Architectural design fee dispute: rejection of unilateral assignment revocation and general statute of limitations for acknowledged debts

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.430.214,36 RON sumă ce reprezintă contravaloarea unor servicii de proiectare în domeniul arhitecturii, precum şi daune moratorii aferente; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B.Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 367 din 14 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Lefter D. (cesionar al reclamantei iniţiale A. SRL); a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 542.450,46 RON reprezentând contravaloare facturi fiscale nr. x din 5 aprilie 2015 (parţial), nr. 88 din 5 octombrie 2015, nr. 89 din 8 decembrie 2015, la care se adaugă penalităţi de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere ce se vor calcula de la data scadenţei fiecărei facturi până la data de 17 mai 2017; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 26.810,44 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierilor din 21 septembrie 2018 şi 15 ianuarie 2019 a declarat apel pârâta B. S.R.L. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii din data de 21 septembrie 2018, în sensul admiterii în tot a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă A. S.R.L. a formulat apel incident împotriva încheierii din data de 21 septembrie 2018, a încheierii din 15 ianuarie 2019 şi a sentinţei nr. 367 din 14 februarie 2019, faţă de admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru creanţele solicitate la plată prin facturile emise de A. S.R.L. cu nr. x, toate din 5 martie 2015, al căror debit principal este în valoare cumulată de 353.024,79 RON solicitând admiterea apelului incident şi schimbarea încheierii din data de 21 septembrie 2018, a încheierii din 15 ianuarie 2015 şi a sentinţei nr. 367 din 14 februarie 2019, în sensul considerării cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă în termenul de prescripţie pentru toate creanţele invocate de reclamantă, inclusiv pentru cele în sumă de 353.024,79 RON constatate prin facturile nr. x din 5 martie 2015, dar respinse ca creanţe prescrise.

D.Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 593 din 15 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate; a respins ca nefundat apelul principal formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu intimatul intervenient LEFTER D. şi A. S.R.L.; a admis apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor din 21 septembrie 2018, 15 ianuarie 2019 şi a sentinţei civile nr. 367 din 14 februarie 2019; a schimbat în parte atât încheierea din 21 septembrie 2018 şi sentinţa civilă în sensul că a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în tot cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata către reclamant LEFTER D. şi a sumei de 353.024,79 RON reprezentând contravaloare servicii proiectare, precum şi penalităţi de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere care se vor calcula de la data scadenţei fiecărei facturi până la data de 17 mai 2017; a menţinut celelalte dispoziţii; a obligat apelanta B. la plata către intimat LEFTER D. a sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată reduse, iar faţă de apelantul incident a sumei de 3568 RON taxă judiciară de timbru.

E.Considerentele instanţei de apel

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Între apelanta-reclamantă A. S.R.L. în calitate de prestator şi apelanta-pârâtă B. în calitate de beneficiar au fost încheiate trei contracte de proiectare - B 5 din 30 octombrie 2013, B 7 din 21 mai 2014 şi B 8 din iunie 2014, în baza cărora prestatorul urma să elaboreze câte un proiect de arhitectură reprezentând o clădire urbană comercială (mall) în schimbul unei remuneraţii datorate de pârâtă.

În baza contractului nr. B 5 din 30 octombrie 2013, apelanta-reclamantă s-a angajat să predea pârâtei proiectul de arhitectură având ca obiect centrul comercial E. şi a emis factura fiscală seria x nr. x în valoare de 122.808,35 RON, cu scadenţă la 15 martie 2015, precum şi factura x în valoare de 27.339,88 RON cu scadenţă la aceeaşi dată, ambele facturi acceptate la plată şi semnate de reprezentantul apelantei-pârâte.

Din motive fiscale, înainte de a primi plata acestor facturi, reclamanta le-a stornat şi le-a emis pe data de 5 aprilie 2015, cu scadenţa la 15 aprilie 2015.

În baza contractului nr. B 7 din 21 mai 2014, prestatorul (apelanta-reclamantă) s-a angajat să predea beneficiarului proiectul de arhitectură având ca obiect extinderea şi recompartimentarea centrului comercial F. şi a emis factura fiscală seria x nr. x în valoare de 193.312,28 RON cu scadenţă de plată la 15 martie 2015, factură acceptată la plată şi semnată de reprezentantul pârâtei beneficiare. Din motive de optimizare fiscală, înainte de a primi plata acestei facturi, reclamanta a stornat-o şi a reemis-o pe data de 5 aprilie 2015, cu scadenţa în data de 15 aprilie 2015.

La 15 octombrie 2015 reclamanta a emis factura pro-forma nr. 88 în valoare de 278.167,46 RON cu termen de plată la data de 15 octombrie 2015.

În baza contractului nr. B 8 din iunie 2014 reclamanta s-a angajat să predea pârâtei proiectul de arhitectură având ca obiect centrul comercial sematina (G.) şi a emis la 5 martie 2015 factura fiscală seria x nr. x, în valoare de 207.120,30 RON cu scadenţa la 15 martie 2015, factură acceptată la plată fiind semnată de reprezentantul pârâtei. Din motive de optimizare fiscală, înainte de a primi plata acestei facturi, reclamanta a stornat-o şi a reemis-o pe data de 5 aprilie 2015, cu scadenţă în data de 15 aprilie 2015.

La data de 8 decembrie 2015 reclamanta a emis factura pro-forma nr. 89 în valoare de 222.312,16 RON cu termen de plată la 23 decembrie 2015.

A. S.R.L., în calitate de reclamant a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă contractuală prin care a solicitat obligarea pârâtei B. în calitate de beneficiar la plata facturilor emise în executarea celor trei contracte.

Lefter D. a învestit instanţa cu o cerere de intervenţie întemeiată pe dispoziţiile art. 39 C. proc. civ., în motivarea căreia a arătat că este cesionar al drepturilor litigioase deduse judecăţii.

Prin încheierea din data de 15 ianuarie 2019, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui lefter D. în condiţiile existenţei unui contract de cesiune de drepturi litigioase, statuând că A. S.R.L. să rămână în cauză în calitate de reclamant, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu nici o solicitare de scoatere din cauză a acestei părţi.

În faţa instanţei de fond, apelanta-pârâtă reprezentată de avocat nu s-a opus la introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui Lefter D., poziţia sa procesuală fiind de a lăsa la aprecierea instanţei de judecată, nesolicitând nici scoaterea din cauză a reclamantului A. S.R.L..

Raportând împrejurările concrete ale cauzei la dispoziţiile legale incidente, Curtea a reţinut că soluţia instanţei de fond nu comportă nici o critică de nelegalitate sau netemeinicie din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la cererea de introducere în cauză a reclamantului Lefter D.. Calitatea procesuală activă a reclamantului Lefter D. nu poate fi contestată în faza procesuală a apelului la nici una dintre părţi, de vreme ce raţionamentul instanţei nu este afectat de nici o eroare.

Curtea a apreciat că nu poate da eficienţă rezoluţiunii unilaterale a cesiunii de drepturi litigioase din data de 4 decembrie 2019, întrucât aşa cum rezultă din poziţia exprimată de cesionar, acesta nu este de acord cu rezoluţiunea.

În faza procesuală a apelului deducând judecăţii şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Lefter D., în contextul unui litigiu declanşat între cedent şi cesionar, ulterior pronunţării sentinţei de fond, s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât cadrul procesual ar fi modificat, prin schimbarea calităţii părţilor şi a obiectului, Curtea fiind chemată să dezlege, pentru prima dată în apel, un litigiu apărut între reclamanţi cu privire la temeinicia transmiterii drepturilor litigioase.

Prin menţinerea în cauză şi a reclamantului iniţial, pârâta nu suferă nici o vătămare. Dacă s-ar aprecia că apelantul-reclamant A. S.R.L. nu are interes în exercitarea prezentei căi de atac, iar dreptul său ar fi recunoscut ulterior, acesta nu ar mai avea posibilitatea de a critica sentinţa instanţei de fond sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei şi nu şi-ar mai putea apăra drepturile.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a reţinut că ceea ce trebuie dezlegat prin prisma motivelor de apel vizează incidenţa sau nu în cauză a termenului special de prescripţie a dreptului la acţiune reglementat de dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. în condiţiile în care contractele ce reprezintă cauza juridică a pretenţiilor formulate au fost încheiate între profesionişti, în formă scrisă.

Curtea de Apel a reţinut că în cauză, între părţi au fost încheiate contracte în formă, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen. Potrivit dispoziţiilor art. 2524 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia, astfel, să o execute.

În aceste împrejurări, în mod nelegal a apreciat instanţa de fond ca fiind prescris dreptul la acţiune pentru facturile nr. x din 5 aprilie 2015, nr. 82 din 5 aprilie 2015 şi nr. 83 din 5 aprilie 2015.

Cum în cauză, facturile au fost stornate şi reemise, termenul de prescripţie se calculează de la data scadenţei noilor facturi, fie că sunt facturi fiscale, fie proforme.

Aşa fiind, în mod nelegal s-a apreciat că dreptul la acţiune ar fi fost prescris.

Cu privire la soluţionarea excepţiei de neexecutare a contractului, Curtea a reţinut că în nici un moment, în derularea raporturilor contractuale, apelanta pârâtă nu s-a prevalat de neexecutarea de către cocontractant a obligaţiilor corelative, dimpotrivă din faptul plăţii parţiale şi cu întârziere a facturilor, rezultă că acesta a recunoscut executarea obligaţiilor corelative ale cocontractantului.

De esenţa contractului este ca prestatorul să realizeze şi să remită proiectele, adică actul său de creaţie să parvină beneficiarului. Faptul că acestea au fost remise electronic şi nu scriptic nu reprezintă o neexecutare contractuală, de vreme ce beneficiarul a intrat în posesia acestora.

Dacă reclamanta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a realiza proiectul tehnic nu ar fi fost posibilă revizuirea unor părţi dina cest proiect. Excepţia de neexecutare trebuie să rezulte dintr-o manifestare expresă de voinţă adusă la cunoştinţa cocontractantului, întrucât părţile sunt ţinute numai de acele drepturi şi obligaţii pe care le-au cunoscut, aşa încât neexecutarea trebuia să fie învederată cocontractantului pentru ca acesta să poată executa.

Legea instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina debitorului din simplul fapt la neexecutării, prezumţie care nu a fost răsturnată în cauză, apelantul-pârât nu a reuşit să dovedească încălcarea de către apelantul-reclamant a obligaţiilor contractuale, nerespectarea invocată nefiind aptă de a da eficienţă excepţiei de neexecutare de vreme ce apelanta pârâtă nu a suferit nici o vătămare.

După reemiterea, apelanta-pârâtă a înţeles să achite cu întârziere facturile nr. x, nr. 83 parţial, neoperând nici o plată pentru factura nr. x, deşi toate facturile fuseseră acceptate iniţial la plată.

Cu toate că apelanta-pârâtă susţine că neexecutarea culpabilă din partea apelantei reclamante constă în aceea că nu a predat proiectele pe format hârtie aşa cum prevede contractul, Curtea a reţinut că a fost încheiat un proces-verbal de predare-primire la 31 martie 2015 semnat de ambele părţi contractante cu privire la primele două contracte, care atestă predarea electronică a documentaţiilor.

Prin intermediul clauzei penale părţile au determinat anticipat cuantumul prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiilor de către debitor. Astfel, prin dispoziţiile art. 5.5 din contracte s-a stabilit că, în cazul neachitării în termen a facturilor, beneficiarul va datora daune moratorii în valoare de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma restantă.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei Curţii de Apel au declarat recurs A. S.R.L. şi B. S.R.L..

A. S.R.L. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate, cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocată faţă de intervenientul Lefter D..

În condiţiile refuzului de a suporta cheltuielile de judecată de la procesele de ordonanţe de plată, ca obligaţii aferente cesiunii de creanţe, recurentul a comunicat cesionarului Lefter D. declaraţia de rezoluţiune unilaterală a acordului dintre asociaţi.

În răspunsul "de respingere" a acestei declaraţii, cesionarul Lefter D. a invocat motive care nu are nicio legătură cu rezoluţiunea unilaterală.

Deşi a fost admis apelul incident declarat de A. S.R.L., instanţa a obligat debitoarea B. S.R.L. la plata respectivei sume de bani către intervenientul Lefter D. şi nu către recurent.

Motivarea instanţei de apel în ce priveşte respingerea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a intervenientului Lefter D. este eronată şi încalcă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Apelul nu este doar o critică a hotărârii primei instanţe şi nu are doar rolul de corectare a erorilor de raţionament sau de interpretare ale judecătorului fondului, ci reprezintă "o continuare a judecăţii petrecute înaintea instanţei de fond".

Instanţa de apel a motivat respingerea excepţiei prin faptul că cesionarul nu a fost de acord cu rezoluţiunea unilaterală a contractului, ceea ce reprezintă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material, ceea ce constituie motiv de recurs potrivit art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.

Câtă vreme recurenta a fost păstrată ca parte a procesului, este evident că nu are loc nici o schimbare a cadrului procesual, ci suntem tot într-o aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Art. 39 alin. (2) C. proc. civ. se aplică şi în apel, dar trebuie interpretat, prin analogie, astfel: odată ce permite introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, tor aşa trebuie să permită şi scoaterea acestuia din urmă, atunci când pierde titlu asupra dreptului litigios.

Dacă cesionarul intervenient Lefter D. voia să oprească efectul rezolutoriu al declaraţiei unilaterale, putea să conteste rezoluţiunea, chiar şi în faţa instanţei de apel. Curtea se putea autosesiza dar nu a procedat legal, ci a greşit grav atunci când a considerat simplul refuz al cesionarului de a accepta declaraţia unilaterală ca fiind suficient pentru a înlătura efectul rezolutoriu.

Numai destinatarul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, cedentul intervenient Lefter D. avea interes să ceară Curţii să cenzureze rezoluţiunea.

Se solicită casarea în parte a deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intervenientului Lefter D.. Ca urmare a admiterii excepţiei, pe fondul cauzei se solicită obligarea intimatei B. S.R.L. la plata către recurenta a sumei de 895.475,25 RON reprezentând capital, plus penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere calculate până la data de 17 mai 2017.

Pârâta B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 593 din 15 iunie 2020 şi a încheierii din 25 mai 2020 solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt următoarele:

Prin hotărârea dată au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Au fost încălcate dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. care consfinţeşte principiul disponibilităţii şi ale art. 33 C. proc. civ. care prevede că orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul justifică un interes direct şi personal.

Recurenta-pârâtă a fost obligată faţă de o parte care nu a formulat apel incident, iar reclamantul care a formulat acest apel incident nu avea interes în declararea acestei căi de atac.

Au fost încălcate dispoziţiile art. 39, art. 60, art. 61 alin. (2) şi ale art. 62 C. proc. civ.

Problema stabilirii calităţii procesuale active reprezintă un aspect esenţial al soluţionării litigiului şi trebuie să facă obiectul analizei în calea devolutivă a apelului.

Au fost încălcate dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept".

Calitatea părţilor nu este un aspect nou invocat în apel. Fondul raporturilor juridice nu poate fi dezlegat fără a se stabili cine este titularul pretinsului drept dedus judecăţii. Dacă instanţa a apreciat că acest aspect depinde de dezlegarea unor probleme ce fac obiectul unei alte judecăţi ar fi trebuit să dispună suspendarea cauzei.

Hotărârea atacată a fost dată cu răsturnarea sarcinii probei.

Instanţa nu a analizat dacă plata solicitată de reclamant pentru anumite etape de proiect se referă la prestaţii efectiv executate de pretinsul creditor. Faţă de aceste aspecte, reclamantul ar fi avut obligaţia de a dovedi punctual că a executat obligaţiile aferente fiecărei faze de proiect şi că le-a executat conform contractului.

Instanţa a procedat la a verifica în ce măsură a fost dovedită excepţia de neexecutare, dar a respins probele prin care pârâta tindea la dovedirea acestor aspecte.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, prevăzute de art. 1516 C. civ. care stabileşte:

"creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei". Pârâta a fost obligată la plata unor prestaţii neexecutate.

Reclamantul a refuzat executarea lucrărilor conform cerinţelor beneficiarului şi, în al doilea rând, a pretins că a executat anumite proiecte, dar nu le-a predat conform acordului părţilor.

Proiectantul şi-a asumat obligaţia predării într-un format care să permită asumarea răspunderii sub-proiectantului şi verificarea lucrărilor.

Hotărârea atacată încalcă şi normele de drept material prevăzute de art. 1243 din C. civ. conform cărora "dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa". Recurenta-pârâtă a fost obligată la plata unor prestaţii pretins a fi fost executate într-o formă pe care nu a agreat-o niciodată, neexistând nicio modificare a contractelor dintre părţi care să fie în conformitate cu exigenţele menţionate.

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prevăzute de art. 282 şi 272 C. proc. civ.

În dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii au fost folosite e-mail-uri care emană exclusiv de la partea adversă şi pretinse comunicări prin site-uri de transfer on-line de date care sunt limitate în timp, nu au caracter inteligibil şi nu oferă garanţii serioase pentru a face deplină credinţa în privinţa conţinutului lor.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., care stabileşte că se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul arhitecţilor şi stabileşte momentul de la care curge termenul.

În zilele noastre, având în vedere exigenţele de ordin fiscal, profesioniştii care respectă exigenţele legale nu pot presta servicii fără contract în formă scrisă.

Art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. prevede că termenul de prescripţie se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 8 C. proc. civ., reclamantul şi intervenientul au avut o poziţie procesuală lipsită de claritate şi consecvenţă.

În apel, reclamantul şi intervenientul au atestat existenţa unui litigiu între ei având ca obiect tocmai transmisiunea drepturilor ce face obiectul acestui dosar, părţile având poziţii antagonice.

După ce instanţa a admis cererea de intervenţie, pârâta a lăsat într-adevăr la aprecierea instanţei, rămânerea sau scoaterea din cauză a reclamantei A. S.R.L..

Împrejurarea dacă B. s-a opus sau nu admiterii în principiu a cererii de intervenţie nu atrage nici un fel de decădere în ceea ce priveşte invocarea neregulilor ce ţin de lipsa calităţii procesuale active a persoanei faţă de care a fost obligată care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Încălcarea dispoziţiilor art. 8 C. proc. civ. a cauzat pârâtei o vătămare, căci orice apărare a formulat a fost interpretată ca fiind o dovadă de rea-credinţă.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Cu prilejul administrării probelor instanţa s-a declarat lămurită, în timp ce cu prilejul dezlegării fondului aceasta a arătat că nu este lămurită cu privire la anumite aspecte.

Se solicită casarea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare pentru a se putea administra proba cu expertiză şi martori având ca teză probatorie excepţia de neexecutare a contractului.

G.Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de A. S.R.L., acesta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material privind rezoluţiunea, de la art. 1549 - 1554 C. civ., greşeală care a determinat şi o eronată aplicare a normelor de drept procesual de la art. 39 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce face casabilă decizia acestei instanţe, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Motivul arătat presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Dispoziţiile de la pct. 5 constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) C. proc. civ. este nefondată.

Art. 39 C. proc. civ. reglementează una dintre ipotezele prevăzute de art. 38 C. proc. civ., respectiv transmiterea calităţii procesuale în cursul unui proces deja început prin acte juridice cu titlu particular.

Ca o consecinţă a acestei transmisiuni, operează şi transferul calităţii procesuale, de la înstrăinător la succesorii săi, fie ei cu titlu particular, cu titlu universal ori universali.

Indiferent de modalitatea în care operează transmiterea calităţii procesuale, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în proces atunci când a aflat de acesta sau, în cazul în care nu are cunoştinţă de proces, el poate fi introdus în cauză la cererea părţilor originare ori din oficiu, în temeiul art. 78 C. proc. civ., fiind aplicabile dispoziţiile care reglementează aceste instituţii. Astfel, textul legal instituie o excepţia de la principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ., prin extinderea cadrului procesual în mod obligatoriu în aceste cazuri.

După introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Împrejurările, respectiv poziţia celorlalte părţi, aspecte pe care instanţa le va avea în vedere pentru a decide, vizează valabilitatea înstrăinării, opoziţia sau recunoaşterea înstrăinării.

Având în vedere dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond a dispus introducerea în cauză în calitate de reclamant a lui Lefter D. în condiţiile existenţei unui contract de cesiune de drepturi litigioase, statuând ca A. S.R.L. să rămână în cauză în calitate de reclamant, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu nici o solicitare de scoatere din cauză a acestei părţi.

Recurentul A. S.R.L. susţine că în condiţiile refuzului de a suporta cheltuielile de judecată de la procesele de ordonanţe de plată, ca obligaţii aferente cesiunii de creanţe a comunicat cesionarului Lefter D. declaraţia sa de rezoluţiune unilaterală a acordului dintre asociaţi, rezoluţiune reglementată la art. 1552 C. civ.. Declaraţia a fost trimisă fără punere în întârziere, dat fiind caracterul expres şi neechivoc al refuzului cesionarului de a-şi executa prestaţia constând în plata accesoriilor bunului cedat (refuz încadrabil în dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ.).

Ceea ce reproşează recurentul A. S.R.L. instanţei de apel este faptul că nu a luat act de rezoluţiunea unilaterală şi nu a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientului Lefter D..

Critica este nefondată. Curtea de Apel a soluţionat în mod corect şi a respectat dispoziţiile legale, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Lefter D..

Instanţa de apel a pronunţat sentinţa atacată la 15 ianuarie 2019, iar rezoluţiunea unilaterală a cesiunii de drepturi litigioase a intervenit la 4 decembrie 2019.

Rezoluţiunea unilaterală constă în acea rezoluţiune care operează în puterea creditorului, fără apelul la instanţa de judecată. Ea are un caracter esenţialmente extrajudiciar. Eventualul control asupra modului în care creditorul a invocat rezoluţiunea unilaterală şi o stabilire a consecinţelor exercitării abuzive a dreptului rezolutoriu pot avea loc pe cale judiciară a posteriori, adică după invocarea rezoluţiunii de către creditor, eventual, la sesizarea debitorului care contestă rezoluţiunea sau în contextul acţiunii prin care creditorul solicită aplicarea efectelor retroactive ale rezoluţiunii, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Curtea de Apel a reţinut în mod corect că nu se poate solicita pentru prima dată în apel, soluţionarea unui litigiu apărut între reclamanţi cu privire la temeinicia transmiterii drepturilor litigioase.

Rezoluţiunea reprezintă în speţa de faţă revocarea unilaterală a unui acord al asociaţilor, obiect ce a fost dedus judecăţii pentru prima dată în apel. S-a reţinut în mod corect faptul că instanţa de apel nu poate lua act de rezoluţiunea cesiunii, întrucât în acest mod s-ar statua cu putere de lucru judecat, în condiţiile în care art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 stipulează în mod expres că "Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sociale, se stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal. Costurile de evaluare vor fi suportate de societate".

În litigiul de faţă, cauza este răspunderea contractuală şi prin menţinerea în proces în calitate de reclamant, atât a prestatorului contractual, cât şi a succesorului acestuia, instanţa şi-a exercitat rolul activ dând eficienţă dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., având posibilitatea de a lămuri cauza sub toate aspectele. Nu se poate reţine că apelul reprezintă, astfel cum susţine recurentul A. S.R.L. "o continuare a judecăţii petrecute înaintea instanţei de fond".

Apelul este o cale ordinară de atac, de reformare, cu efect devolutiv şi suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că provoacă rejudecarea fondului şi că poate fi exercitat pentru orice motive de nelegalitate sau netemeinicie, fără a necesita îndeplinirea vreunei condiţii speciale.

Calea de atac a apelului asigură dublul grad de jurisdicţie, adică principiul ce presupune organizarea sistemului judiciar astfel încât o hotărâre judecătorească să fie supusă controlului judiciar exercitat de o instanţă superioară, pentru a exista posibilitatea înlăturării eventualelor erori de judecată săvârşite de prima instanţă.

Principiul tantum devolutum quantum indicatum reprezintă o altă limitare a caracterului devolutiv al apelului, alături de principiul tantum devolutum quantum apellatum. Potrivit regulii reglementate de art. 478 C. proc. civ., apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de prima instanţă, ceea ce înseamnă că nu pot fi formulate direct în această cale de atac cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Altfel spus, instanţa superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a fost supus analizei şi judecat de prima instanţă.

Aşa fiind, s-a reţinut în mod corect faptul că nu se poate lua act de rezoluţiunea unilaterală a acordului asociaţilor astfel cum susţine recurentul A. S.R.L.. În aceste condiţii, cu respectarea dispoziţiilor legale a fost în mod corect respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui Lefter D..

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, recursul declarat de A. S.R.L. urmează a fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin obligarea faţă de Lefter D., care nu a formulat apel incident nu a fost încălcat principiul disponibilităţii şi nici dispoziţiile art. 33 C. proc. civ. care prevăd că orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul justifică un interes direct şi personal.

Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar şi dreptul de a se dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita. Această obligaţie a instanţei de judecată trebuie, însă, corelată cu alta, aceea a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Aplicând dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ. şi menţinând în cauză atât A. S.R.L., cât şi cesionarul Lefter D., A. S.R.L. fiind parte, se bucură de toate drepturile procesuale puse la dispoziţia părţilor de dispoziţiile legale.

Noţiunea de "interes" nu a fost definită în mod expres în lege. Totuşi, în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat în mod unanim că prin "interes" se înţelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia. S-a subliniat, totodată, că prin instituirea acestei condiţii s-a urmărit evitarea acelor litigii lipsite de orice utilitate pentru parte.

Art. 33 teza a II-a C. proc. civ. reglementează două situaţii de excepţie în care titularul acţiunii civile nu trebuie să justifice un interes născut şi actual: atunci când cererea este formulată cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

În prima ipoteză, acţiunea va putea fi exercitată doar pentru prevenirea încălcării unui drept subiectiv ameninţat. Textul vizează, aşadar, o anumită stare de incertitudine, de incertitudine, de nesiguranţă, a dreptului ce se urmăreşte a fi ocrotit prin acţiune.

Cea de-a doua excepţie este condiţionată şi ea de necesitatea de a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara. Acţiunile promovate, în aceste condiţii au un caracter preventiv.

Aşa fiind, s-a reţinut în mod corect şi în concordanţă cu dispoziţiile legale că, dacă s-ar aprecia că apelantul A. S.R.L. nu are interes în exercitarea căii de atac, iar dreptul său ar fi recunoscut ulterior, prin soluţionarea cesiunii de drepturi litigioase, acesta nu ar mai avea posibilitatea de a critica sentinţa instanţei de fond sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive.

Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 39, art. 60, art. 61 alin. (2) şi art. 62 C. proc. civ., astfel cum susţine pârâta B. S.R.L..

Situaţia nu ar fi fost diferită, dacă admiţând apelul incident, pârâta B. ar fi fost obligată că A. S.R.L., situaţia ar fi fost aceeaşi pentru pârâtă. Aceasta ar fi datorat respectivele sume, neavând relevanţă către ce creditor ar fi obligată să plătească facturile, atât timp cât şi cedentul şi cesionarul au rămas părţi în proces.

Art. 60 alin. (2) C. proc. civ., vizează ipoteza unui litis consorţiu necesar. În această situaţie, fiind vorba despre o dependenţă procesuală, în sensul că, dacă prin natura raportului juridice sau în temeiul unei dispoziţii legale, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor ori pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre aceştia profită şi celorlalţi. Este reglementată inclusiv ipoteza în care actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi. În acest caz, textul de lege precizează că se va ţine seama de actele cele mai favorabile.

Instanţa de apel a aplicat în mod corect legea şi a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către Lefter D. a întregii creanţe ca urmare a achitării apelului incident având în vedere dispoziţiile art. 39 C. proc. civ.

În cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ.

Apelul este devolutiv, asigurând dublul grad de jurisdicţie, în sensul că readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Efectul devolutiv reprezintă o caracteristică esenţială a apelului, instanţa de control judiciar fiind obligată să verifice hotărârea atât sub aspectul legalităţii - interpretarea şi aplicarea corectă a legii situaţiei de fapt deduse judecăţii, cât şi sub aspectul temeiniciei acesteia - stabilirea corectă a situaţiei de fapt, adică să rejudece fondul, în limitele determinate expres sau implicit prin cererea de apel, limite reglementate conform art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat disputa dintre părţile cesiunii şi a reţinut că nu poate da eficienţă rezoluţiunii unilaterale invocate de A. S.R.L.. De altfel, Înalta Curte a arătat în considerentele precedente referitoare la recursul declarat de A. că instanţa de apel a aplicat în mod corect legea.

Recurenta-pârâtă susţine că în situaţia în care instanţa a apreciat că acest aspect depinde de dezlegarea unor probleme ce fac obiectul unei alte judecăţi trebuia să dispună suspendarea dosarului.

Critica este nefondată. Nici una dintre părţile din litigiu nu a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, astfel că, pe de o parte, instanţa nu a fost sesizată cu soluţionarea unei astfel de cereri, iar pe de lată parte, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., reglementează un caz de suspendare facultativă.

Prin hotărârea recurată nu au fost încălcate dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

Adagiul latin actori incumbit probatio reprezintă regula generală în materie de sarcină a probaţiunii. Sarcina probaţiunii nu aparţine exclusiv reclamantului, ci părţilor din proces.

În prezentul litigiu au fost propuse probe şi s-au administrat în faţa instanţei de fond. În apelul declarat de B. S.R.L. nu s-a invocat încălcarea acestui principiu.

În realitate, recurenta este nemulţumită de aprecierea probelor făcute de prima instanţă şi validată de instanţa de apel, ceea ce reprezintă o critică de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii recurate.

Faptul că s-a apreciat că predarea documentaţiei de proiect este corespunzătoare şi considerată suficientă chiar de către recurenta-pârâtă la momentul primirii e-mailurilor nu reprezintă o inversare a sarcinii probei.

Pârâta B. nu a solicitat predarea în format material şi nu a invocat excepţia de neexecutare. Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă. Ea se invocă, între părţile contractante, de către partea contractantă îndreptăţită, fără intervenţia judecătorului. Operând ca o modalitate de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerută instanţei de judecată şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este suficient să fie opusă părţii care cere executarea. Excepţia de neexecutare este un remediu preventiv, în sensul că preîntâmpină situaţia în care una dintre părţi îşi vede executată propria obligaţie şi nu mai poate obţine nimic de la cealaltă parte.

Instanţa de apel a validat în mod corect raţionamentul instanţei de fond cu privire la predarea conformă a documentaţiei de proiect şi a constatat că invocarea excepţiei de neexecutare întemeiată pe nepredarea documentaţiei în format fizic, materialul s-a făcut în cadrul procesului. Aşadar, nu s-a inversat sarcina probei, instanţa a apreciat probele administrate şi a aplicat legea la situaţia de fapt astfel stabilită.

În cauză nu s-au încălcat dispoziţiile art. 1516 C. civ. şi nici ale art. 1243, art. 1547, art. 1548 şi art. 1862 C. civ.

Executarea în natură a obligaţiilor constituie un principiu fundamental al dreptului civil. Ea implică executarea întocmai a prestaţiei la care este îndatorat debitorul, prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu alta sau cu despăgubiri băneşti, fără acordul creditorului, adică regula conformităţii executării.

În realitate, recurenta-pârâtă a primit documentaţia de proiect în format electronic şi a plătit parţial unele facturi. Numai cu ocazia declanşării litigiului dintre părţi a invocat neconformitatea documentaţiei, în sensul că acestea nu sunt exemplare pe hârtie.

Potrivit dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) C. civ. "Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei […]". Pârâta-recurentă nu numai că a recunoscut prin semnare o parte din facturi, dar a făcut plăţi parţiale ale facturilor ce vizau preţul documentaţiei transmise electronic. S-a reţinut în mod corect faptul că B. nu a invocat anterior litigiului informitatea predării în format electronic, a folosit documentaţia predată electronic şi a modificat-o cu terţii contractanţi, astfel că a considerat predarea în format electronic ca fiind suficientă, indiferent de prevederea contractuală.

Aşa fiind, se poate vorbi despre prezumarea renunţării recurentei la dreptul de primi documentaţia în format fizic. Instanţa nu a modificat contractul şi nici nu a afectat dreptul recurentei-pârâte de a primi documentaţia în format prevăzut contractual, ci doar a analizat relaţia contractuală şi comportamentul părţilor în raport de apărările invocate în litigiu.

În cauză nu s-au încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 282 şi art. 272 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că pârâta nu a invocat niciodată anterior cererii de recurs încălcarea prevederilor art. 282 C. proc. civ. prin folosirea ca probe a e-mailurilor prin care A. S.R.L. a transmis documentaţiile de proiect. Şi prin această critică, recurenta arată nemulţumirea faţă de aprecierea probelor administrate de instanţă, aceasta fiind în realitate o critică de netemeinicie.

B. a primit documentaţia transmisă electronic atâta vreme cât aceasta recunoaşte că a modificat respectivele proiecte utilizând terţi contractori. Pârâta recurentă nu a solicitat anterior litigiului să i se predea documentaţia în format material, iar în faţa primei instanţe nu a invocat lipsa de autenticitate a documentaţiilor transmise electronic.

Hotărârea nu a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

În cauză nu este aplicabil art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.. Termenele de 1 an se aplică în cazul acelor creanţe care nu sunt constatate, de regulă, printr-un act scris, având în vedere că se bazează pe o prezumţie de plată. În consecinţă, în cazul în care creanţa este recunoscută printr-un înscris, ce emană de la debitor, suntem în prezenţa unei datorii neplătite, pentru care se aplică termenul general de prescripţie.

În prezentul litigiu, au fost încheiate trei contracte de proiectare între profesionişti, respectiv reclamanta iniţială A. S.R.L., în calitate de prestator şi pârâta B. S.R.L., în calitate de beneficiar, în baza cărora prestatorul urma să elaboreze câte un proiect de arhitectură reprezentând o clădire urbană comercială (mall) în schimbul unei renumeraţii datorate de pârâtă.

Momentul de la care curge termenul de prescripţie este data când obligaţia devine exigibilă, iar în contract părţile au stabilit că obligaţia de plată devine exigibilă în termen de 15 zile de la emiterea facturii.

Aşa fiind, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile legale privind prescripţia. Argumentaţia acesteia este validă, iar existenţa unor stornări ale facturilor emise în martie 2015 nu are nici o relevanţă în ce priveşte termenul de prescripţie şi nici în ce priveşte recunoaşterea debitului şi a conformităţii predării documentaţiei de proiect.

Prin hotărârea recurată, instanţa nu a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 8 C. proc. civ.

Principiul egalităţii, evocat de art. 8 C. proc. civ. se referă exclusiv la părţile unui litigiu aflat în curs de judecată. Egalitatea despre care face vorbire norma vizează exclusiv părţile în litigiu, instanţa de judecată fiind datoare să asigure acest deziderat. Acest principiu este reglementat şi în art. 6 din Convenţia europeană, dreptul la un proces echitabil conţinând inclusiv obligaţia corelativă a instanţei de a da fiecărei părţi posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o pună într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de adversarul său.

Cu alte cuvinte, egalitatea părţilor în proces se exprimă şi sub forma "egalităţii de arme", în sensul tratării egale a părţilor pe toată durata desfăşurării procesului, astfel încât niciuna dintre părţi să nu fie avantajată în raport cu celelalte. Diferenţa de tratament ar deveni discriminatorie doar atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Critica recurentei-pârâte este nefondată. Aceasta a beneficiat de serviciile unui apărător ales pe tot parcursul desfăşurării procesului. În măsura în care practicaua unei încheieri conţinea erori, nimic nu împiedica pârâta să solicite rectificarea acestora.

Instanţa a răspuns motivat în fapt şi în drept tuturor apărărilor şi cererilor formulate de pârâtă, aplicând dispoziţiile legale la situaţia de fapt reţinută.

Nemulţumirea pârâtei faţă de raţionamentul juridic al instanţei şi de argumentele reţinute în considerentele hotărârii recurate nu înseamnă că instanţa de apel a aplicat acesteia un tratament discriminatoriu.

Prin respingerea excepţiilor ce vizau cadrul procesual invocate în apel, instanţa nu a defavorizat recurenta-pârâtă. Eventuala invalidare a cesiunii drepturilor litigioase nu afecta validitatea contractelor încheiate între părţi, din care rezultau creanţele deduse judecăţii. Aprecierea valorii probatorii a înscrisurilor şi stabilirea situaţiei de fapt nu demonstrează existenţa unei discriminări sau un tratament nelegal aplicat de instanţa de apel.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii.

Motivarea hotărârii recurate este clară, precisă, se referă la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Recurenta-pârâtă susţine că există contradicţii în motivarea deciziei pentru că, deşi instanţa de apel a respins cererea de probe solicitată de B., s-a reţinut prin considerente că pârâta nu a reuşit să dovedească încălcarea de către reclamant a obligaţiilor contractuale. În realitate, recurenta este nemulţumită de faptul că instanţa de apel a apreciat că nu sunt utile şi pertinente în soluţionarea cauzei proba testimonială şi proba cu expertiză. Aprecierea asupra utilităţilor administrării probelor este atributul suveran al instanţei şi nu constituie un motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 593 din 15 iunie 2020 şi a încheierii din 25 mai 2020 urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 593/2020 din 15 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 25 mai 2020 şi a deciziei nr. 593/2020 din 15 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta - pârâtă B. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 22.031,64 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant LEFTER D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 17 iunie 2021.