CHF credit repayment clauses excluded from abuse review as reflecting supplementary monetary nominalism under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

La data de 17.12.2014 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., FFFFFF., GGGGGG., HHHHHH., IIIIII., JJJJJJ., KKKKKK., LLLLLL., MMMMMM., NNNNNN., OOOOOO., PPPPPP., QQQQQQ., RRRRRR., SSSSSS., TTTTTT., UUUUUU., VVVVVV., WWWWWW., XXXXXX., YYYYYY., ZZZZZZ., AAAAAAA., BBBBBBB., CCCCCCC., DDDDDDD., EEEEEEE., FFFFFFF., GGGGGGG., HHHHHHH., IIIIIII., JJJJJJJ., KKKKKKK., LLLLLLL., MMMMMMM., NNNNNNN., OOOOOOO., PPPPPPP., QQQQQQQ., RRRRRRR., SSSSSSS., TTTTTTT., UUUUUUU., VVVVVVV., WWWWWWW., XXXXXXX., YYYYYYY., ZZZZZZZ., AAAAAAAA., BBBBBBBB., CCCCCCCC., DDDDDDDD., EEEEEEEE., FFFFFFFF., GGGGGGGG., HHHHHHHH., IIIIIIII., JJJJJJJJ., KKKKKKKK., LLLLLLLL., MMMMMMMM., NNNNNNNN., OOOOOOOO., PPPPPPPP., QQQQQQQQ., RRRRRRRR., SSSSSSSS., TTTTTTTT., UUUUUUUU., VVVVVVVV., WWWWWWWW., XXXXXXXX., YYYYYYYY., ZZZZZZZZ., AAAAAAAAA., BBBBBBBBB., Lucşan, DDDDDDDDD., EEEEEEEEE., FFFFFFFFF., GGGGGGGGG., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., KKKKKKKKK., LLLLLLLLL., MMMMMMMMM., NNNNNNNNN., OOOOOOOOO., PPPPPPPPP., QQQQQQQQQ., RRRRRRRRR., SSSSSSSSS., TTTTTTTTT., UUUUUUUUU., VVVVVVVVV., WWWWWWWWW., XXXXXXXXX., YYYYYYYYY., ZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAA., BBBBBBBBBB., CCCCCCCCCC., DDDDDDDDDD., EEEEEEEEEE., FFFFFFFFFF., GGGGGGGGGG., HHHHHHHHHH., IIIIIIIIII., JJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKK., LLLLLLLLLL., MMMMMMMMMM., NNNNNNNNNN., OOOOOOOOOO., PPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRR., SSSSSSSSSS., TTTTTTTTTT., UUUUUUUUUU., VVVVVVVVVV., WWWWWWWWWW., XXXXXXXXXX., YYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCC., EEEEEEEEEEE., DDDDDDDDDDD., FFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVV., VVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIIII., Ilie JJJJJJJJJJJJJJJ., Vasile JJJJJJJJJJJJJJJ., JJJJJJJJJJJJJJJ., MMMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUUUU. au depus o cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei VVVVVVVVVVVVVVVVV.

S.A. prin care au solicitat: constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la Secţiunea 6 alin. (2) teza I din condiţiile speciale, Secţiunea 4 art. 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.5 din condiţiile generale, Secţiunea 1 din condiţiile generale, Secţiunea 7 art. 7.1 lit. p) şi art. 5 pct. 11 alin. (10) şi 11 din actele adiţionale; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia creditului în CHF făcându-se la data contractării fiecărui credit.

Cererea a fost înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, Bucureşti, sub nr. x/2014.

Pârâta VVVVVVVVVVVVVVVVV. S.A. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare a invocat excepţia de netimbrare a cererii, excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, excepţia lipsei de interes, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilitatea cererii şi a solicitat disjungerea cererilor şi formarea unui dosar individual pentru fiecare raport contractual, precum şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională.

Prin sentinţa civilă nr. 6985 din 19.06.2015 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.09.2015, sub nr. x/2015.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.11.2015 instanţa a admis excepţia de netimbrare a cererii reconvenţionale formulată de Bancă şi a respins excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată. Totodată a admis excepţia de necompetenţă materială cu privire la cererile formulate de reclamanţii A., D., E., F., O., P., Q., R., U., V., W., CC., DD., EE., HH., II., MM., NN., ZZ., AAA., BBB., EEE., FFF., GGG., HHH., III.,MMM., NNN., OOO., UUU., VVV., YYY., ZZZ., AAAA., DDDD., EEEE., JJJJ., KKKK., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., TTTT., UUUU., YYYY., ZZZZ., DDDDD., GGGGG., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., BBBBBB., CCCCCC., FFFFFF., GGGGGG., HHHHHH., MMMMMM., NNNNNN., OOOOOO., PPPPPP., QQQQQQ., RRRRRR., SSSSSS., UUUUUU., VVVVVV., YYYYYY., ZZZZZZ., AAAAAAA., BBBBBBB., GGGGGGG., HHHHHHH., LLLLLLL., XXXXXXX., YYYYYYY., ZZZZZZZ., AAAAAAAA., BBBBBBBB., CCCCCCCC., DDDDDDDD., SSSSSSSS., TTTTTTTT., UUUUUUUU., VVVVVVVV., YYYYYYYY., ZZZZZZZZ., GGGGGGGGG., KKKKKKKKK., LLLLLLLLL., MMMMMMMMM., NNNNNNNNN., OOOOOOOOO., PPPPPPPPP., QQQQQQQQQ., RRRRRRRRR., SSSSSSSSS., UUUUUUUUU., VVVVVVVVV., WWWWWWWWW., XXXXXXXXX., YYYYYYYYY., CCCCCCCCCC., DDDDDDDDDD., EEEEEEEEEE., FFFFFFFFFF., IIIIIIIIII., JJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKK., LLLLLLLLLL., OOOOOOOOOO., PPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQ., VVVVVVVVVV., WWWWWWWWWW., XXXXXXXXXX., YYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCC., EEEEEEEEEEE., DDDDDDDDDDD., FFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHH., KKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNN., RRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUU., ZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAA., BBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCC., FFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHH., JJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMM., RRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTT., WWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXX.

BBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDD., YYYYYYYYYYYY., GGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJ., NNNNNNNNNNNNN., QQQQQQQQQQQQQ., TTTTTTTTTTTTT., VVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWW., ZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAA., CCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEE., GGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIII., LLLLLLLLLLLLLL., UUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWW., VVVVVVVVVVVVVV., XXXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYYY., ZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAA., Vasile JJJJJJJJJJJJJJJ., JJJJJJJJJJJJJJJ., MMMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNNN., VVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWW., WWWWWWWWWWWWWWWWW., OOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPP., BBBBBBBBBBBBBBB., BBBBBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCCCCC., IIIIIIIIIIIIIIII., LLLLLLLLLLLLLLLL., MMMMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPPPP., SSSSSSSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUUUUUUU., YYYYYYYYYYYYYYY., YYYYYYYYYYYYYYYY., BBBBBBBBBBBBBBBBB., CCCCCCCCCCCCCCCCC., JJJJJJJJJJJJJJJJJ., NNNNNNNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOOOOOOO.

şi a dispus formarea unui nou dosar, având acest obiect.

La termenul de judecată din 13.11.2015, Banca a renunţat la a mai susţine cererea de disjungere şi de formare a unui dosar individual pentru fiecare raport contractual şi excepţia lipsei de interes iar instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a calificat drept apărare de fond susţinerile pârâtei din întâmpinare referitoare la inadmisibilitatea acţiunii. De asemenea, a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu acte şi a declarat terminată cercetarea judecătorească.

La termenul de judecată din 11.12.2015, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi a terţilor XXXXXXXXXXXXXXXXX. şi YYYYYYYYYYYYYYYYY., în conformitate cu dispoziţiile art. 78 alin. (2) noul C. proc. civ., la solicitarea Băncii şi a disjuns cererile formulate de reclamanţii G. şi SS., în conformitate cu prevederile art. 139 alin. (5) noul C. proc. civ., dispunând formarea unui dosar cu acest obiect.

Banca a depus declaraţiile de renunţare date în formă autentificată de reclamanţii B., C., J., S., ZZZZZZZZZZZZZZZZZ., Y., FF., LL., QQ., RR., TT., UU., VV., YY., JJJ., KKK., PPP., FFFF., GGGG., LLLL., MMMM., RRRR., SSSS., AAAAA., HHHHH., OOOOO., PPPPP., AAAAAA., IIIIII., JJJJJJ., KKKKKKK., MMMMMMM., NNNNNNN., QQQQQQQ., RRRRRRR., SSSSSSS., TTTTTTT., UUUUUUU., VVVVVVV., WWWWWWW., EEEEEEEE., FFFFFFFF., IIIIIIII., JJJJJJJJ., KKKKKKKK., LLLLLLLL., MMMMMMMM., NNNNNNNN., OOOOOOOO., PPPPPPPP., WWWWWWWW., XXXXXXXX., GGGGGGGGGG., HHHHHHHHHH., RRRRRRRRRR., SSSSSSSSSS., TTTTTTTTTT., UUUUUUUUUU., IIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJ., PPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQ., VVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYY., DDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEE., ZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAA., EEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFF., KKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLL., UUUUUUUUUUUUU., BBBBBBBBBBBBBB., FFFFFFFFFFFFFF., JJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKK., MMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNN., QQQQQQQQQQQQQQ., AAAAAAAAAAAAAAAAAA., EEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFF., OOOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRR., TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU., CCCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDDD., DDDDDDDDDDDDDDDD., QQQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRRR., DDDDDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGGG., MMMMMMMMMMMMMMMMM., PPPPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRRRR., CCCCCCCCCCCCCCCCCC., SSSSSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUUUU. şi a solicitat instanţei să ia act de acestea.

Prin sentinţa civilă nr. 7174/17.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a luat act de renunţarea la judecata cererilor formulate de reclamanţii B., C., J., S., ZZZZZZZZZZZZZZZZZ., Y., FF., LL., QQ., RR., TT., UU., VV., YY., JJJ., KKK., PPP., FFFF., GGGG., LLLL., MMMM., RRRR., SSSS., AAAAA., HHHHH., OOOOO., PPPPP., AAAAAA., IIIIII., JJJJJJ., KKKKKKK., MMMMMMM., NNNNNNN., QQQQQQQ., RRRRRRR., SSSSSSS., TTTTTTT., UUUUUUU., VVVVVVV., WWWWWWW., EEEEEEEE., FFFFFFFF., IIIIIIII., JJJJJJJJ., KKKKKKKK., LLLLLLLL., MMMMMMMM., NNNNNNNN., OOOOOOOO., PPPPPPPP., WWWWWWWW., XXXXXXXX., GGGGGGGGGG., HHHHHHHHHH., RRRRRRRRRR., SSSSSSSSSS., TTTTTTTTTT., UUUUUUUUUU., IIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJ., PPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQ., VVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYY., DDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEE., ZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAA., EEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFF., KKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLL., UUUUUUUUUUUUU., BBBBBBBBBBBBBB., FFFFFFFFFFFFFF., JJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKK., MMMMMMMMMMMMMM., NNNNNNNNNNNNNN., QQQQQQQQQQQQQQ., AAAAAAAAAAAAAAAAAA., EEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFF., OOOOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRR., TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU., CCCCCCCCCCCCCCC., DDDDDDDDDDDDDDD., DDDDDDDDDDDDDDDD., QQQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRRR., DDDDDDDDDDDDDDDDD., EEEEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGGG., MMMMMMMMMMMMMMMMM., PPPPPPPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQQQQQQ., RRRRRRRRRRRRRRRRR., CCCCCCCCCCCCCCCCCC., SSSSSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUUUU.

Tribunalul a respins cererile formulate de reclamanţii H., I., K., L., M., N., Z., AA., BB., GG., JJ., KK., OO., PP., SS., WW., XX., CCC., DDD., LLL., QQQ., RRR., SSS., TTT., WWW. XXX., BBBB., CCCC., HHHH., IIII. (VVVV., WWWW., XXXX., BBBBB., CCCCC., EEEEE., FFFFF., MMMMM., NNNNN., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., DDDDDD., EEEEEE., KKKKKK., LLLLLL., TTTTTT., WWWWWW., XXXXXX., CCCCCCC., DDDDDDD., EEEEEEE., FFFFFFF., IIIIIII., JJJJJJJ., OOOOOOO., PPPPPPP., GGGGGGGG., HHHHHHHH., QQQQQQQQ., RRRRRRRR., AAAAAAAAA., Lucşan BBBBBBBBB., DDDDDDDDD., EEEEEEEEE., FFFFFFFFF., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., TTTTTTTTT., ZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAA., BBBBBBBBBB., MMMMMMMMMM., NNNNNNNNNN., VVVVVVVVVV., WWWWWWWWWW., OOOOOOOOOOO., TTTTTTTTTTT., IIIIIIIIIIII., NNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQ., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., MMMMMMMMMMMMM., OOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPP., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSS., XXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYY., BBBBBBBBBBBBBB., FFFFFFFFFFFFFF., RRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., IIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJ. Ilie, SSSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU. GGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHH., ZZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAAA., EEEEEEEEEEEEEEEE., HHHHHHHHHHHHHHHH., JJJJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKKKK., SSSSSSSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., FFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGG., ZZZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAAAA., HHHHHHHHHHHHHHHHH., EEEEEEEEEEEEEEEEEE., KKKKKKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLLLLLL..

Tribunalul a anulat cererea reconvenţională formulată de VVVVVVVVVVVVVVVVV. S.A.; a obligat reclamanţii H., I., K., L., M., N., Z., AA., BB., GG., JJ., KK., OO., PP., WW., XX., CCC., DDD., LLL., QQQ., RRR., SSS., TTT., WWW., XXX., BBBB., CCCC., HHHH., IIII., VVVV., WWWW., XXXX., BBBBB., CCCCC., EEEEE., FFFFF., MMMMM., NNNNN., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., DDDDDD., EEEEEE., KKKKKK., LLLLLL., TTTTTT., WWWWWW., XXXXXX., CCCCCCC., DDDDDDD., FFFFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGGGG., IIIIIII., JJJJJJJ., OOOOOOO., PPPPPPP., GGGGGGGG., HHHHHHHH., QQQQQQQQ. + RRRRRRRR., AAAAAAAAA., Lucşan BBBBBBBBB., DDDDDDDDD., EEEEEEEEE., FFFFFFFFF., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., HHHHHHHHHHHHHHHHHH., ZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAA., BBBBBBBBBB., MMMMMMMMMM., NNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOO., TTTTTTTTTTT., IIIIIIIIIIII., NNNNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPP., QQQQQQQQQQQQ., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., MMMMMMMMMMMMM., OOOOOOOOOOOOO., PPPPPPPPPPPPP., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSS., XXXXXXXXXXXXX., YYYYYYYYYYYYY., RRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., IIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJ. Ilie, SSSSSSSSSSSSSSS., TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU., GGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHH., ZZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAAA., EEEEEEEEEEEEEEEE., IIIIIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKKKK., SSSSSSSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., FFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGG., ZZZZZZZZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAAAAAAAAA., HHHHHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIIIIII., KKKKKKKKKKKKKKKKK., LLLLLLLLLLLLLLLLL., în solidar, la plata sumei de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

Prin încheierea din data de 29.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015 au fost admise cererile de îndreptare a erorilor materiale formulate din oficiu şi de petenta JJJJJJJJJJJJJJJJJJ. S.A.; s-a constatat nulitatea cererii de îndreptare a erorilor materiale formulate de "apelanţii - reclamanţi" şi s-a dispus îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul sentinţei civile nr. 7174 din 17.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că s-a eliminat menţiunea referitoare la respingerea ca neîntemeiate a cererilor formulate de TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU., UUUUUUUUUUUUUUUU. şi SSSSSSSSSSSSSSSS..

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii indicaţi în Anexa 1 coloana B, anexată apelului şi au solicitat admiterea apelului formulat şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Reclamanţii indicaţi în Anexa 1 coloana B, cu domiciliul indicat în Anexa 1 coloana C, identificaţi prin CNP indicat în Anexa 1 coloana D au formulat precizare la apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 7174 pronunţată la data de 17.12.2015, de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în dosarul nr. x/2015 prin care au solicitat modificarea anexei cuprinzând apelanţii, prin adăugarea următoarelor persoane: FF. (împrumutat), GG. (împrumutat), SSSSSSSSSSSSSSS. (împrumutat), IIIIIIIII. (împrumutat). .

JJJJJJJJJJJJJJJJJJ. S.A a formulat apel incident, precizat ulterior, prin care a solicitat modificarea în parte a dispozitivului sentinţei civile nr. 7174/17.12.2015, în sensul de a se lua act de renunţarea la judecată a reclamanţilor GG., TTTTTTTTTTTTTTT. şi BBBBBBBBBBBBBBBBBB. în condiţiile art. 406 C. proc. civ. şi de a se respinge cererea de chemare în judecată a reclamanţilor SSSSSSSSSSSSSSSS. si UUUUUUUUUUUUUUUU., JJJJJJJJJJJJJJJ. vasile şi JJJJJJJJJJJJJJJ., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelanta pârâtă a depus la dosarul cauzei, în apel, cerere prin care a solicitat instanţei să ia act, direct în apel, de cererea de renunţare la judecată, formulată de GG..

Prin reprezentant convenţional, reclamanţii au arătat, la interpelarea instanţei, că nu se opun solicitării.

La data de 26.09.2016 în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. s-a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea de către CJUE a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

Dosarul a fost repus pe rol în data de 03.04.2018.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1998/A din 16 octombrie 2018, a admis excepţia tardivităţii apelului formulat de FF., GG., SSSSSSSSSSSSSSS. şi a respins apelul formulat de aceşti apelanţi ca tardiv formulat; a respins excepţia tardivităţii apelului formulat de IIIIIIIII., ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de GG., TTTTTTTTTTTTTTT., UUUUUUUUUUUUUUU.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelanţilor JJJJJJJJJJJJJJJ. Vasile, JJJJJJJJJJJJJJJ., TTTTTTTTTTTTTTTT.

şi UUUUUUUUUUUUUUUU. şi respinge apelul formulat de aceşti apelanţi ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activ㸠a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Banca Transilvania¸a anulat în parte sentinţa apelată în sensul că: a luat de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta GG.; a păstrat în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi I., H., K., L., M., N., Z., AA., BB., JJ., KK., PP., OO., KKKKKKKKKKKKKKKKKK., WW., DDD., CCC., LLL., QQQ., RRR., SSS., TTT., XXX., WWW., CCCC., BBBB., HHHH., IIII., VVVV., WWWW., XXXX., CCCCC., BBBBB., FFFFF., EEEEE., NNNNN., MMMMM., XXXXX., WWWWW., ZZZZZ., YYYYY., DDDDDD., EEEEEE., KKKKKK., LLLLLL., LLLLLLLLLLLLLLLLLL., XXXXXX., WWWWWW., DDDDDDD., CCCCCCC., EEEEEEE., FFFFFFF., JJJJJJJ., IIIIIII., OOOOOOO., PPPPPPP., HHHHHHHH., GGGGGGGG., RRRRRRRR., QQQQQQQQ., DDDDDDDDD., FFFFFFFFF., EEEEEEEEE., AAAAAAAAA., Lucsan BBBBBBBBB., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., TTTTTTTTT., ZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAA., MMMMMMMMMMMMMMMMMM., MMMMMMMMMM., NNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOO., TTTTTTTTTTT., IIIIIIIIIIII., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., QQQQQQQQQQQQ., PPPPPPPPPPPP., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., MMMMMMMMMMMMM., PPPPPPPPPPPPP., OOOOOOOOOOOOO., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., YYYYYYYYYYYYY., XXXXXXXXXXXXX., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR., GGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJ.

Ilie, UUUUUUUUUUUUUUU., TTTTTTTTTTTTTTT., AAAAAAAAAAAAAAAA., ZZZZZZZZZZZZZZZ., EEEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHHH., JJJJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKKKK., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., ZZZZZZZZZZZZZZZZ., NNNNNNNNNNNNNNNNNN., IIIIIIIIIIIIIIIII., HHHHHHHHHHHHHHHHH., KKKKKKKKKKKKKKKKK. si LLLLLLLLLLLLLLLLL., toţi cu domiciliul ales la OOOOOOOOOOOOOOOOOO. în Bucureşti, str. x, împotriva sentinţei civile nr. 7174/17.12.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu apelanta pârâta JJJJJJJJJJJJJJJJJJ. (fostă S.C.

VVVVVVVVVVVVVVVVV. SA), ca nefundat şi a obligat apelanţii reclamanţi I., H., K., L., M., N., Z., AA., BB., FF., GG., JJ., KK., PP., OO., KKKKKKKKKKKKKKKKKK., WW., DDD., CCC., LLL., QQQ., RRR., SSS., TTT., XXX., WWW., CCCC., BBBB., HHHH., IIII., VVVV., WWWW., XXXX., CCCCC., BBBBB., FFFFF., EEEEE., NNNNN., MMMMM., XXXXX., WWWWW., ZZZZZ., YYYYY., DDDDDD., EEEEEE., KKKKKK., LLLLLL., LLLLLLLLLLLLLLLLLL., XXXXXX., WWWWWW., DDDDDDD., CCCCCCC., EEEEEEE., FFFFFFF., JJJJJJJ., IIIIIII., OOOOOOO., PPPPPPP., HHHHHHHH., GGGGGGGG., RRRRRRRR., QQQQQQQQ., DDDDDDDDD., FFFFFFFFF., EEEEEEEEE., AAAAAAAAA., Lucsan BBBBBBBBB., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., TTTTTTTTT., ZZZZZZZZZ., AAAAAAAAAA., MMMMMMMMMMMMMMMMMM., MMMMMMMMMM., NNNNNNNNNN., OOOOOOOOOOO., TTTTTTTTTTT., IIIIIIIIIIII., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., QQQQQQQQQQQQ., PPPPPPPPPPPP., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., MMMMMMMMMMMMM., PPPPPPPPPPPPP., OOOOOOOOOOOOO., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., YYYYYYYYYYYYY., XXXXXXXXXXXXX., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR., GGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHH., IIIIIIIIIIIIIII., JJJJJJJJJJJJJJJ., JJJJJJJJJJJJJJJ.

Ilie, JJJJJJJJJJJJJJJ. Vasile, SSSSSSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUUUUUU., TTTTTTTTTTTTTTT., AAAAAAAAAAAAAAAA., ZZZZZZZZZZZZZZZ., EEEEEEEEEEEEEEEE., FFFFFFFFFFFFFFFF., GGGGGGGGGGGGGGGG., HHHHHHHHHHHHHHHH., JJJJJJJJJJJJJJJJ., KKKKKKKKKKKKKKKK., SSSSSSSSSSSSSSSS., UUUUUUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., ZZZZZZZZZZZZZZZZ., NNNNNNNNNNNNNNNNNN., IIIIIIIIIIIIIIIII., HHHHHHHHHHHHHHHHH., KKKKKKKKKKKKKKKKK. si LLLLLLLLLLLLLLLLL., în solidar, să plătească apelantei pârâte suma de 10.709,76 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1998/A din 16 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au formulat recurs reclamanţii Z., AA., BB., JJ., KK., PP., OO., KKKKKKKKKKKKKKKKKK., WW., DDD., CCC., QQQ., RRR., XXX., WWW., HHHH., IIII., VVVV., ZZZZZ., YYYYY., DDDDDD., EEEEEE., LLLLLLLLLLLLLLLLLL., JJJJJJJ., IIIIIII., OOOOOOO., PPPPPPP., YYYYYYYY., ZZZZZZZZ., AAAAAAAAA., Lucsan BBBBBBBBB., DDDDDDDDD., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., OOOOOOOOOOO., TTTTTTTTTTT., IIIIIIIIIIII., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., MMMMMMMMMMMMM., OOOOOOOOOOOOO., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., YYYYYYYYYYYYY., XXXXXXXXXXXXX., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR., GGGGGGGGGGGGGGG., PPPPPPPPPPPPPPPPPP., EEEEEEEEEEEEEEEE., HHHHHHHHHHHHHHHH., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., IIIIIIIIIIIIIIIII. şi HHHHHHHHHHHHHHHHH., indicând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin, 1 pct. 5 C. proc. civ.).

Prin primul motiv de apel, s-a arătat că prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, a pronunţat o hotărâre nulă, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. - nu s-a pronunţat cu privire la încălcarea: (i) obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (ii) obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; motive esenţiale care au fost invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, au susţinut recurenţii-reclamanţi.

S-a mai arătat că sentinţa nu conţine nici măcar o referire la cele două capete de cerere, motiv pentru care aceasta trebuia anulată. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod total eronat că prima instanţă "a expus amplu argumentele pentru care a conchis asupra caracterului neîntemeiat al cererii reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a clauzelor contestate (...)". Or, un astfel de argument este contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti nu a arătat care erau motivele pentru care a respins cele două capete de cerere, iar instanţa de apel avea obligaţia de a sancţiona o asemenea motivare precară, nicidecum de a o muşamaliza.

Faptul că apelul are caracter devolutiv nu înseamnă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că părţile pot reitera în apel cererile din fond, chiar dacă nu au fost dezlegate de către prima instanţă, s-a mai susţinut.

In speţa, chiar dacă instanţa de apel a făcut o analiză fugitivă a celor două motive neanalizate de prima instanţă, reclamanţii sunt privaţi de un grad de jurisdicţie. Analiza instanţei de apel privind cele două capete de cerere prima şi ultima, iar părţile o pot ataca acum numai pentru motive de nelegalitate, nicidecum pentru motive de netemeinicie, astfel că, în aceste condiţii, şi instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, au arătat recurenţii-reclamanţi.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv cu aplicarea greşită a deciziei CJUE din Cauza C-186/16.

Pe lângă răspunsurile extrem de clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat şi mecanismul pe care trebuie să-1 aplice judecătorul naţional atunci când este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Raportat la exigenţele deciziei C.J.U.E., analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nici nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16 şi nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

1.1. Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În esenţă, instanţa de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C - 186/16, a constatat în mod greşit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

În conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislaţia protecţiei consumatorilor este guvernată de principiul efectivităţii, motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural naţional nu trebuie să aibă drept consecinţă să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13". Aşadar, excepţiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancţionator al clauzelor abuzive, un regim orientat către prevenţia prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianţilor.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivaţia pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziţii din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însenina un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a UE.

Înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este, însă, foarte restrictiv.

In primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie sa fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală ca respectiva clauza să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative. Echivocul şi caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumţii de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluţia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun, s-a mai arătat.

Pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Principial, excepţia de la analiza caracterului abuziv se aplica în materii cu reglementare specială, cum este cazul, spre exemplu, al contractelor de leasing şi al asigurărilor obligatorii, care sunt total sau parţial reglementate de lege. Conţinutul unor astfel de contracte este, total sau parţial, exterior voinţei părţilor şi, deci, nu se poate presupune ca evocarea lor în contract ar fi, în sine, un abuz de putere economică al profesionistului. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă legea, Constituţia sau TFUE ori CEDO), ea poate fi înlăturată de la aplicare, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirecta.

In plus, aşa cum arată art. 169 din TFUE, normele obligatorii din dreptul naţional trebuie să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă).

De aceea, chiar şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţa de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Directiva 93/13 îşi propune, printre altele, să îi protejeze pe consumatori şi contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceştia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, prin cvadrupla sa superioritate contractuală (tehnică, juridică, economică şi temporală).

A decide altfel ar însemna ca o plajă enorm de mare de contracte, în care consumatorul intră nevoit sau forţat, întrucât legea impune anumite contracte sau monopoluri de facto ale unor comercianţi (bănci, societăţi, furnizori de utilităţi), să rămână complet neprotejaţi faţă de efectele prejudiciabile ale transpunerii în contracte a unor norme obligatorii care nu respectă minimul de protecţie a consumatorilor prevăzut în Dreptul Uniunii Europene şi, mai mult, ar expune consumatorii în cauză unei nepermise discriminări faţă de cetăţenii altor state membre UE în care legislaţia obligatorie respectă acest minim de protecţie.

Instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat a aplicat excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Însă, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare.

O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acesteia, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), în ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte.

În aceste condiţii, revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16.

Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

Deşi în condiţiile vechiul C. civ. s-a susţinut uneori că principiul nominalismului ar fi de ordine publică, calificare care ar fi înlăturat de la aplicare eventuale clauze contractuale care ar fi tins la actualizarea creanţei, în realitate, regula nominalismului monetar a fost şi a rămas o normă cu valoare supletivă, majoritatea autorilor de drept civil şi întreaga jurisprudenţa a perioadei anterioare anului 2015 fiind în acest sens.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Instanţa de apel arată că în ipoteza în care s-ar considera admisibilă analiza caracterului abuziv şi clauzele contestate ar putea fi analizate pe fond o astfel de analiză nu l-ar plasa pe consumator decât într-o situaţie juridică egală celei prevăzute de dreptul naţional în vigoare, ce reglementează, cu caracter supletiv, "principiul nominalismului".

S-a susţinut că interpretarea instanţei de apel este însă una eronată şi trunchiată. În jurisprudenţa sa, CJUE arată, într-adevăr, că instanţa trebuie să verifice în ce măsura contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare, însă, instanţa de contencios european nu s-a referit la situaţia împrumutatului din dreptul naţional, aşa cum a făcut instanţa de apel, ci la situaţia consumatorului din dreptul naţional. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să ţină cont de legislaţia specială a protecţiei consumatorului, şi nu de dreptul comun aplicabil împrumutului.

Or, poziţia juridică a consumatorului, garantată de legea română, este una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile şi riscurile contractului în care se pregăteşte să intre, iar modul în care profesionistul a acţionat l-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situaţie juridică mai puţin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Reducând la absurd raţionamentul instanţei de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părţilor.

De altfel, întregul raţionament al instanţei de apel se bazează pe analiza situaţiei împrumutatului din dreptul comun şi a principiilor incidente: forţa obligatorie a contractului, executarea obligaţiilor cu bună-credinţă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză. Or, instanţa de apel trebuia să verifice cu precădere respectarea normelor speciale din materia protecţiei consumatorului.

In alte cuvinte, ceea ce se critică este modul şi condiţiile acordării împrumutului: moneda de refugiu, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligaţiei de informare, practicile comerciale înşelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiţii fac obiectul unor reglementări speciale.

Nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Prin acţiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu şi că ar fi absolut intangibilă. În orice caz, atenţia instanţei trebuie concentrată pe momentul acordării creditului, nu pe modalitatea în care trebuie restituit creditul.

1.2. Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate.

Exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie.

Aşa cum CJUE a reţinut în speţa Kasler; "este necesar să se constate că aceeaşi cerinţă figurează la articolul 5 din Directiva 93/13, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate într-un limbaj clar şi inteligibil. Al douăzecilea considerent al Directivei 93/13 precizează în această privinţă că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract."

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-1 informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoştinţele juridice şi economice necesare pentru a înţelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul de credit este unul nenumit şi nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte de credit cu durate de 30 de ani, în monede exotice, cu dobânzi stabilite prin formule şi cu multiple comisioane.

După redarea dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în situaţia în care instanţa constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata şi moneda contractului, are obligaţia de a analiza, chiar şi din oficiu, caracterul abuziv al acesteia.

În prezenţa unor contracte standardizate, caracterizate prin lipsa negocierii, caracterul clar, uşor inteligibil şi neechivoc al clauzelor trebuie probat de comerciant prin documente (altele decât contractul) din care să rezulte informarea completă, precisă şi promptă a consumatorului în faza pre-contractuală.

În speţa Kasler, CJUE a statuat că, pentru a opera excluderea de la analiza caracterului abuziv, nu este suficient ca o clauză să fie clară din punct de vedere gramatical (citibilă), ci şi inteligibilă din punct de vedere economic şi juridic, adică aptă să îi releve consumatorului amplitudinea riscurilor asumate şi întinderea obligaţiilor care îi incumbă.

Având în vedere obiectivul legislaţiei protecţiei consumatorului, de a combate condiţiile contractuale inechitabile pentru consumator şi pentru a-i permite acestuia să cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului subscris, se impune ca debitorul să fie pus în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale. De aceea, prezintă o importanţă esenţială aspectul dacă în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri8.

Lipsa informaţiilor cu privire la condiţiile de executare a obligaţiilor debitorului, precum şi a modalităţilor de modificare a acestor condiţii în cursul executării contractului sunt elemente decisive în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar şi inteligibil9. Or, în condiţiile speciale ale contractelor cu intimata nu este explicat nici măcar acronimul CHF.

Echivocul clauzei înseamnă ambiguitatea, dublul (sau multiplul) înţeles, incertitudinea, ceea ce determină lipsa de transparenţă şi inteligibilitate. O clauză echivocă nu este inteligibilă şi, în consecinţă, va putea fi analizată întotdeauna sub raportul caracterului abuziv.

De altfel, art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune ca orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fî interpretate în favoarea consumatorului.

Exprimarea neclară şi neinteligibilă a clauzelor determina aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora determină şi presupunerea că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înţelesuri, comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu îşi găsesc sorgintea în contract, ci în exteriorul acestuia, în relaţiile comerciantului cu alţi contractanţi sau în influenţele mediului economic asupra activităţii comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de conjuncturi sau riscuri prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat asupra căruia consumatorul nu are nicio posibilitate de influenţa şi nici de informare prealabilă.

Numai în prezenţa unor clauze clare, neechivoce, opţiunea consumatorului de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic asumat. In cazul în care modalitatea de exprimare folosită de contractul tipizat (practic, impus consumatorului de comerciant) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, servind doar interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă, spre exemplu, o majorare a preţului contractului este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit, este evident că este încălcat principiul bunei credinţe, creându-se în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ.

După cum arată C.J.U.E. la paragraful 32 din decizia din speţa Andriciuc:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată (n.n. art. 1 alin. (2) din directivă), i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Instanţa trebuie să verifice dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În plus, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În aceasta privinţă, C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51. Din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

1.2.1. Redactarea clauzei;

• Cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi transparenţa clauzei trebuie înţeleasă in mod extensiv (paragraf 44);

• Contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă (paragraf 45).

Astfel, contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF11.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

1.2.2. Informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei

• pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală (paragraf. 48);

• consumatorul trebuie să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice ale angajamentului sau contractual (paragraf 45);

• împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-1 asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile (paragraf 50);

• instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (paragraf 49);

• profesionistul, în speţă instituţia bancară, trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă (paragraf 50);

• instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză (paragraf 51);

• o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat trebuie să poată fi înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia (paragraf 51);

• un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare (par. 51); această chestiune trebuie examinată de instanţa de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut (paragraf 46); mai precis, revine instanţei naţionale, atunci când ţine seama de toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului, obligaţia să verifice că, în cauza respectivă, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său. (paragraf 47); revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica faptul că profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informaţie pertinenta care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50).

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială pentru formarea consimţământului.

Astfel, pornind de la considerentele Curţii din cuprinsul Deciziei CJUE pronunţate în cauza Andriciuc, C-186/16: 48., recurenţii-reclamanţi au apreciat că analiza prezentului motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, reţinută inclusiv de instanţa de apel.

Deşi instanţa constată că pârâta nu a făcut dovada că i-a informat pe reclamanţi, cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare (pag. 51 din hotărâre), instanţa de apel concluzionează la fel ca şi instanţa de fond, complet surprinzător că, această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, ci doar la angajarea răspunderii civile delictuale a părţii în culpă, sau în anumite condiţii, respectiv atunci când sunt întrunite cerinţele dolului, aplicarea sancţiunii nulităţii relative (...).

Jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie permite instanţelor naţionale ca, în lipsa unor elemente esenţiale la încheierea contractelor de credit cu consumatorii, să procedeze la aplicarea unor sancţiuni chiar mai dure profesioniştilor pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale reţinute în sarcina acestora din urmă, respectiv, nulitatea întregului contract sau lăsarea Iui fără costuri.

Or, în cazul de faţă, se constată că, deşi în mod expres se reţine că intimata pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de informare a consumatorilor, dovadă ce cădea exclusiv în sarcina acesteia, instanţa de apel reţine că lipsa de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, lăsând astfel nesancţionată, conduita abuzivă a băncii, au susţinut recurenţii-reclamanţi.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător, aşa cum se arată de către instanţa de apel la pagina 58 din hotărârea recurată. Dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Nu numai că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaţionale, dar raporturile juridice inegalitare, de putere, dintre bancă şi consumator îl fac pe acesta să fie, pur si simplu, dependent informaţional de bancă. Oferta de a contracta, precum şi contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informaţiile oferite de bancă (şi pe nimic altceva) pentru a-şi forma un consimţământ în cunoştinţă de cauză. Lipsa sau disimularea informaţiei determină vicierea sau lipsa totală a consimţământului.

Faptul că şi-ar asuma un risc al deprecierii monedei de plată faţă de moneda naţională nu are relevanţă în privinţa băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care (ar trebui să) ştie că o monedă străină mai ales una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de crize sau turbulenţe financiare. Şi, de altfel, în contract sunt inserate mai multe tipuri de garanţie contra riscurilor, precum şi diverse comisioane, speze, taxe, prime de asigurare şi altele asemenea, toate menite a acoperi anticipat aceste riscuri.

Altfel spus, ce îşi poate asuma şi suporta banca, nu îşi poate asuma şi suporta un consumator. In plus, impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuaţie semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecinţele de mai sus.

Tocmai acesta este motivul pentru care, în mod insistent, CJUE a accentuat, în cauza C-186/16, necesitatea informării cu privire la consecinţele economice. Acestea pot fi, în scurt timp de la semnarea contractului, devastatoare pentru împrumutat. Un scurtcircuit la nivelul cursului valutar poate determina executarea silită a împrumutatului, ceea înseamnă adesea ruina definitivă a acestuia.

Pe de altă parte, banca are avantajul timpului, astfel încât chiar şi în ipoteza unei devalorizări a monedei de împrumut (CHF), banca îşi permite să aştepte toţi cei 30 de ani ai contractului, astfel încât, într-un final, cu toate dobânzile, comisioanele percepute, să constate profitul de pe urma împrumutului acordat.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit la pagina 54 din decizia atacată faptul că, nu poate fi reţinută susţinerea apelanţilor în sensul că banca a cunoscut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de aceasta în detrimentul consumatorilor, deoarece nu s-a dovedit că pârâta cunoştea care va fi evoluţia ulterioară a monedei CHF (...); nu există nicio dovadă că banca a deţinut şi a ascuns faţă de împrumutaţi informaţii referitoare la evoluţia CHF în condiţiile în care reclamanţii au depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri din care rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că intimata a cunoscut despre valorizarea CHF şi a profitat de aceasta în detrimentul nostru. Cu toate acestea, înscrisurile depuse de reclamanţi au fost ignorate inclusiv de instanţa de apel, s-a mai arătat.

Conduita inexplicabilă a instanţei de apel este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor precum şi scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă, au subliniat recurenţii-reclamanţi.

1.3. C.J.U.E. se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

In vederea determinării sancţiunii aplicabile pentru nerespectarea obligaţiei de informare a consumatorilor, se impun a fi efectuate următoarele precizări:

Cu titlu preliminar, învederăm onoratei instanţe faptul că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale .

Chiar Codul consumului stabileşte o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere.

Mai întâi, potrivit art. 45 din Codul Consumului, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi sa fîe în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În plus, conform art. 14 din acelaşi Cod, consumatorii trebuie să primească toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor.

Esenţial este ca bunul sau produsul de care este interesat potenţialul consumator să poată fi utilizat în varianta sa originară, cea vizată în mod real de către potenţialul consumator, în caz contrar contractul ce ar putea fi încheiat fiind din start vulnerabil în faţa unei acţiuni în nulitate pentru error in corpore (eroare - obstacol asupra obiectului contractului).

In al doilea rând, Codul consumului stabileşte două categorii de obligaţii de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populaţiei, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piaţă, şi una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenţionează să achiziţioneze bunuri sau servicii prin natura lor riscante (sau care intenţionează sa adere fără rezerve la oferta de a contracta făcută de un comerciant, oferta având ca obiect un astfel de bun sau serviciu, prin natura sa riscant).

Astfel, conform art. 15 din Codul consumului, în cazul în care operatorii economici iau cunoştinţă, la o dată ulterioară punerii pe piaţă a produselor comercializate, despre existenţa unor pericole care, la momentul punerii pe piaţă nu puteau fi cunoscute, trebuie să anunţe, tară întârziere, autorităţile competente şi să facă aceste informaţii publice. Aşadar, dacă produsele sau serviciile, chiar utilizate conform destinaţiei lor iniţiale, devin, ulterior punerii lor pe piaţă, periculoase sau riscante în anumite circumstanţe sau conjuncturi care nu puteau fi prevăzute, comerciantul are o obligaţie strictă şi grea de responsabilităţi civile, contravenţionale sau penale, de avertizare publică asupra acestor pericole imprevizibile ale produsului sau serviciului pus în circulaţie.

în cazul produselor sau serviciilor care sunt, prin natura lor, riscante, obligaţia de avertizare asupra riscului care incumbă comerciantului îl are ca destinatar pe consumatorul concret, care ar intenţiona să achiziţioneze acel produs sau serviciu. Astfel, conform art. 48 din Codul Consumului, consumatorii trebuie să fie informaţi despre riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.

Spre deosebire de obligaţia de avertizare publică, această obligaţie de avertizare asupra riscului priveşte în mod concret consumatorul care achiziţionează un bun sau un serviciu concret de la comerciant. Bunul sau serviciul respectiv este riscant prin natura sa, de vreme ce chiar utilizarea normală sau previzibilă este riscantă, în sine.

Riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deşi pare a fi natural, adică presupus de însăşi formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic şi doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi şi cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda naţională, în schimbul unei alegeri conştiente a riscului de variaţie a cursului.

În realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, când cei ce deţin lichidităţi se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităţilor, ceea ce ii conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (şi are) obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului obliga orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, se observă că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel concluzionează în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.

În opinia instanţei de apel, contractele de credit în valută nu ar fi caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum, indus de lipsa de informare a consumatorului sau de diferenţele privind puterea de negociere, ci printr-un dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului.

Deşi reţine în mod clar existenţa unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului (a se vedea în acest sens pagina 58 din cuprinsul deciziei recurate), instanţa de apel lasă, în continuare, nesancţionată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Este deosebit de important de precizat că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Alături de această obligaţie de avertizare asupra riscului, Preambulul Directivei creditelor imobiliare 2014/17/UE atrage atenţia, la pct. 27, asupra administrării prudente şi, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării.

Trebuie subliniat că nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 şi a Directivei 2014/17/UE. Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivităţii, ci un cod de conduită ce arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei.

În ceea ce priveşte Directiva 2014/17/UE, modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că şi anterior directivei, băncile aveau obligaţia de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Această obligaţie de avertizare si consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

Atunci când creditul de retail în monedă străină se caracterizează prin suportarea variaţiei cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul acordării creditului, în realitate acest curs este stabil doar din perspectiva creditorului.

Pentru debitor operează, în perioade de criză, o hipervalorizare a cursului, iar riscul de insolvabilitate şi ruină a debitorului are grave repercusiuni asupra creditorului, care nu îşi va mai putea realiza creanţa integral (şi, eventual, va fi "nevoit" să vândă restul creanţei rămasă neacoperită după vânzarea imobilului ipotecat, către colectori de creanţe, la preţuri derizorii).

Împrumutatul beneficiază, aparent, de o dobândă micşorată pe durata primilor ani de rambursare a creditului în valută, în contrapartida unui risc reportat asupra anuităţilor sau a ratelor ulterioare (viitoare) dar, în primul rând, costurile acestui credit sunt egale sau chiar mai mari decât produse similar în moneda naţională sau în euro şi, în al doilea rând, hipervalorizarea monedei de plată, în legătură cu care debitorul nu a fost avertizat, majorează uneori pană la triplare volumul de plăţi lunare, ceea ce determină treptat dar sigur ruinarea debitorului.

De aceea, creditele în moneda străină pentru care debitorul nu are acoperire naturală la riscul valutar reprezintă o practică iresponsabilă autovătămătoare a băncilor, şi nu doar o practică iresponsabilă vătămătoare a consumatorilor şi a economiei în ansamblu.

Directiva creditelor imobiliare confirmă faptul că anterior acesteia s-au utilizat de către băncile împrumutătoare practici comerciale incorecte.

Comercializarea creditelor în valută exotică, derulată, teoretic, la preţuri mai mici (dar, în realitate, la preţuri egale sau chiar mai mari faţă de cele practicate în cazul creditelor în euro), nu a fost însoţită de o avertizare asupra riscului valutar, ceea ce reprezintă o practică comercială incorectă.

De aceea, este contrară legii şi jurisprudenţei CJUE, inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind de-a dreptul compromiţătoare (pentru o entitate care, în afaceri, se bazează pe credibilitate şi nimic altceva), afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Consumatorilor care ar reclama că au fost induşi în eroare cu privire la caracteristicile produsului de creditare ales, nu li se poate reclama că este culpa lor că s-au lăsat înşelaţi şi manipulaţi. O astfel de soluţie ar echivala cu o denegare de dreptate. Or, neaplicarea de sancţiuni băncii pentru comportamentul iresponsabil de care a dat dovada, practicile înşelătoare săvârşite şi încălcarea obligaţiei de informare, echivalează, în fond, cu o sancţionare a consumatorilor.

Este evident că, în concepţia CJUE, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Întrucât interpretarea dată de CJUE normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, înseamnă că această obligaţie de avertizare statuată de CJUE face parte din dreptul intern, fiind enunţată, aşa cum s-a putut vedea mai sus, încă din 2004, de Codul consumului (art. 15 şi art. 48).

Decizia recurată concluzionează că informaţiile deţinute de bancă nu îi permit acesteia să anticipeze evenimentele şoc, iar ignoranţa consumatorului nu mai joacă acelaşi rol în ecuaţia dezechilibrului contractual.

Dincolo de această trecere ingenuă a riscurilor imprevizibile în sarcina exclusivă a consumatorilor, partea slabă şi ne-informată contractului, astfel cum am arătat în faţa instanţelor de fond, Banca putea cunoaşte posibilele variaţii chiar imprevizibile ale cursului de schimb.

Faptul că tocmai în momentul în care QQQQQQQQQQQQQQQQQQ. trimitea semnale clare cu privire la aprecierea francului, Banca Pârâtă a început promovarea creditului în CHF, faptul că a creat acest produs astfel încât să fie mai accesibil decât celelalte credite ale sale în RON sau Euro (costuri mai mici, sume mai mari acordate), ne demonstrează că Banca a cunoscut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de ea în detrimentul consumatorilor au susţinut recurenţii-reclamanţi.

Ipoteza conform căreia Banca nu ar fi ştiut despre aceste semnale este de neconceput. Diligenta de care trebuie să dea dovadă profesionistul în gestiunea afacerii obliga Banca să ia în considerare semnalele QQQQQQQQQQQQQQQQQQ., în condiţiile în care desfăşura o activitate prodigioasă în domeniul creditării în franci elveţieni, dar şi al promovării acestui tip de credite.

Ca atare, prezumţia necunoaşterii aprecierii cursului CHF - LEU nu poate opera decât în favoarea consumatorului şi în defavoarea profesionistului. Banca putea şi trebuia să cunoască "inevitabila " apreciere a CHF-ului.

Mai mult decât atât, se afirmă că imprevizibilitatea fluctuaţiilor valutare trebuie raportata şi la diferitele grade de exotism al valutelor, însă indiferent de statutul monedei străine pe piaţa creditului, şocurile valutare sunt în general, evenimente imprevizibile nu numai pentru consumator, ci şi pentru bancă. în plus, se apreciază că, chiar dacă s-ar fi putut anticipa o anumită creştere a cursului, cum au existat în perioadele anterioare, când au existat variaţii ale cursului, fără ca acestea să fie excesive, din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta ar fî putut anticipa amploarea creşterii cursului de schimb CHF - LEU, în perioada ulterioară acordării creditelor (a se vedea în acest sens pagina 63, paragrafele 10 - 11 din cuprinsul deciziei recurate).

Capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acţiunii de faţă (chiar dacă, aşa cum am rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creştere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

Potrivit C.J.U.E., banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să facă banca şi nu a făcut era să prezinte, anterior semnării contractului, simulări ale capacităţii împrumutatului de rambursare a creditului, în condiţiile în care moneda creditului, CHF, se apreciază cu 10%, 20%, 30%, 50% sau 100%.

Evident, asemenea informări şi avertizări nu au fost făcute, iar banca nu a prezentat probe ce ar fi putut răsturna prezumţia legală de neinformare instituita de decizia CJUE.

Ceea ce a făcut banca a fost să pună la dispoziţia împrumutaţilor, după semnarea contractelor, un grafic de rambursare a unui credit în CHF pe 30 de ani. Or, în condiţiile în care împrumutaţii îşi realizează veniturile în RON, graficul de rambursare prezentat în CHF nu tăcea decât să muşamalizeze riscul valutar. Aceste grafice de rambursare nu indicau nici fluctuaţiile potenţiale ale cursului, nici costurile în RON ale creditului. Iar CJUE, la paragraful 47 din Decizia dată în speţa Andriciuc, tocmai asta impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului sau.

Costul împrumutului său este exprimat, pentru consumator, în RON, şi depinde direct de fluctuaţiile cursului valutar. Comportamentul subversiv al băncii de a ascunde costul împrumutului în RON, raportat la posibilele fluctuaţii de curs valutar, şi de a pretinde că obligaţia sa şi costul său (ale împrumutatului) erau în CHF, înseamnă o gravă abatere de la raţiunea legii, aşa cum a fost interpretata de CJUE.

In aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au arătat că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia CJUE pronunţată în speţa Andriciuc.

Iar dacă împrumutaţii nu şi-au cunoscut întinderea obligaţiilor, contractul de credit a fost unul aleatoriu, nicidecum comutativ. Mai precis, contractul a fost pervertit într-unui aleatoriu.

Or, contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conştient de întinderea obligaţiilor şi de amplitudinea riscurilor pe care şi le asumă.

In cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu îşi obţine majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic al creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voinţa unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Un astfel de contract nu numai că este o expresie a unei practici comerciale înşelătoare şi unui abuz de putere economică reliefat prin clauze abuzive, ci şi un rebut contractual, a cărei fiinţă juridică este precară, fiind nul absolut. Suntem în prezenţa unei erori - obstacol, partea care a semnat un contract al cărui caracter comutativ a fost pervertit de cealaltă parte în contract aleatoriu, fiind convinsă ca a semnat un alt contract, în care obligaţiile şi riscurile asumate ii erau clare la momentul încheierii contractului, şi nu contractul la care 1-a determinat comerciantul, un contract cu obligaţii care s-au dovedit a fi încă de la început (sau ca vor fi devenit) incerte, adică obligaţii ţinând de domeniul hazardului.

1.4. Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE Andriciuc).

Potrivit CJUE, banca are expertiză şi cunoştinţe în materia variaţiilor cursurilor de schimb valutar şi a riscurilor ce le comportă un împrumut în monedă străină. In schimb, consumatorul, care este un simplu particular, un profan, nu are aceste cunoştinţe şi, cu atât mai puţin, nu are expertiza (în sens de cunoştinţe aprofundate, specializate, de detaliu) pe care o are bancă în domeniul riscurilor valutare.

Tocmai din această cauză, CJUE instituie o prezumţie de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente, aspecte nedovedite în cauză după cum bine a reţinut chiar instanţa de apel.

In atari condiţii, instanţa trebuia să dea efect prezumţiei şi, considerând drept dovedite afirmaţiile privind neinformarea împrumutaţilor despre posibilele variaţii ale cursului şi efectele acestor variaţii, să sancţioneze banca intimata pentru nerespectarea acestei obligaţii.

1.5. Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din decizie în speţa Andriciuc).

Aşa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea QQQQQQQQQQQQQQQQQQ., Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Prin urmare, banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (RRRRRRRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSSSSSS. şi TTTTTTTTTTTTTTTTTT.) nu acordau credite în CHF.

Pe de altă parte, comerciantul care află, după punerea pe piaţă a unor produse sau servicii, că acestea au devenit periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile, trebuie să anunţe de îndată autorităţile şi publicul şi să ia măsuri grabnice de înlăturare a acelor pericole, în aşa fel încât să limiteze sau să neutralizeze din start efectele periculoase asupra vieţii, integrităţii fizice şi intereselor economice ale populaţiei, luând de urgenţă măsuri de eliminare de pe piaţă a produselor şi serviciilor devenite periculoase (art. 15-16 din Codul consumului).

Raportat la argumentele mai sus exprimate, clauzele contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

2. Recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamanţilor referitoare Ia caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF

S-a susţinut că, având în vedere riscul valutar al monedei CHF, a cărei realitate nu a fost administrată corespunzător de către banca intimată şi în absenţa oricărei informări, consilieri şi avertizări a reclamanţilor cu privire la acest risc, astfel cum acestea au fost argumentate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenţii au susţinut că au demonstrat instanţei faptul că au contractat în necunoştinţă de cauză un serviciu/produs defectuos.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că, din înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţelor de fond rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu le-au fost aduse la cunoştinţă, ci din contră, au fost ascunse cu viclenie.

În plus, răspunderea pentru produse/servicii defectuoase este o răspundere obiectivă, întemeiată exclusiv pe riscul de daună rezultat din punerea produsului/serviciului pe piaţă, nefiind nevoie de proba vreunei culpe a profesionistului.

Pentru aceste considerente, au susţinut recurenţii-reclamanţi, au solicitat instanţelor de fond, înlocuirea obligaţiei lor de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit.

Solicitarea a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele şi serviciile defectuoase, răspundere care este reglementată, in extenso, în legislaţia privind protecţia consumatorilor, în acest sens, fiind indicate dispoziţiile din Codul consumului (art. 25 şi art. 27)

În plus, s-a arătat că în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992. Conform O.G. nr. 21/1992, noţiunea de produs este echivalentă cu cea de bun sau serviciu.

Mai mult decât atât, câtă vreme intimata-pârâtă vorbeşte despre preţul contractului de credit, este lesne de înţeles calificarea acestuia drept produs financiar şi nicidecum serviciu pentru că în atari condiţii, banca-pârâtă ar fi trebuit să facă vorbire despre un eventual tarifai serviciului prestat şi nu despre preţul acestuia.

Pe cale de consecinţă, este lesne de observat faptul că legislaţia protecţiei consumatorilor protejează consumatorii împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, inclusiv sau mai ales cele economice, risc la care au fost supuşi consumatorii la momentul contractării creditelor în CHF.

Contractarea acestui produs de creditare era prezentată ca fiind preferabilă creditelor în alte monede pentru că, aparent, avea costuri mai mici decât creditele în alte monede, suma acordată era mai mare, iar CHF era promovat, în mod mincinos, ca fiind o monedă foarte stabilă, un produs extrem de sigur, cu un grad de apreciere faţă de leu insignifiant.

Consumatorii care adresau băncii o cerere de creditare erau direcţionaţi către acest produs, prin prezentarea acestor avantaje aparente, care s-au dovedit a fi ulterior înşelătoare, aducând grave atingeri intereselor lor legitime şi provocând pierderi semnificative. In aceste condiţii, contractarea acestui tip de credit pe baza informaţiilor primite de la bancă într-o manieră înşelătoare a fost una prejudiciabilă pentru consumatori.

Produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

În plus, la aprecierea caracterului toxic al acestor produse şi a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare raţiunea economică sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate (raportată atât la informaţiile disponibile, cât şi la perioada de reflecţie) de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat, aşa cum s-a arătat anterior, prin politici de publicitate înşelătoare sau agresivă din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Cu toate acestea, fără a oferi o motivare concretă în ceea ce priveşte soluţia de respingere a argumentelor aduse de reclamanţi în susţinerea caracterului toxic/defectuos al produselor de creditare în CHF, instanţa de apel s-a limitat la a susţine că: legislaţia invocată în cererea de chemare în judecată nu asociază termenul toxic serviciilor financiare, astfel că aceste argumente nu pot fi reţinute iar pe de altă parte, că produsele avute în vedere de legea nr. 296/2004 sunt obiecte, bunuri materiale sau chiar servicii dar, acordarea creditului nu poate constitui un serviciu defectuos/periculos (...).

De altfel, instanţa de apel a apreciat că deşi atât O.G. nr. 21/1992 cât şi Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare şi serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte şi a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de consumatori contractelor de credit. Or, potrivit O.G. nr. 21/1992, noţiunea de produs este echivalentă cu cea de bun/serviciu.

Cu alte cuvinte, concluzionând motivarea instanţei de apel, creditul în valută nu este nici credit de consum, nici produs financiar.

De altfel, regăsim utilizat frecvent termenul de produs chiar în Normele speciale ale BNR.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că teoria instanţei de judecată de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor financiare/de creditare calificate de instanţă drept servicii financiare de natură bancară este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenţie de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabileşte o răspundere obiectivă.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că au criticat prin cererea de chemare în judecată chiar produsul financiar oferit la momentul încheierii contractului de credit, respectiv, contractul de credit în CHF şi obligativitatea restituirii ratelor de credit în CHF, cu suportarea întregului risc valutar de către consumatori şi nicidecum împrejurarea ulterioară încheierii contractului, respectiv, plata în sine a ratelor de credit. Astfel, analizând conţinutul cererii de chemare în judecată, este lesne de observat faptul că ceea ce se invocă este tocmai caracterul defectuos al produsului de creditare acordat în CHF de către intimata-pârâta, s-a mai precizat.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de judecată în cuprinsul deciziei atacate (pag. 53-54) că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

În fine, în cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerinţele legale nu dispensează instituţia de credit de obligaţia sa de consiliere în privinţa celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Chiar dacă ne raportăm la instituţiile bancare ca fiind prestatori de servicii, observăm faptul că la baza serviciilor prestate stau aceste produse de creditare ce constituie obiectul prezentei analize.

Lipsa informării exprese cu privire la riscul valutar (împreună prezentarea produsului respectiv sub un cost redus) este calificată ca o practică iresponsabilă de creditare de către Comisia Europeană, în preambulul Directivei 2014/17, la punctul (4). Chiar dacă această directivă nu este aplicabilă, preambulul ei arată împrejurările şi constatările care au determinat noua reglementare.

Drept urmare, la nivelul Uniunii Europene, este de notorietate faptul că există o practică de creditare iresponsabilă, mai ales în ceea ce priveşte creditele în moneda străină, deci şi în CHF, creditare ce produce, în prezent, în România, consecinţe grave sociale şi economice, aspecte confirmate, de altfel, chiar de instanţa de apel în speţa de faţă. Cu toate acestea, deşi se constată existenţa unui comportament iresponsabil al participanţilor la piaţa financiară, deci, inclusiv al intimatei pârâte, acesta este lăsat nesancţionat, contrar dispoziţiilor trasate atât de legislaţia specială aplicabilă în materie cât şi de jurisprudenţa Curţii.

Inclusiv la nivelul Uniunii Europene regăsim formula "produse financiare." Astfel, reclamanţii, în calitate de consumatori, susţin că sunt protejaţi prin lege împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor şi intereselor lor legitime, protecţie care nu a funcţionat în cazul creditelor ce fac obiectul analizei.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că produsul achiziţionat de la Bancă (creditul), în forma ce le-a fost propusă, anume în franci elveţieni (CHF) aduce grave atingeri intereselor lor legitime, provocându-le pierderi semnificative faţă de faptul că, deşi la momentul contractării creditului în CHF, acesta era promovat ca fiind un produs extrem de sigur, cu un grad de apreciere faţă de leu insignifiant, la acest moment, aceştia se află în situaţia în care trebuie să achite rate de două ori mai mari, faţă de faptul că leul s-a depreciat în raport cu francul elveţian cu peste 100%.

Astfel, au susţinut reclamanţii, că au toată îndrituirea să urmărească înlocuirea produselor/serviciilor contractate întrucât au caracter defectuos/toxic.

Contrar celor reţinute de instanţă, lămuritoare în acest sens sunt: art. 17 din Codul consumului, art. 12 din O.G. nr. 21/1992, art. 15 din O.G. nr. 21/1992.

În cazul de faţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, întrucât le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului şi, odată constatat faptul că pârâta le-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Creditul în valuta CHF la cursul din data contractării creditului este nu numai obiectivul urmărit de părţi la încheierea contractului ci şi produsul/serviciul sigur la care se referă legislaţia invocata.

Instanţa de apel a reţinut (pag. 53) în mod eronat faptul că:

"în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privind serviciile neconforme, defectuoase, periculoase şi nici condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000". Or, nu există nici un text de lege care să excludă aplicarea prevederilor referitoare la produsele defectuoase pentru serviciile sau produsele financiare.

Asistăm astfel la o concluzie a instanţei de apel care nu are nici un suport legislativ.

In plus, când vine vorba despre produse defectuoase este lipsită de relevanţă existenţa unei vinovăţii a profesionistului, aceasta întrucât suntem în faţa unei răspunderi civile delictuale obiective.

Toate "argumentele" aduse în discuţie de prima instanţă în sensul inaplicabilităţii prevederilor din Codul consumului şi O.G. nr. 21/1992 sunt simple afirmaţii care nu au la bază nici un temei.

Suntem în faţa unei încălcări grave a principiului "ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus". In condiţiile în care normele legale mai sus enumerate stabilesc în termeni extrem de clari faptul că produsele/serviciile ce sunt defectuoase trebuie sa fie înlocuite, fără a exclude de la aplicare contractele de credit, recurenţii-reclamanţi consideră că ne aflăm în mod cert în faţa unei încălcări a art. 17, 25, 27 din Codul consumului şi art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992.

Este evident că atâta timp cât Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992 nu conţin derogări de la aplicare în privinţa contractelor de credit, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a mai arătat.

In fundamentarea concluziei conform căreia instanţele de fond trebuiau să dispună îngheţarea cursului leu/CHF ca singura modalitate de înlocuire a unui produs/serviciu defectuos cu unul sigur, trebuie avut în vedere faptul că dreptul consumatorului s-a născut cu scopul de a proteja consumatorul în raporturile sale cu întreprinderile producătoare.

Instanţele de fond încearcă să sublinieze principiul neretroactivităţii legii, invocându-se faptul că anumite acte normative au fost adoptate ulterior încheierii contractelor de credit în cauză, motiv pentru care acestea nu s-ar aplica respectivelor contracte, (a se vedea în acest sens pagina 54 din cuprinsul deciziei recurate în care se face trimitere la recomandarea CERS/2011 şi Directiva 2014/17/UE).

In vederea combaterii celor susţinute, recurenţii-reclamanţi fac trimitere la prevederile regulamentelor BNR, care guvernează activitatea băncilor din România, printre care şi intimata-pârâta.

In noţiunea de "activitate" se regăsesc şi contractele de credit în derulare, încheiate de către intimata-pârâtă. Activitatea băncii nu înseamnă exclusiv contractele de credit încheiate ulterior intrării în vigoare a actelor normative respective, ci şi cele aflate în derulare, mai ales în condiţiile în care acestea sunt încheiate pe o perioadă mai mare de 25 de ani. O altă concluzie ar fi absurdă.

Mult mai important este, au arătat recurenţii-reclamanţi, că au demonstrat că, la momentul la care au încheiat contractele de credit, băncii îi revenea obligaţia de informare, consiliere şi avizare a consumatorilor, conform legislaţiei în vigoare la acel moment, obligaţie pe care banca şi-a nesocotit-o. Obligaţia de informare, consiliere şi avizare cu privire la riscul valutar a existat la momentul încheierii contractelor atât în dreptul intern, cât şi în actele normative adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum şi în jurisprudenţa CJUE.

Restituirea sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligaţiei de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaţilor.

Instanţele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi conjunctura încheierii contractelor, caracteristica principală a creditului în CHF, respectiv riscul valutar raportat la această monedă, modalitatea de promovare a acestor produse bancare precum şi încălcarea obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare de către banca pârâtă.

Cu toate acestea, în motivarea hotărârii din apel s-a raportat exclusiv la conformitatea serviciului prestat de către bancă cu solicitările consumatorilor, reţinând la pag. 56 din hotărâre că aceştia (i.e. consumatorii) sunt liberi să achiziţioneze moneda necesară rambursării creditului din orice altă unitate bancară (. . . . . . . . . .).

Or, afirmaţia instanţei de apel este eronată câtă vreme, în cazul contractelor de credit încheiate în CHF, nu putem vorbi despre un drept de opţiune al consumatorilor în acest sens, oferta creditelor în CHF fiind una impusă de către bănci.

Consumatorii au fost încurajaţi să se împrumute în CHF prin lejeritatea mai mare cu care aceste credite se acordau, iar banca nu numai că a ascuns riscurile, dar a urmărit să profite de momentul prealabil creşterii CHF, prin acordarea acestor credite.

In plus, consumatorii au fost îndrumaţi spre această categorie de credite, fiind obligaţi să încheie un contract de credit în CHF, prin faptul că Banca le-a spus ca nu se încadrează pentru contractarea unui alt tip de credit, în RON sau în euro. Mai mult, consumatorii au fost informaţi cu privire la "beneficiile" de neratat pe care le avea acest tip de credit, fiind susţinut faptul că CHF este o monedă stabilă care nu se poate aprecia în raport cu leul.

Or, având în vedere toate aceste condiţii de creditare, este lesne de observat faptul că la momentul încheierii contractelor de credit nu se putea vorbi despre o alegere a consumatorilor în acest sens, produsul de creditare în CHF fiind, de altfel, singura opţiune a consumatorilor la acel moment, pe baza analizei ratingului clientului întocmită în mod fraudulos de către bancă.

De altfel, neconformitatea unui serviciu se poate raporta inclusiv la aspecte ulterioare prestării sale, precum fluctuaţiile cursului valutar, care au intervenit la o perioadă de timp de câţiva ani de la data virării sumelor în conturile reclamanţilor.

În acest sens sunt şi concluziile Curţii din speţa Andriciuc: (54) aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului.

In plus, recurenţii-reclamanţi au susţinut că au cerut instanţei de judecată să analizeze şi să aprecieze dacă, în situaţia îndeplinirii corespunzătoare de către bancă, a obligaţiilor legale, consumatorii ar mai fi încheiat aceste contracte de credit profund vătămătoare, iar această cerinţă a fost omisă de instanţă.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că răspunderea pentru produsele defectuoase, reglementată de textele art. 17, 25, 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.U.G. nr. 21/1992 este o răspundere obiectivă, culpa profesionistului nefiind necesar a fi probată în vederea atragerii răspunderii.

Faptul că tocmai la mijlocul anului 2007 banca a început promovarea creditului în CHF, faptul că a creat acest produs astfel încât să fie mai accesibil decât celelalte credite ale sale în RON sau Euro (costuri mai mici, sume mai mari acordate) ne arată că Banca a ştiut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de ea în detrimentul consumatorilor.

Acest risc speculativ raportat la evoluţia CHF, pe care consumatorii şi l-au asumat prin contractarea creditelor fără a-1 cunoaşte, ne arată că este vorba despre o răspundere obiectivă, atrasă de producerea riscului, fără a fi nevoie de culpa băncii (răspunderea pentru produse defectuoase - toxice).

În cazul creditelor în CHF, Banca este culpabilă pentru comercializarea creditelor riscante, speculative, vândute consumatorilor ca produse de creditare avantajoase. Răspunderea civila delictuală a Băncii trebuie atrasă pentru această faptă ilicită, respectiv punerea pe piaţă a produselor de creditare speculative, fără o informare şi avertizare a consumatorilor asupra specificului lor, raportat la alte credite/monede.

3. Sancţiunea încălcării obligaţiei de informare si avertizare

Banca şi-a încălcat in mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, întrucât suntem în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, care pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

4. Consecinţele constatării nulităţii absolute a clauzelor contestate.

Având în vedere cele arătate referitoare la vicierea consimţământului consumatorilor, pe motiv de omisiune a informării, ocultare a informaţiilor sau dezinformare, precum şi consideraţiile relative la pervertirea caracterului comutativ al contractului de credit de retail, se poate analiza, chiar şi din oficiu, eventuala nulitate a întregului contract de credit.

Este esenţial de reţinut faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Simpla constatare a nulităţii absolute a clauzelor va declanşa răspunderea civilă delictuală a băncii.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă a arătat că recurenţii-reclamanţi supun verificării instanţei de recurs aspecte de ordin faptic, de apreciere a probatoriului raportat la "motivele" invocate drept pretext pentru modificarea contractelor solicitată în forma unei conversii retroactive la cursul istoric şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel fără a indica în concret prevederile legale pretins încălcate, respectiv problema de drept în divergenţă şi că, în aceste condiţii, recursul formulat se dovedeşte nul, după caz, vădit nefondat.

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor YYYYYYYY. şi ZZZZZZZZ., excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulate de recurenţii YYYYYYYY. şi ZZZZZZZZ., având în vedere că, în observarea listei recurenţilor care au formulat calea de atac în cauză coroborat cu dispozitivul deciziei recurate, rezultă că, în speţă, recurenţii YYYYYYYY. şi ZZZZZZZZ. de la poz. 28-29 din anexa la recurs nu figurează în dispozitivul deciziei recurate.

Astfel, s-a amintit că în conformitate cu prevederile art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes şi că, prin urmare, recursul formulat în atare condiţii de recurenţii YYYYYYYY. şi ZZZZZZZZ. se impune a fi respins ca fiind formulat de părţi lipsite de calitate procesuală activă şi inadmisibil.

În concluzie, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, fie ca urmare a excepţiilor invocate, fie ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2020 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, iar ulterior prin încheierea din data de 25 iunie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare a soluţionării cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin rezoluţie, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte, va analiza cererile de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată.

În temeiul dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare cererile formulate de recurenţii-reclamanţi XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE. şi a reţinut:

Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială", iar alin. (4) prevede că "Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.".

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunţarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la soluţionarea unei cauze, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.

Prin cererile depuse la dosar reclamanţii XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE. au declarat că renunţă în mod expres şi irevocabil la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care au solicitat instanţei să ia act de această renunţare.

Totodată, se constată că intimata-pârâtă JJJJJJJJJJJJJJJJJJ. S.A. prin cererile depuse la dosar şi-a exprimat în mod clar acordul expres de a se lua act de cererile de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE., menţionând că nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aceste manifestări de dispoziţie, sunt neîndoielnice şi neechivoce în sensul renunţării recurenţilor-reclamanţi la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, iar această manifestare de voinţă a părţilor se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Înalta Curte în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE. la judecata cererilor de chemare în judecată; va anula în parte atât sentinţa civilă nr. 7174 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă cât şi decizia civilă nr. 1998/A din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, numai în privinţa cererilor de chemare în judecată formulate de reclamanţii XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE..

Referitor la cererile formulate de intimaţii-reclamanţi I., H., FFFFF., EEEEE., UUUUUUUUUUUUUUUUUU. (moştenitor al reclamantului MMMMMMMMMM.) şi NNNNNNNNNN. privind renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată, Înalta Curte le va respinge întrucât sunt incompatibile cu calitatea procesuală a intimaţilor-reclamanţi în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, deşi prin art. 406 alin. (1) C. proc. civ., este prevăzut că reclamantul poate renunţa oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cererea scrisă, acest drept de dispoziţie nu se poate manifesta în cadrul procesual al judecăţii stabilit prin calea extraordinară de atac a recursului formulat de alţi reclamanţi.

Nedeclararea căii de atac de către intimaţii-reclamanţi care au formulat cererea de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată şi nici de către intimata-pârâtă, are ca efect rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel faţă de aceste părţi, prin urmare neexercitarea căii de atac a recursului de către reclamanţii I., H., FFFFF., EEEEE., UUUUUUUUUUUUUUUUUU. (moştenitor al reclamantului MMMMMMMMMM.) şi NNNNNNNNNN. care au formulat cererile de renunţare la judecată, împiedică formularea actelor de dispoziţie pe care le-ar fi putut exercita dacă ar fi declarat recurs, sau dacă exista calea de atac formulată de către pârâtă.

În ce priveşte recursul, critica referitoare la aprecierea instanţei de apel în sensul că hotărârea primei instanţe corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., va fi înlăturată.

Prin critica astfel formulată se exprimă dezacordul recurenţilor faţă de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat nivelul de motivare a sentinţei care a format obiect al apelului, fără a se concretiza însă vreun viciu de legalitate apt a constitui suportul verificării în etapa recursului.

Instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, a indicat reperele avute în vedere spre a aprecia în sensul menţionat, dar a şi analizat argumentele apelanţilor-reclamanţi prin care se tindea la justificarea temeiniciei şi legalităţii pretenţiilor lor.

În acest context, ţinând seama şi de împrejurarea că apelul este o cale de atac în care se realizează o judecata cu efect devolutiv (verificându-se temeinicia şi legalitatea soluţiei adoptate de prima instanţă), chiar în măsura în care considerentele sentinţei apelate nu ar fi fost suficient de clare pentru reclamanţi, acest neajuns a fost înlăturat prin expunerea amplă şi completă care se regăseşte în considerentele deciziei recurate.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, motivarea astfel realizată de instanţa de prim control judiciar acoperă pretinsa motivare insuficientă pe care recurenţii-reclamanţi o impută primei instanţe, astfel că nu se poate reţine, existenţa unui viciu procedural de natura celor la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva VVVVVVVVVVVVVVVVVV. a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Totodată, prin Hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. JJJJJJJJJJJJJJJJJJ. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del WWWWWWWWWWWWWWWWWW., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, din decizia de trimitere reiese în cauză, faţă de specificul contractului de împrumut, respectiv de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere consideraţiile care precedă, se reţine că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive."

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat);

2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva VVVVVVVVVVVVVVVVVV., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat. Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. JJJJJJJJJJJJJJJJJJ. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Întreaga argumentare a recurenţilor privind aplicarea greşită a normelor de drept materiale referitoare la impreviziunea contractuală, va fi înlăturată.

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituţională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunţată tot de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanţa de contencios constituţional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidenţa deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale este de domeniul evidenţei în cauza de faţă (ea însăşi grefată pe un contract de credit încheiat de o instituţie bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât şi acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Vor fi înlăturate şi argumentele privind încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992, având în vedere că instanţa de apel printr-o judicioasă analiză a reţinut în mod corect că în art. 2 pct. 8 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, a fost definit "produsul" ca fiind un bun material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual, la pct. 9 a fost definit "produsul sigur" ca fiind produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia, iar la pct. 14 s-a definit noţiunea de "serviciu" ca fiind activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor.

Totodată, în acord cu reţinerile instanţei de apel se reţine că art. 3 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 21/1992 reglementează dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime iar art. 12 dreptul consumatorilor de a pretinde înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute precum şi despăgubiri(…)"

Astfel fiind, se apreciază corectă reţinerea instanţei de apel că susţinerea în sensul că prin punerea la dispoziţie a unui credit în CHF, banca, în calitate de prestator de servicii, le-a furnizat un serviciu necorespunzător, care le-a pus în pericol drepturile şi interesele legitime, nu poate fi reţinută deoarece punerea la dispoziţie a unei sume de bani nu poate fi calificată drept bun material ori activitate îndreptată satisfacerii unor necesităţi ale consumatorului în sensul în care aceste noţiuni sunt definite de lege.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE. la judecata cererilor de chemare în judecată.

Anulează în parte atât sentinţa civilă nr. 7174 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă cât şi decizia civilă nr. 1998/A din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, numai în privinţa cererilor de chemare în judecată formulate de reclamanţii XXX., WWW., ZZZZZ., YYYYY., OOOOOOOOOOOO., NNNNNNNNNNNN., SSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRR., SSSSSSSSSSSSSS., RRRRRRRRRRRRRR. şi EEEEEEEEEEEEEEEE..

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Z., AA., BB., JJ., KK., PP., OO., KKKKKKKKKKKKKKKKKK., WW., DDD., CCC., QQQ., RRR., HHHH., IIII., VVVV., DDDDDD., EEEEEE., LLLLLLLLLLLLLLLLLL., JJJJJJJ., IIIIIII., OOOOOOO., PPPPPPP., ZZZZZZZZ., YYYYYYYY., AAAAAAAAA., Lucsan BBBBBBBBB., DDDDDDDDD., HHHHHHHHH., IIIIIIIII., JJJJJJJJJ., OOOOOOOOOOO., TTTTTTTTTTT., IIIIIIIIIIII., UUUUUUUUUUUU., VVVVVVVVVVVV., MMMMMMMMMMMMM., OOOOOOOOOOOOO., YYYYYYYYYYYYY., XXXXXXXXXXXXX., GGGGGGGGGGGGGGG., PPPPPPPPPPPPPPPPPP., HHHHHHHHHHHHHHHH., VVVVVVVVVVVVVVVV., WWWWWWWWWWWWWWWW., XXXXXXXXXXXXXXXX., IIIIIIIIIIIIIIIII. şi HHHHHHHHHHHHHHHHH., împotriva deciziei civile nr. 1998/A din 16 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererile de renunţare la judecată formulate de către intimaţii-reclamanţi I., H., FFFFF., EEEEE., UUUUUUUUUUUUUUUUUU. (moştenitor al reclamantului MMMMMMMMMM.)şi NNNNNNNNNN..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2021.