Scope of contraguarantee liability: inclusion of fraud and operational risk in counter-guarantee fund obligations

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 12 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul să plătească reclamantului contragaranţia în sumă de 370.424,74 RON, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 74 din 8 februarie 2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la 31 octombrie 2016 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care pârâtul avea obligaţia să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate; să oblige pârâtul să plătească reclamantului contragaranţia în sumă de 752.050,14 Iei, pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 588 din 5 septembrie 2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la 8 martie 2017 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care pârâtul avea obligaţia să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2759 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Prin decizia civilă nr. 1112 din 22 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 370.424,74 RON, în baza scrisorii de garantare nr. 74 din 8 februarie 2011, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 31 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 752.050,14 RON, în baza scrisorii de garantare nr. 588 din 5 septembrie 2011, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la 8 martie 2017 şi până la data plăţii efective. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 12.511,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-pârât susţine că au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864 atunci când instanţa de apel a interpretat convenţia şi norma în litigiu, stabilind că Fondul Român de Contragarantare şi-a asumat obligaţia de a prelua orice risc al beneficiarului, inclusiv riscul operaţional determinat de intrarea în insolvenţă a acestuia ca urmare a activităţii infracţionale a administratorului beneficiarului. Mai susţine că instanţa de apel a confundat riscul operaţional cu activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei şi a adaugat la convenţia părţilor, stabilind că recurentul ar fi obligat să dovedească activitatea infracţională a beneficiarului. Precizează că, în temeiul convenţiei şi al dispoziţiilor legale aplicabile, recurentul preia numai riscul de credit al beneficiarului, iar schimbarea destinaţiei creditului (prin folosirea acestuia în activităţi infracţionale care prejudiciază bugetul public) nu se încadrează în acest risc şi că avea numai obligaţia de a dovedi că intimatul-reclamant avea posibilitatea şi trebuia să cunoască activitatea infracţională a beneficiarului.

Autorul căii de atac arată că este corectă soluţia instanţei de fond care a reţinut că în contextul unor anchete penale plata de către recurent a contragaranţiei ar fi reprezentat un prejudiciu pentru stat şi ar fi echivalat cu acordarea unui ajutor de stat. Mai arată că au fost eronat interpretate şi aplicate prevederile art. 6.1 şi 7.1 din convenţia nr. 1/2010, coroborate cu dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864 şi ale art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010, curtea de apel lipsind de conţinut obligaţiile de monitorizare şi de verificare diligentă a cererii de plată. Se precizează că recurentul preia numai riscul de credit al beneficiarului, nu şi riscul de fraudă.

Se mai susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că intimatul-reclamant nu avea obligaţia contractuală de a monitoriza, cu diligenţa unui profesionist, contragaranţiile acordate pe perioada cuprinsă între data acordării acestuia şi data la care contragaranţia a fost plătită de bancă. Menţionează că s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că intimatul-reclamant putea şi a luat cunoştinţă de activitatea infracţională a beneficiarului la data analizării cererii de plată formulate de bancă şi că obligaţiile intimatului-reclamant de a acţiona cu prudenţă şi diligenţă se apreciază atât la momentul încheierii acordării garanţiei, cât şi la momentul plăţii acesteia. Arată că, în temeiul dispoziţiilor art. 12.5 din convenţia nr. 1/2010 şi ale art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, intimatul avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei.

Recurentul-pârât apreciază că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, ale Ordinului MIMMCMA nr. 1364/2009 şi ale Normei nr. 1/2010 şi prevederile convenţiei nr. 1/2010 şi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969, art. 1080 şi art. 1540 C. civ. din 1864, art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 18 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 117/2006, art. 2, art. 3 şi art. 5 din Ordinul MIMMCMA nr. 1364 din 2009 atunci când a restrâns nepermis de mult sfera mandatului acordat în cauză. În opinia recurentului, în cazul în care un beneficiar foloseşte în mod ilegal contragaranţia, aceasta se transformă în ajutor de stat acordat în mod ilegal.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata dobânzii legale, autorul căii de atac susţine că nu are o obligaţie bănească faţă de intimatul-reclamant întrucât nu datorează contragaranţia şi nu datotează nici dobânda legală, iar în subsidiar apreciază că ar putea fi aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, întrucât Fondul Român de Contragarantare este o întreprindere fără scop lucrativ în sensul art. 3 alin. (3) C. civ.

Recurentul-pârât şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., şi în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864, a prevederilor art. 6 lit. d) din Norma 1/2010 şi a art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010 nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forţa obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credinţă a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenţia comună a părţilor şi interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel prin raportare la prevederile convenţiei nr. 1/2010. În esenţă, autorul căii de atac susţine că instanţa de apel nu a interpretat corect dispoziţiile art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, în sensul că a aceasta a reţinut că recurentul preia riscul aferent IMM-ului beneficiar fără a exclude riscul operaţional şi riscul de fraudă.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. din 1864 şi a analizat prevederile convenţiei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, având în vedere şi dispoziţiile Regulamentului nr. 20/2009 privind instituţiile financiare nebancare, şi, raportându-se la textul articolului din convenţie, a stabilit că recurentul-pârât şi-a asumat obligaţia de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, fără vreo altă distincţie legată de natura acestuia sau de cauzele care l-ar determina, şi că excluderea operează numai în privinţa riscului operaţional al garantului, respectiv al intimatului-reclamant.

Susţinerile recurentului conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 3.1, art. 6.1, art. 7.4, art. 7.8, art. 12.5 şi art. 12.8 din convenţia nr. 1/2010 şi a aplicat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor şi din art. 1080 şi art. 1540 C. civ. din 1864 nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi să stabilească întinderea obligaţiei de monitorizare şi verificare care revine intimatului-reclamant conform convenţiei.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenţiei părţilor, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenţii şi a modalităţii de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instanţele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situaţiei de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Cât priveşte aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 şi Ordinului MIMMCMA nr. 1364/2009, Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-pârât, că instanţa de apel, analizând convenţia părţilor, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu şi-a asumat obligaţii distincte, care să atragă în acest sens incidenţa prevederilor legislaţiei privind ajutorul de stat, garanţia fiind acordată în numele şi contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 şi nici ale Normei nr. 1/2010.

În mod corect instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în convenţia părţilor, că intimatul-reclamant şi-a îndeplinit obligaţia de verificare a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare, conţinutul mandatului asumat de acesta fiind limitat la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Faţă de înlăturarea argumentelor prin care recurentul-pârât susţine că nu are obligaţia de a plăti contragaranţia vor fi respinse şi criticile referitoare la obligaţia de plată a dobânzii legale întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligaţii băneşti datorează, pentru neîndeplinirea obligaţiei sale la scadenţă, o dobândă penalizatoare. Recurentul-pârât mai susţine că este o întreprindere fără scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. şi ca urmare ar datora o dobândă legală calculată în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Instanţa supremă va înlătura şi această susţinere întrucât ipoteza avută în vedere de textul de lege prin care rata dobânzii legale se stabileşte diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurentul-pârât fiind organizat în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 ca instituţie financiară specializată, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 22 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 22 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2021.