chiar avea reprezentarea faptului că este prescrisă, devin incidente dispoziţiile art. 2.506 alin. (3) C. civ., care prevăd următoarele:

"Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Această normă legală, prin intermediul căreia se realizează protecţia executării obligaţiilor naturale imperfecte, lipseşte de eficienţă instituţia întoarcerii executării silite în condiţiile art. 500 alin. (2), raportat la art. 723 şi următoarele Cod procedură silită şi face ca recursul de faţă, deşi fondat în raport de acest motiv găsit întemeiat, să fie apreciat ca fără interes, fiind lipsit de folos practic, context în care nu se justifică admiterea căii de atac.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu raportare la art. 22 alin. (6) din acelaşi cod este nefondată.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că în realitate recurentul-pârât aduce în discuţie aprecieri pe care instanţa de apel le-a făcut în legătură cu relevanţa unor probe în privinţa stabilirii situaţiei de fapt, aspecte care ţin de temeinicia, nu de legalitatea hotărârii, în condiţiile în care în calea de atac a recursului se pot discuta exclusiv aspecte de legalitate, astfel cum reiese din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul declanşării litigiului pendinte:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că încălcarea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. nu se poate rezuma la invocarea unor argumente reţinute de instanţa de apel, pe care partea apreciază că nu le-a dedus judecăţii şi despre care apreciază că sunt lipsite de relevanţă, încălcarea principiului sus-amintit având loc atunci când judecătorul schimbă limitele învestirii din perspectiva obiectului şi a cauzei acestuia, astfel cum reiese din menţiunile prevăzute la art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ.

În plus, se constată că, pentru a fi atrasă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea (criticată în speţă din perspectiva unor argumente pretins lipsite de relevanţă) să se sprijine numai pe motive străine de natura pricinii, ceea ce nu numai că nu s-a pretins, dar nici nu corespunde realităţii.

Nu în ultimul rând trebuie remarcat faptul că instanţa de apel, pentru a evalua modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, a luat în analiză, toate aspectele invocate de parte şi le-a răspuns punctual în considerentele expuse în detaliu la paginile 5 şi 6 ale deciziei, care astfel respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Examinarea argumentelor expuse conduce la concluzia că recurentul-pârât s-a limitat la a expune, raportat la clauzele contractuale, care sunt obligaţiile care îi incumbau părţii adverse, a afirmat că instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului, dar nu a indicat nici regulile încălcate, nici maniera în care acest lucru s-a realizat şi a susţinut în termeni generali că instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 969-970 C. civ., a substituit voinţa comună a părţilor cu propria voinţă, dar toate aceste aserţiuni din cadrul acestei critici nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate, ele nereprezentând altceva decât expresia nemulţumirii părţii faţă de soluţia pronunţată.

Or, în condiţiile în care Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. nu mai cuprinde un motiv de recurs similar celui din art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, interpretarea actului juridic dedus judecăţii, materializat adesea în convenţia părţilor scapă cenzurii instanţei de recurs, care este chemată să verifice, aşa cum s-a arătat în precedent, exclusiv aspecte de legalitate, nu evaluarea probatoriului ori aspecte ataşate situaţiei de fapt.

De aceea, instanţa supremă apreciază criticile expuse în cadrul acestui motiv de recurs ca lipsite de consistenţă, motiv pentru care apreciază că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, fiind invocate pur formal.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanţei supreme că recursul se impune a fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât din dovezile depuse la filele x ale dosarului de recurs nu reiese concordanţa plăţilor făcute cu datele care reies din împuternicirea avocaţială aflată la fila x a aceluiaşi dosar, lipsind elemente de probă care să ateste legătura dintre aceste plăţi şi serviciile prestate în legătură cu prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1167 din 24 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 august 2020.

OPINIE SEPARATĂ

Fiind de acord cu respingerea excepţiei lipsei de interes a recursului adoptată prin dispozitiv, subliniez că dezacordul cu membri ai completului poartă asupra dispoziţiei date căii de atac, în fond şi sunt de părere că recursul ar fi trebuit admis, iar decizia atacată ar fi trebuit să fie casată, pricina urmând să fie trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel, în considerarea următoarelor argumente:

Ulterior pronunţării deciziei din apel, recurenta-pârâtă a făcut plata sumei disputate în proces, împrejurare în raport cu care intimata-reclamantă a înţeles să invoce excepţia lipsei de interes a recursului; excepţia a fost respinsă şi reiterez că prezenta opinie separată nu poartă şi asupra acestei dispoziţii, cu sunt de acord, aşa cum rezultă din minută, în care nu am prezentat o altă soluţie dată excepţiei.

Cu toate acestea, subsecvent respingerii excepţiei lipsei de interes, decizia adoptată cu majoritate, în considerarea art. 2.506 alin. (3) C. civ., a fost aceea de respingere a recursului, ca nefondat.

Consider util să reamintesc că prima instanţă a respins excepţia prescripţiei, dispoziţie păstrată în apel, aşa încât respingerea recursului, care determină efectul rămânerii definitive a hotărârii, confirmă practic soluţia instanţelor devolutive, de înlăturare a incidenţei prescripţiei.

În aceste condiţii, premisele pentru a aprecia că ar deveni aplicabil art. 2.506 alin. (3) C. civ. nu erau create.

Potrivit acestui text, "Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit".

Deci, pentru a se stabili dacă dispoziţia legală citată are incidenţă, ar trebui ca, în prealabil, să se verifice termenul de prescripţie, operaţiune care nu mai poate avea loc în condiţiile respingerii recursului ca nefondat.

De aceea, apreciez că analiza trebuia să vizeze, în mod prioritar, chestiunea prescripţiei şi să reţină următoarele:

Potrivit art. 8.5 din convenţia părţilor, plata garanţiei se efectuează în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată şi a documentelor.

Instanţele anterioare au constatat, în stabilirea situaţiei de fapt, că la data de 31.07.2014, intimata a înaintat recurentei cererea de plată a garanţiei, însoţită de un set de documente, că la 13.10.2014, recurenta a pretins intimatei, în temeiul art. 8.3 alin. (1) din contract, completarea documentaţiei, iar la 12.12.2014, intimata a depus la recurentă înscrisurile ce-i fuseseră solicitate.

S-a mai reţinut că la 12.05.2015, recurenta a refuzat să efectueze plata.

Recurenta critică reţinerea acestei zile ca moment de început al termenului de prescripţie.

Se cuvine notat că în faţa primei instanţe şi în apel, pârâta (acum recurentă) a susţinut că prescripţia curge de la data cererii de plată, iar în recurs pare că are în vedere un alt reper temporal, de la care apreciază că ar fi început să curgă termenul de prescripţie.

Cu toate că o atare conduită procesuală ar putea să indice o încercare de a schimba, în recurs, cauza excepţiei prescripţiei, contrar art. 478 alin. (2), rap. la art. 494 C. proc. civ., o asemenea concluzie nu ar fi fundamentată, pentru că doar în aparenţă ar fi încălcate limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus deja judecăţii; în realitate, cauza excepţiei o reprezintă convingerea autorului ei că dreptul părţii adverse s-a stins şi, de aceea, analiza trebuie să urmărească, distinct de aprecierile părţilor litigante, stabilirea momentului de la care a început să curgă prescripţia şi, eventual, incidenţa cazurilor de întrerupere/suspendare a cursului.

Aşa fiind, instanţele nu sunt ţinute de opiniile exprimate în proces, legate de ziua în care prescripţia a început să curgă, ci sunt datoare să stabilească, ele însele, momentul de început al cursului.

Considerentele evocate anterior relevă că prescripţia nu a început să curgă de la data depunerii cererii de plată (de vreme ce părţile instituiseră un termen în care plata trebuia făcută, precum şi posibilitatea Fondului de a pretinde ca documentaţia să fie completată), dar nici de la 12.05.2015, când recurenta a refuzat plata în mod expres.

Cea din urmă concluzie este întemeiată tot pe art. 8.5 din contract, citată mai sus, căci singura interpretare care asigură clauzei un sens este că, dacă în termenul de 90 de zile calendaristice agreat recurenta nu efectua plata, semnificaţia acestei conduite era cea a unui refuz.

Prin urmare, la expirarea a 90 de zile calendaristice, care au început să curgă din ziua de 12.12.2014, recurenta şi-a exprimat în mod neechivoc refuzul de plată, tocmai prin faptul neplăţii garanţiei la scadenţă şi acela este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Aşa fiind, cererea de chemare în judecată formulată la 11.04.2018 apare ca fiind depusă ulterior împlinirii prescripţiei.

De aceea, criticile recurentei asupra chestiunii prescripţiei sunt fondate, aşa încât apreciez că soluţia care ar fi trebuit pronunţată era cea a admiterii căii de atac promovate, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, care, fiind ţinută de considerentele deciziei de casare, ar fi fost obligată să reformeze sentinţa primei instanţe, dând eficienţă intervenirii prescripţiei.

Desigur, efectul constatării, într-un asemenea mod, a intervenirii prescripţiei îl constituie activarea art. 2.506 alin. (3) C. civ.

Dar numai în măsura în care, în urma schimbării sentinţei primei instanţe, dispozitivul hotărârii ar fi fost în sensul respingerii acţiunii ca efect al prescripţiei şi dacă instanţele judecătoreşti ar fi fost sesizate cu o cerere de restituire a sumei plătite de bunăvoie după împlinirea termenului de prescripţie, unui atare demers i s-ar fi putut opune cu succes prevederile art. 2.506 alin. (3) C. civ.

Prin urmare, chiar dacă împărtăşesc convingerea exprimată de către ceilalţi membri ai completului, în sensul că în condiţiile plăţii pe care a făcut-o, demersul recurentului nu mai poate avea ca finalitate restituirea sumei, consider că măsura de admitere a recursului ar fi dat expresie logicii şi acurateţii juridice.