Immovable accessory incorporation and accession barred by lack of building permit in property vindication and eviction

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., solicitând evacuarea acestora din spaţiile comerciale pe care le ocupă, în suprafaţă de 5 mp, 6 mp şi 12,54 mp, situate la parterul magazinului A. din Bucureşti, x sector x.

La termenul din 25 aprilie 2012 reclamanta a identificat spaţiile, într-o anexă, dar a menţionat că înţelege să revendice aceste spaţii de la S.C. D. S.R.L. şi de la S.C. C. S.R.L., care ocupă aceeaşi suprafaţă împreună cu S.C. E. S.R.L.; a precizat că acţiunea este promovată şi împotriva acelei din urmă societăţi.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., având ca obiect evacuarea, pe cale de ordonanţă preşedinţială a pârâtei din spaţiul comercial pe care îl ocupă, în suprafaţă de 5 mp situat la parterul magazinului A. din Bucureşti, x sector x până la soluţionarea dosarului nr. x/2010

La 12 ianuarie 2011, reclamanta a precizat că solicită ca evacuarea pârâtei să se dispună pe calea dreptului comun.

Pârâta a chemat în garanţie pe F. S.R.L., solicitând ca cea din urmă să suporte consecinţele, dacă va cădea în pretenţii, deoarece la data de 3 ianuarie 2007 i-a închiriat spaţiul din care reclamanta pretinde să fie evacuată. Pe parcursul procesului, pârâta a renunţat la judecata cererii de chemare în garanţie. La termenul din 20 aprilie 2011, tribunalul a admis excepţia de litispendenţă între dosarul nr. x/2010 şi dosarul nr. x/2010.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.R.L. solicitând evacuarea acesteia pe cale de ordonanţă preşedinţială, din spaţiul comercial pe care îl ocupă în suprafaţă de 6 mp situat la parterul magazinului A. din Bucureşti, x, sector x până la soluţionarea dosarului nr. x/2010

La 24 ianuarie 2011, reclamanta a precizat că solicită evacuarea pârâtei să se dispună pe calea dreptului comun.

Pârâta a chemat în garanţie pe S.C. F. S.R.L. solicitând ca aceasta să suporte consecinţele, dacă va cădea în pretenţii, deoarece la 4 noiembrie 1997 i-a închiriat spaţiul din care reclamanta pretinde să fie evacuată. Pe parcursul procesului, pârâta a renunţat la judecata cererii de chemare în garanţie.

La 7 martie 2011, reclamanta şi-a completat cererea, chemând în judecată şi S.C. E. S.R.L. pentru a se dispune şi evacuarea acesteia din spaţiul în dispută.

La termenul din 16 mai 2011, tribunalul a admis excepţia de litispendenţă între dosarul nr. x/2010 şi dosarul nr. x/2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. D. S.R.L. solicitând evacuarea acesteia pe cale de ordonanţă preşedinţială din spaţiul comercial pe care ăl ocupă în suprafaţă de 12,54 mp situat la parterul magazinului A. din Bucureşti, x sector x până la soluţionarea dosarului nr. x/2010

La 19 ianuarie 2011, reclamanta a precizat că solicită ca evacuarea pârâtei să se dispună pe calea dreptului comun.

La termenul din 11 mai 2011, tribunalul a admis excepţia de litispendenţă între dosarul nr. x/2011 şi dosarul nr. x/2010.

La 21 decembrie 2011, reclamanta a completat cererea chemând în judecată pârâta S.C. F. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă totală de 23,5 mp, rezultată din adiţionarea celor individuale ocupate fără titlu. Cererea în revendicare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

La 29 ianuarie 2014 S.C. G. S.A. a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantei, motivat de faptul că a încheiat cu reclamanta un contract de închiriere a spaţiului în suprafaţă de 12,54 mp care se regăseşte printre cele care fac obiectul prezentei acţiuni.

Cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu.

Prin încheierile premergătoare, prima instanţă a respins cererea reclamantei de renunţare la judecată şi excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare, a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea evacuare proprietăţi imobiliare, a respins excepţia necompetenţei sale materiale, a încuviinţat proba cu înscrisuri, a respins o cerere de amânare a cauzei formulată de intervenientă şi a luat alte măsuri în vederea judecării cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 2610 din 21 mai 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate cererea principală şi cererea de intervenţie în interesul reclamantei şi a luat act că S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. au renunţat la judecata cererii de chemare în garanţie a S.C. F. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare, S.C. A. S.A. şi S.C. G. S.A. au declarat apel, ambele afirmând că prima instanţă, interpretând greşit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 mai 1997, i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, ignorând înscrisurile din etapa precontractuală, care dovedeau că instanţa reală a părţilor a fost aceea de a înstrăina, respectiv dobândi numai terenuri; în acest context, au invocat şi faptul că instanţa nu a manifestat rol activ, în condiţiile în care nu a administrat toate probele care ar fi putut lămuri situaţia de fapt. În plus, apelanta-intervenientă a susţinut că prima instanţă i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât la 7 mai 2014 i-a respins o cerere de amânare a judecăţii pe care o justificase medical.

Prin decizia civilă nr. 521 din 21 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatelor-pârâte S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., cu privire la cererea de apel promovată de apelanta-intervenientă S.C. G. S.A., a anulat cererea de apel formulată de apelanta-intervenientă S.C. G. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2610 din 21 mai 2014 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010 în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., pentru lipsa capacităţii de folosinţă, a respins cererea de apel, astfel cum a fost precizată, formulată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile mr. 2610 din 21 mai 2014 şi a încheierilor premergătoare date de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, ca nefondată şi a respins cererea de apel formulată de apelanta-intervenientă S.C. G. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2610 din 21 mai 2014 şi a încheierilor premergătoare date de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. F. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. ca nefondată. Prin aceeaşi decizie, a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. a sumei de 5503,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată, a respins cererea apelantei-interveniente S.C. G. S.A., referitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, a respins cererea intimatei-pârâte S.C. F. S.R.L., referitoare la cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, şi a luat act că apelanta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe calea unei acţiuni separate.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii.

Recurenta a susţinut că în hotărârea atacată nu sunt indicate motivele pentru care i-au fost înlăturate afirmaţiile şi dovezile administrate, dar şi că ea a fost dată cu aplicarea greşită a art. 492 C. civ. a invocat astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2219 din 27 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 521 din 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2610 din 21 mai 2014 şi încheierilor premergătoare, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2010; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut în esenţă următoarele:

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel a ajuns la o concluzie care contrazice argumentele pe care anterior le reţine, fără să motiveze în mod convingător înlăturarea susţinerilor părţilor; de aceea, raţionamentul juridic adoptat nu a fost demonstrat neîndoielnic şi hotărârea atacată, necreând transparenţă asupra silogismului, nu permite realizarea pe deplin a controlului judiciar.

Dacă prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că S.C. F. S.R.L. a dobândit proprietatea terenului şi a construcţiilor revendicate, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997, curtea de apel a respins calea de atac promovată de reclamantă, notând că spaţiile edificate nu au format obiect al vânzării, reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale revendicate, în timp ce, raportat la art. 492 C. civ., intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. este prezumată ca fiind proprietara acestor spaţii, calitate în care a transmis ulterior dreptul de folosinţă, prin încheierea unor contracte de închiriere.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 C. civ. de la 1864 "Tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului (…)". Ca efect al alipirii sau încorporării,lucrul accesoriu şi cel principal formează un lucru nou sau un ansamblu de lucruri pe baza unor legături materiale şi juridice specifice.

Calificarea unui lucru ca principal ori ca accesoriu se face de la caz la caz, fie în funcţie de criteriul destinaţiei, fie de cel al valorii economice.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesară exercitarea pozitivă a dreptului de accesiune, întrucât acest drept este potestativ. Efectul achizitiv de proprietate se produce numai în măsura în care proprietarul imobilului asupra căruia s-au făcut lucrări încorporate sau alipite înţelege să îşi exercite dreptul de accesiune. Potrivit art. 492 C. civ. "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra".

Intimata S.C. F. S.R.L. a afirmat că este titular al dreptului de proprietate asupra construcţiilor, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997. Pe această cale a operat transmiterea dreptului de proprietate doar asupra unor terenuri/cote indivize de teren, nu şi asupra construcţiilor, statuări care, în condiţiile în care nu au fost atacate, au intrat în puterea de lucru judecat, aşa încât nu mai pot fi contrazise.

Din analiza instanţei de apel lipseşte indicarea bunului principal, faţă de care să fi avut loc operaţiunea de alipire/încorporate. De asemenea, decizia recurată nu a oferit o explicaţie faptului că în concluziile sale a reţinut că S.C. F. S.R.L. este prezumată de lege ca fiind proprietara unică a spaţiilor comerciale, fără ca regimul juridic al coproprietăţii asupra terenului să afecteze şi dreptul real asupra construcţiei.

Se cuvine reevaluată lipsa autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate, deja reţinută în apel, pentru că prezumţia instituită de textele de lege evocate nu poate fi aplicată în condiţiile încălcării normelor imperative din domeniu.

Recurenta susţine că ceea ce revendică nu sunt spaţii comerciale distincte de magazin, ci sunt, în fapt, amenajări provizorii, încorporate în bunul imobil principal, care este distinct de teren.

Această ipoteză nu a fost examinată în apel, cu toate că, prin încorporarea în bunul imobil, materialele de construcţii utilizate de către S.C. F. S.R.L. au devenit imobile, iar raportul de accesorietate între bunul principal şi lucrările adăugate pare a fi indiscutabil, de vreme ce lucrările nu ar fi putut exista în absenţa structurii magazinului A..

Dispoziţiile legale în materia accesiunii sunt aplicabile numai dacă între părţi nu există convenţii derogatorii.

În apel, instanţa a evocat contractul de asociere nr. x din 15 iulie 1992, al cărui obiect, potrivit art. 2, l-a reprezentat asocierea recurentei şi a intimatei-pârâte S.C. F. S.R.L., în vederea edificării unei construcţii formată dintr-o clădire cu două niveluri compusă din: magazin de vânzare, depozit de marfă, birou, grup sanitar, anexe, etc, părţile convenind ca edificarea construcţiei să fie făcută din fondurile intimatei-pârâte pe terenul aflat în proprietatea recurentei-reclamante, situat în curtea interioară a magazinului A., în zona de legătură dintre Corpul central şi corpul nou Călăraşi, dar şi ca, atunci când va fi finalizată, construcţia să rămână în proprietatea părţilor, în cote de 3% pentru recurentă şi de 97% pentru intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L.. Cu toate acestea, curtea de apel a înlăturat susţinerile S.C. A. S.A., care s-a înscris în fals împotriva respectivului contract, dar nu a analizat măsura în care convenţia părţilor a produs consecinţele iniţial agreate.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 1563 din 5 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de apel astfel cum a fost precizată de apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2610 din 21 mai 2014 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Tribunalul Bucureşti ca nefondată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. a sumei de 5503,12 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. la plata sumei de 8.688 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Atât apelanta-reclamantă S.C. A. S.A., cât şi intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. au pretins că sunt titularele dreptului de proprietate asupra spaţiilor revendicate.

În cadrul acţiunii în revendicare se aplică regula generală prevăzută de art. 1169 C. civ. de la 1864 potrivit căreia reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Dacă şi pârâtul invocă, la rândul său un titlu de proprietate, revine instanţei sarcina de a compara titlurile, dând preferinţă aceluia ce are un titlu mai caracterizat.

Curtea a reţinut faptul că înregistrarea imobilului în contabilitatea apelantei-reclamante, achitarea impozitelor şi taxelor aferente sau înscrierea imobilului în cartea funciară nu poate conduce la concluzia că acestea ar reprezenta titlu de proprietate.

În ceea ce priveşte titlu de proprietate invocat de pârâta S.C. F. S.R.L., contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997 viza doar terenul, nu şi construcţiile, astfel că nu poate fi considerat un titlu de proprietate pentru spaţiile comerciale revendicate în prezenta cauză.

Referitor la cele două declaraţii contradictorii date de apelanta-reclamantă, faţă de faptul că apelanta nu a justificat ultima declaraţie, dacă între timp s-a schimbat posesorul acelor spaţii, Curte a considerat această ultimă declaraţie ca fiind dată pro causa şi nu a ţinut cont de ea.

În aceste condiţii, cât timp apelanta-reclamantă se află în posesia spaţiilor comerciale revendicate, fiind un presupus proprietar posesor, este evident faptul că nu mai poate fi admisă o acţiune în revendicare formulată de aceasta cu privire la spaţiile pe care le are în posesie.

În ceea ce priveşte existenţa vreunei convenţii derogatorii ce ar putea să facă inaplicabile dispoziţiile legale referitoare la accesiune, Curtea a constatat că nu există o astfel de convenţie.

Contractul de asociere nr. x din 15 iulie 1992 încheiat între părţi nu priveşte şi spaţiile revendicate în prezenta cauză.

Curtea a reţinut că spaţiile comerciale revendicate de apelanta-reclamantă au fost construite fără a obţine în prealabil o autorizaţie de construcţie şi potrivit deciziei nr. 13/2019 din 8 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Aşa fiind, accesiunea nu ar putea interveni din acest considerent, respectiv lipsa autorizaţiei de construire, Curtea a reţinut că este inutilă analizarea îndeplinirii condiţiilor accesiunii şi stabilirea bunului principal, respectiv magazinul A. sau terenul.

S-a reţinut totuşi că spaţiile comerciale revendicate de apelanta-reclamantă au fost edificate de intimata-pârâtă S.C. F. S.R.L. în perioada 1991-1992.

Având în vedere faptul că este vorba de bunuri imobile, aplicabile cauzei ar fi dispoziţiile art. 492 C. civ.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, este evident faptul că bunul principal nu poate să fie decât terenul pe care s-a constituit, în ciuda faptului că acele construcţii au fost edificate lângă structura de rezistenţă a magazinului A..

O eventuală valoare mai mare a magazinului A. ar putea fi avută în vedere doar în situaţia în care am fi în prezenţa unei accesiuni mobiliare, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Faptul că respectivele spaţii sunt edificate pe terenul aflat în indiviziune, deţinut de către reclamanta A. şi pârâta Stanbox reprezentând un argument în plus pentru respingerea prezentei căi de atac.

În situaţia în care acele spaţii s-ar fi construit în urma obţinerii unei autorizaţii de construire, cu respectarea dispoziţiilor legale speciale, părţile teoretic ar fi devenit coproprietare.

Însă în această situaţie, în lipsa unui partaj, acele spaţii nu ar putea fi revendicate de niciuna dintre părţi.

În concluzie, Curte a apreciat că apelanta-reclamantă nu a dovedit că este titulara dreptului de proprietate asupra spaţiilor comerciale revendicate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

În conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Este de netăgăduit calitatea de proprietar a recurentei în ceea ce priveşte magazinul A. din Bucureşti.

Prin decizia de casare s-a reţinut că prezumţia proprietăţii operează în favoarea proprietarului bunului principal şi astfel se consolidează poziţia recurentei de proprietar prezumat al construcţiilor ce fac obiectul revendicării.

A fost lăsat la îndemâna instanţei de apel, în rejudecare dezlegarea unui aspect esenţial ce ţine de imposibilitatea de dobândire prin accesiune artificială imobiliară a construcţiilor de către intimata S.C. F. S.R.L. în lipsa unei autorizaţii de construire.

Situaţia ipotetică a construirii respectivelor spaţii cu respectarea dispoziţiilor legale speciale nu poate avea nicio influenţă asupra calităţii de proprietar a A. cu privire la spaţiile respective.

Raportat la limitele casării, dezlegările date de instanţa de recurs din care rezultă în mod clar că F. nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor, soluţia dată de instanţa de rejudecare se opune în mod nejustificat caracterelor esenţiale ale dreptului de proprietate.

F. S.R.L. a amenajat pe baza structurii magazinului A. lucrări provizorii prin montarea unor pereţi interiori din BCA şi a unor vitrine.

Instanţa trebuia să facă şi aplicarea prevederilor art. 462 - 471 C. civ. de la 1864 şi să constate că aceste lucrări au fost încorporate în bunul imobil principal - magazinul A., care este proprietatea exclusivă a reclamantei, bun imobil distinct de teren. Prin încorporarea în bunurile imobile, bunurile mobile precum materialele de construcţii pretins utilizate de F., devin imobile.

Între aceste lucrări şi bunul principal este un raport de accesorialitate, ele neputând exista în absenţa structurii magazinului A., din moment ce anumite părţi componente ale spaţiilor comerciale sunt formate chiar din structura magazinului, pereţi exteriori şi stâlpi.

Instanţa de apel nu a răspuns chestiunilor impuse cu titlu obligatoriu prin hotărârea instanţei de recurs.

Este vorba despre lipsa indicării bunului principal doar în situaţia intervenirii accesiunii, context în care trebuie reevaluat şi efectul lipsei autorizaţiei de construire.

În ipoteza în care nu intervine accesiunea, trebuie analizată ipoteza faptului că spaţiile comerciale nu sunt distincte de magazin, ci reprezintă amenajări provizorii, încorporate în bunul imobil principal, care este în această situaţie magazinul A.. "raportul de accesorialitate între bunul principal şi lucrările adăugate pare a fi indiscutabile, de vreme ce lucrările nu ar fi putut exista în absenţa structurii magazinului A.".

În situaţia neaplicării dispoziţiilor cu privire la accesiunea imobiliară, lucru care a fost tranşat în mod corect de instanţa de apel, trebuia analizată ipoteza în care materialele de construcţii (bunuri mobile) devin bunuri imobile prin efectul legii, contând sub acest aspect în care bun se face încorporarea.

În acest caz, se aplică dispoziţiile art. 462 C. civ., potrivit cărora "Bunurile sunt imobile sau prin natura lor, sau prin destinaţiunea lor, sau prin obiectul la care ele se aplică". Art. 469 adaugă o prezumţie relevantă în legătură cu efectele mobiliare aşezate de proprietar.

Era de doctrina Curţii să aplice aceste dispoziţii legale, deoarece bunurile în litigiu au devenit imobile, prin efectul legii şi prin recunoaşterea cu efect obligatori a efectului legii potrivit dispoziţiilor hotărârii pronunţate în recurs, iar temeiul legal al acestui fapt ar fi trebuit să apară în considerentele hotărârii instanţei de rejudecare, pentru a avea o motivare corespunzătoare.

O altă chestiune care ridică probleme de legalitate este neluarea în seamă a declaraţiei recurentei cu privire la nedeţinerea în posesie a spaţiilor în litigiu, depusă la 29 octombrie 2020 considerată ca fiind dată pro causa.

Explicaţia existenţei celor două declaraţii contradictorii rezultă din confuzia existentă la nivelul recurentei în ceea ce priveşte posesia asupra spaţiului respectiv, cea de-a doua fiind în realitate efectul lămuririi cu privire la spaţiu. Declaraţia dată în faţa instanţei de apel este lipsită de relevanţă, fiind contradictorie cu situaţia care s-a petrecut în fapt. Justificarea posesiei cheilor de către recurentă rezidă în faptul că spaţiul este încorporat în magazinul A., existând o serie de obligaţii legale de îndeplinit în legătură cu el, în lipsa posesiei cheilor, recurenta s-ar fi expus unor sancţiuni decurgând din nerespectarea prevederilor legale.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii în sensul admiterii acţiunii în revendicare formulată, în cauză fiind incidente motivele de casare reglementate prin dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Condiţiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Hotărârea recurată răspunde exigenţelor impuse de art. 261 C. proc. civ., având în vedere stabilirea situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În realitate, ceea ce critică recurenta este faptul că instanţa de apel, în rejudecare nu a respectat indicaţiile instanţei de recurs stabilite prin decizia de casare, iar potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Altfel spus, se reproşează instanţei de apel că nu a soluţionat cauza în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza întrând în puterea lucrului judecat.

Această critică este nefondată.

Astfel, prin decizia de casare s-a reţinut că schimbarea cauzei acţiunii nu a fost combătută de părţi, astfel că aceasta a dobândit putere de lucru judecat. S-a reţinut de asemenea faptul că din analiza instanţei de prim control judiciar lipseşte indicarea bunului principal, faţă de care să fi avut loc operaţiunea de alipire/încorporare.

În rejudecare, instanţa de apel a respectat întrutotul indicaţiile deciziei de casare.

Cu toate că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut în mod corect, că nu poate să intervină accesiunea tocmai din lipsa autorizaţiei de construire, a tranşat şi problema stabilirii bunului principal, reţinând dispoziţiile art. 492 C. civ. de la 1864. S-a reţinut că "este evident faptul că bunul principal nu poate să fie decât terenul pe care s-a construit, în ciuda faptului că acele construcţii au fost edificate lângă structura de rezistenţă a magazinului A.".

În mod judicios s-a făcut astfel aplicarea dispoziţiilor art. 492 C. civ., având în vedere faptul că vechiul C. civ. pornea de la ideea că lucrul principal este terenul şi că, prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei sau al plantaţiei: superficies solo cedit.

Recurenta susţine că odată ce nu poate opera accesiunea, instanţa de apel trebuia să aplice dispoziţiile art. 462, art. 468 şi art. 469 C. civ. deoarece bunurile în litigiu au devenit imobile prin efectul legii şi prin recunoaşterea cu efect obligatoriu a efectului legii potrivit dispoziţiilor hotărârii pronunţate în recurs.

În realitate, în decizia de casare nu se face vorbire despre bunuri care au devenit imobile prin efectul legii şi nici nu s-a statuat faptul că instanţa de apel trebuie să analizeze, în rejudecare, aplicarea dispoziţiilor art. 462, art. 468 şi art. 469 C. civ., astfel cum susţine recurenta.

În considerentele deciziei de recurs s-au reţinut următoarele:

"… recurenta susţine că ele nu sunt spaţii comerciale distincte de magazin, ci sunt, în fapt, amenajări provizorii, încorporate în bunul principal, care este distinct de teren.

Această ipoteză nu a fost examinată în apel, cu toate că, prin încorporarea în bunul imobil, materialele de construcţii utilizate de către S.C. F. S.R.L. au devenit imobile, iar raportul de accesorialitate între bunul principal şi lucrările adăugate pare a fi indiscutabil, de vreme ce lucrările nu ar fi putut exista în absenţa structurii magazinului A.".

În rejudecare, instanţa de apel a statuat că "este evident că bunul principal nu poate să fie decât terenul pe care s-a construit, în ciuda faptului că acele construcţii au fost edificate lângă structura de rezistenţă a magazinului A.".

Recurenta este nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa de apel, însă analiza calităţii bunului care ar fi devenit imobil prin destinaţia sa nu constituie un mod de dobândire a proprietăţii asupra spaţiilor comerciale revendicate. Modul de dobândire a proprietăţii asupra acestora s-a stabilit de către instanţa de apel în primul ciclu procesual ca fiind accesiunea, prin schimbarea cauzei acţiunii şi prin neatacarea acestui aspect de către părţi.

Ceea ce avea de analizat instanţa de apel în rejudecare este dacă sunt întrunite condiţiile privind accesiunea, ceea ce instanţa a şi făcut. Nicăieri în considerentele deciziei de casare nu se vorbeşte despre un alt mod de dobândire a proprietăţii asupra acestor spaţii comerciale, iar instanţa, în rejudecare a statuat care este raportul de accesorialitate, stabilind că terenul este bunul principal. Aşa fiind, instanţa de apel, în rejudecare a soluţionat cauza în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare.

Intimata F., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 mai 1997 a dobândit dreptul de proprietate asupra unor cote-părţi din teren, iar spaţiile comerciale revendicate sunt edificate pe terenul aflat în indiviziune, deţinut de către reclamanta A. şi pârâta Stanbox.

Concluzia la care a ajuns Curtea de Apel - în sensul că în situaţia în care acele spaţii s-ar fi construit în urma obţinerii unei autorizaţii de construire, cu respectarea dispoziţiilor legale speciale, părţile ar fi devenit coproprietare - este corectă şi în conformitate cu dispoziţiile legale.

În lipsa unui partaj, respectivele spaţii nu ar putea fi revendicate de niciuna dintre părţi.

Referitor la critica privind faptul că instanţa de apel s-a bazat pe expertiza topo, în loc să se bazeze pe expertiza raportată la spaţiile comerciale, care este cea mai relevantă în cauză, aceasta este nefondată. Aprecierea asupra relevanţei probelor administrate în cauză nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în recurs.

În acelaşi mod se pune problema şi referitor la declaraţia dată de recurentă cu privire la nedeţinerea în posesie a spaţiilor din litigiu depusă la 29 octombrie 2020, aprecierea relevanţei acestei declaraţii nefiind un motiv de nelegalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

În cauză nu sunt întrunite prevederile acestui text de lege. Lipsa de bază legală a hotărârii recurate înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată, practic absenţa fundamentului său juridic. Sintagma "hotărâre lipsită de temei legal" presupune că hotărârea nu este motivată în drept şi că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns - ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Nu se pune problema ca hotărârea recurată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, întrucât aceasta presupune că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit - ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă F. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1563 din 5 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 14.875 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă F. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 17 iunie 2021.