Late-payment penalties as accessory debt: imputation of payment and contractual waiver interpretation

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud la 19 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâta S.C. Protecţie şi Pază Bistriţa-Năsăud S.R.L., să se constate că pârâta a renunţat la perceperea de penalităţi, prin nefacturarea lor lunara, şi că penalităţile facturate ulterior achitării obligaţiei principale, prin facturile nr. x din 12 martie 2019 si nr. 1907 din 12 martie 2019 sunt astfel nedatorate. În subsidiar, a solicitat reducerea penalităţilor percepute, ca fiind excesive; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6/2020 din 13 februarie 2020, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Împotriva aceste sentinţe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 573/2020 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6/2020 din 13 februarie 2020, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta formulând critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ..

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o analiză incompletă a cauzei, întrucât nu a răspuns tuturor argumentelor recurentei sau le-a analizat eronat, argumente relative la obligaţia intimatei de facturare a penalităţilor de întârziere. Curtea de apel a arătat recurenta a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1539 C. civ. şi nu a analizat şi motivat înlăturarea de la aplicare a susţinerilor recurentei ce vizau acceptarea fără rezerve a executării obligaţiilor recurentei, respectiv: neemiterea la termen a facturii de penalităţi, lipsa notificării cu privire la neplata penalităţilor de întârziere, acceptarea de către intimată a încheierii unui nou contract cu recurenta, neefectuarea imputaţiei plăţii mai întâi asupra penalităţilor de întârziere.

Recurenta a mai invocat faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1490, 1501 şi 1502 C. civ., întrucât prin primirea plăţii obligaţiei principale se accentuează prezumţia de plată integrală şi de acoperire a integralităţii plăţii, creditoarea acceptând fără rezerve plata recurentei ca fiind o plată integrală.

Curtea de apel, a susţinut recurenta, a făcut o greşită interpretare şi aplicare şi a dispoziţiilor art. 1509 C. civ., întrucât creditoarea a încălcat regula instituită de legiuitor privind ordinea de efectuare a imputaţiei plăţii, respectiv, mai întâi asupra penalităţilor şi apoi asupra debitului principal, ceea ce prezumă acceptarea fără rezervă de către pârâtă a executării obligaţiei.

În continuare, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel nu a motivat faptul că pârâta poate să emită factura de penalităţi oricând în interiorul termenului de prescripţie extinctivă, faptul că intimata a acţionat cu rea credinţă şi a prejudiciat-o direct pe recurentă prin încălcarea legii, fără să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deja reţinute de instanţa de apel pe aceste aspecte invocate şi în motivele de apel.

Intimata S.C. Protecţie şi Pază Bistriţa-Năsăud S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de dispoziţiile art. 490 şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subisidiar a solicitat respingerea recursului.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată la termenul de astăzi, în condiţiile art. 490 C. proc. civ., întrucât recurenta a depus recursul declarat la tribunal, iar nu la curtea de apel a cărei decizie înţelege să o atace prin prezenta cale de atac, Înalta Curte va respinge excepţia invocată ca nefondată, reţinând că recursul declarat de către reclamantă a fost înaintat instanţei de apel şi înregistrat de aceasta în termenul legal de declarare a căii de atac, fiind apoi trimis de către instanţa de apel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu respectare prevederilor art. 490 din C. proc. civ..

Examinând motivele de recurs formulate prin raportare la decizia curţii de apel supusă controlului judiciar şi a dispoziţiilor legale a căror încălcare se invocă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 1538 C. civ. permit părţilor sa stabilească ele însele cuantumul despăgubirilor în situaţia neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate, fiind astfel realizată o evaluare convenţională printr-o stipulaţie denumită clauză penală - "clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale". Din economia art. 1538 C. civ. se deduce regula potrivit căreia, în caz de neexecutare, debitorul datorează penalităţile de întârziere prevăzute în contract, astfel încât reducerea cuantumului acestor despăgubiri convenţionale potrivit art. 1541 C. civ. sau neacordarea lor în condiţiile stipulate de art. 1539 teza a II-a, reprezintă o excepţie ce se supune principiului de interpretare exceptio est strictissimo interpretatione et aplicatione, fiind lăsate la lumina şi aprecierea instanţei de judecată, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. De altfel, din interpretarea textului art. 1539 C. civ., dispoziţie a cărei greşită interpretare de către instanţa de apel este invocată cu precădere în prezentul recurs, se desprinde regula potrivit căreia, în ipoteza în care penalităţile au fost prevăzute pentru întârzierea în executare, cazul în speţă, este permis cumulul plăţii obligaţiei principale cu plata penalităţilor de întârziere, renunţarea la aceste despăgubiri accesorii sau neacordarea lor întrucât ar fi fost acceptată fără rezervă plata obligaţiei principale, astfel cum dispune teza a II-a a articolului menţionat, constituind excepţii ce urmează a fi aplicate de către instanţa judecătorească în funcţie de comportamentul contractual al părţilor stabilit în urma administrării şi interpretării probelor depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, faţă de aspectele arătate anterior, că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1539 C. civ. de către instanţa de apel, întrucât argumentele dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs - neemiterea facturii conform contractului, lipsa notificării restanţelor la plata penalităţilor de întârziere, acceptarea de către reclamantă a încheierii unui nou contract de acelaşi fel - tind să dovedească faptul că plata obligaţiei principale ar fi fost acceptată fără rezervă, privind aşadar conduita părţilor în executarea contractului, aspect ce vizează interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei şi fiind un motiv de netemeinicie ce nu poate fi invocat în calea extraordinară a recursului.

Înalta Curte nu poate să reţină nici motivul relativ la interpretarea greşită a clauzei inserată de părţi în art. 4 din capitolul IV al contractului, de către instanţa de apel, susţinerile recurentei pârâte relative la necesitatea emiterii facturii de penalităţi de întârziere lunar în termen de 15 zile de întârziere şi obligaţia creditoarei de a notifica debitoarea cu privire la obligaţia de plată a acestora, astfel încât neîndeplinirea acestor obligaţii echivalează cu acceptarea fără rezerve a executării obligaţiei şi, implicit, renunţarea la penalităţi, fiind contrazise de însuşi conţinutul menţionatei clauze, curtea de apel statuând în mod corect, prin raportare la dispoziţiile art. 1270 C. civ., că părţile au înţeles sa prevadă modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere prin raportare la debitul principal, nefiind instituită în sarcina pârâtei o obligaţie contractuală de a solicita lunar aceste penalităţi. Totodată, instanţa supremă precizează că interpretarea greşită a clauzelor contractuale constituie critică de nelegalitate doar atunci când intervenţia instanţei în acordul părţilor este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a convenţiilor legal încheiate, reglementat de art. 1270 C. civ., instanţa schimbând înţelesul clar al unor asemenea clauze, nu şi în ipoteza în care intervenţia instanţei vizează lămurirea unei clauze cu înţeles echivoc, astfel încât executarea contractului să fie utilă părţilor contractante.

Relativ la susţinerile recurentei din cadrul acestui motiv de recurs, în sensul că instanţa de apel nu ar fi răspuns tuturor susţinerilor recurentei-pârâte relative la emiterea facturii şi nerespectarea de către reclamantă a obligaţiilor contractuale, curtea de apel soluţionând speţa în urma unei analize incomplete, Înalta Curte reţine că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacră principiul conform căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, nerespectarea acestui principiu constituind un motiv de casare conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât respectarea acestei reguli asigură o bună administrare a actului de justiţie şi permite exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare. Judecătorul nu este, însă, obligat să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, atunci când acesta nu este determinant în obţinerea soluţiei, fiind suficient ca, din ansamblul hotărârii să rezulte că a răspuns implicit tuturor argumentelor invocate de părţi, prin raţionamente logice. Întrucât instanţa de apel şi-a argumentat soluţia adoptată printr-o înlănţuire logică a situaţiei de fapt şi a regulilor pe care s-a fundamentat soluţia adoptată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge aceste susţineri ca nefondate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge şi motivele de recurs relative la greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 1490 şi 1502 C. civ., instanţa supremă reţinând ca fiind legale concluziile curţii de apel relative la neaplicarea în prezenta speţă a ipotezelor legale reglementate de cele două texte de lege, întrucât penalităţile de întârziere reprezintă un debit accesoriu ce urmează soarta debitului principal, neputând fi încadrate în noţiunea de "plată parţială" sau de "prestaţie periodică", instituţii juridice a căror reglementare se regăseşte în textele de lege a căror greşită interpretare se critică. Nu poate fi reţinută nici critica relativă la neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1501 C. civ., întrucât textul de lege menţionat instituie o prezumţie simplă, relativă de executare a prestaţiei accesorii prin eliberarea chitanţei de plată a obligaţiei principale, prezumţie ce poate fi răsturnată de către creditor prin proba contrară. Ca atare, este legală reţinerea instanţei de apel în sensul că emiterea celor două facturi referitoare la plata penalităţilor de întârziere răstoarnă această prezumţie relativă, relevând poziţia neechivocă a creditoarei în sensul datorării acestor penalităţi de către debitoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta critică decizia instanţei de apel şi din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a art. 1509 C. civ. privind imputaţia plăţii, recurenta susţinând că deducerea de către intimată a prestaţiei principale din suma plătită de către recurentă dovedeşte renunţarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere şi acceptarea fără rezerve a executării obligaţiei.

În concepţia C. civ. român imputaţia plăţii poate să aibă loc în patru moduri diferite: imputaţie prin acordul părţilor, imputaţie făcută de debitor, imputaţie făcută de creditor şi imputaţie legală, fiecare formă de imputaţie beneficiind de o reglementare legală distinctă- art. 1506-1509 C. civ.- cu reguli clare de determinare a obligaţiei stinse. Principiul fundamental care guvernează imputaţia plăţii este acela că formele de imputaţie pot fi aplicate doar în ordinea prevăzută de lege, cele patru forme excluzându-se reciproc, astfel: în lipsa acordului părţilor cu privire la modul de stingere a obligaţiilor contractuale în ipoteza în care suma achitată este insuficientă (art. 1506 C. civ.), debitorul este cel care trebuie să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute (art. 1507 C. civ.), iar în lipsa unei indicaţii a debitorului, creditorul este acela care va face imputaţia plăţii (art. 1508 C. civ.). Prin urmare, imputaţia legală reglementată de art. 1509 C. civ. este ultima formă de imputaţie a plăţii ce se aplică doar în ipoteza în care nu a intervenit o altă formă de imputaţie dintre celelalte trei forme, respectiv, dacă părţile nu au prevăzut nimic în contract sau dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii. Întrucât fiecare formă de imputaţie beneficiază de o reglementare strictă, cu reguli distincte de operare, Înalta Curte reţine că legiuitorul român a impus regula plăţii cu prioritate asupra dobânzilor, penalităţilor, cheltuielilor de judecată sau de executare în ordinea cronologică a scadenţei acestora şi, la sfârşit, asupra capitalului doar în cazurile reglementate de art. 1507 şi 1509 C. civ., respectiv, pentru imputaţia făcută de debitor şi pentru imputaţia legală.

Faţă de argumentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că şi acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanţa de apel a apreciat, faţă de probele administrate, că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1508 C. civ., imputaţia plăţii fiind efectuată de către creditor, formă pentru care legiuitorul nu a impus respectarea vreunei ordini de prioritate în privinţa penalităţilor de întârziere, ca în cazul imputaţiei făcută de debitor şi al imputaţiei legale, singura condiţie impusă creditorului fiind aceea ca plata să nu fie imputată asupra unei datorii neexigibile sau litigioase.

În ceea ce priveşte aspectele dezvoltate în motivele de recurs relative la reaua-credinţă a intimatei şi la prejudicierea directă a recurentei prin încălcarea legii de către intimată, Înalta Curte reţine că acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate, fiind o simplă reluare a motivelor de apel, fără a se formula critici cu privire la considerentele reţinute de curtea de apel în motivarea deciziei atacate pe aceste aspecte.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., reţinând că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2020 din 23 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.