Currency risk clause in foreign-currency mortgage excluded from unfair terms review as reflecting domestic monetary nominalism law

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar «împrumutatul va rambursa împrumutul şi dobânda aferentă [...] în valuta în care a fost acordat împrumutul», inserate la art. 5.1 din contractul de credit şi eliminarea acesteia; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului din momentul contractării, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 12720 din 28 noiembrie 2017, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 13 decembrie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 538 din 28 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea acestuia şi anularea sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1893/A din 9 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 538 din 28 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că părţile au încheiat contractul de credit ipotecar nr. x din data de 9 noiembrie 2007, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 135.000 CHF, pe o perioadă de 240 de luni. Potrivit înscrisurilor depuse de către reclamanţi în susţinerea cererii, la data de 29 august 2011 s-a semnat actul adiţional nr. x, cu scopul asigurării conformităţii clauzelor şi dispoziţiilor contractului cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Prin clauza în discuţie, precizată ca fiind cea de la art. 5.1, părţile contractului de împrumut au agreat restituirea creditului în valuta în care acesta a fost acordat ("rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la o dată de scadenţă stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare acordării creditului").

Această prevedere contractuală reprezintă, astfel cum în mod corect a statuat prima instanţă, aplicarea dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, forma în vigoare la data perfectării convenţiei, potrivit cărora obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Raportat la această împrejurare, s-a arătat că nominalismul monetar consacrat de aceste dispoziţii legale presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menţionat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piaţă a monedei poate fi variabilă, în funcţie de diferiţi indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă.

Norma legală în discuţie are natură supletivă, fiind permis părţilor implicate în formarea unui acord de voinţă să deroge de la aceasta, situaţie ce nu se regăseşte în prezentul litigiu.

Curtea a evidenţiat faptul că un contract de credit bancar, de natura celui supus analizei, este reglementat de norme incluse în legislaţia civilă privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobândă, cu anumite particularităţi.

Cât priveşte incidenţa Legii nr. 193/2000 vizând clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, s-a reţinut că aceasta nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. În acest context, instanţa naţională are a verifica în ce măsură pot face obiectul cercetării caracterului abuziv clauzele cuprinse în contractele de credit care preiau dispoziţii legale interne de natură supletivă, situaţie ce caracterizează speţa de faţă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Norma legală anterior citată transpune în dreptul intern prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii şi care, fără îndoială, reflectă conţinutul preambulului de fundamentare a Directivei, respectiv considerentul treisprezece: întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive.

În speţă, contractul de împrumut bancar a fost supus principiului nominalismului monetar, în baza clauzei în legătură cu care se cere a se constata caracterul abuziv, dându-se astfel eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiilor legii naţionale în materie.

Prin urmare, clauza prevăzută la art. 5.1 din contract ce instituie obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a remarcat faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13/CEE nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Din această perspectivă, este nefondată afirmaţia reclamanţilor, potrivit căreia instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, principiul nominalismului monetar.

Contrar celor arătate de apelanţi, în cauză nu s-a administrat nicio dovadă din care să rezulte că împrumutaţilor li s-au pus la dispoziţie RON sau euro, iar nu franci elveţieni, în condiţiile în care contul de împrumut a fost deschis în moneda creditului (CHF). Impedimentul de analiză anterior argumentat nu derivă, aşa cum susţin apelanţii-reclamanţi, din faptul că riscul valutar ţine de obiectul contractului, ci din faptul că această clauză reprezintă transpunerea unei norme legale de la care părţile convenţiei nu au înţeles să deroge.

Mai mult decât atât, s-a arătat că prima instanţă a făcut o corectă analiză a condiţiei caracterului clar şi inteligibil al clauzei, expunând, pe larg, în cuprinsul sentinţei (pagina 22) considerentele pentru care a apreciat că profesionistul nu a încălcat obligaţia de informare şi nici obligaţia de a include clauze clare şi neechivoce în contract, din perspectiva dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992, art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004.

În ceea ce priveşte solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că printr-o astfel de măsură s-ar crea un dezechilibru economic evident în defavoarea băncii, acesteia urmând a i se restitui o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

O astfel de modificare a contractului ar reprezenta, realmente, o novaţie prin schimbare de obiect, întrucât obiectul contractului nu poate fi reprezentat doar de suma împrumutată şi de obligaţiile specifice ale părţilor, cu ignorarea totală a valutei creditului, aceasta fiind indisolubil legată de obiectul contractului şi reprezentând o componentă indispensabilă a acestuia.

În plus, cererea privind stabilizarea cursului nu este admisibilă faţă de principiul libertăţii contractuale consacrat de art. 969 din C. civ. de la 1864, iar instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în sensul de a modifica unilateral contractul, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea unei clauze, în condiţiile legii.

La data de 14 decembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1893/A din 9 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care au solicitat admiterea acestuia, în sensul modificării în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în faţa instanţei de apel. De asemenea, au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susţinut faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 în cazul obligării debitorilor la restituirea creditului în valuta în care a fost acordat, în condiţiile în care o astfel de clauză este vădit abuzivă, pentru motivele arătate atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin cererea de apel.

S-a arătat că, de lege lata, sistemul de drept din România reglementează trei modalităţi prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist şi un consumator pot fi invalidate: clauzele sunt interzise în mod expres de lege, clauzele sunt prezumate absolut a fi abuzive şi clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, dacă îndeplinesc condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, clauza referitoare la suportarea riscului valutar este abuzivă, deoarece nu a fost negociată în prealabil cu împrumutaţii, a fost inserată în contract fără a se explica conţinutul acesteia şi pentru motivul că accentuează dezechilibrul contractual existent între părţi.

Totodată, autorii căii de atac au apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material şi în momentul în care a considerat că banca pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia negocierii şi informării reclamanţilor la momentul contractării împrumutului, aspect care însă nu a fost probat de către instituţia bancară.

Recurenţii au susţinut şi faptul că banca trebuie să facă dovada că a explicat consumatorilor clauzele contractului şi că aceştia au acceptat să semneze convenţia de credit care conţine o astfel de clauză, în cunoştinţă de cauză.

Or, în speţă, este evident că banca nu poate dovedi acest aspect, întrucât nu a existat o astfel de negociere.

Mai mult, obligaţia stabilită exclusiv în sarcina debitorilor, de a suporta aceste modificări contractuale, contravine principiului bunei-credinţe şi dispoziţiilor din materia protecţiei consumatorului, motiv pentru care, singura modalitate de reechilibrare a contractului este reprezentată de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminarea sa din convenţia părţilor.

S-a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut că nu se poate dispune îngheţarea cursului valutar la valoarea de la data contractării împrumutului, deoarece se prodece un dezechilibru evident băncii, fără să analizeze şi situaţia financiară precară a consumatorilor care se află într-o poziţie de inferioritate şi sunt obligaţi să suporte toate modificările intervenite în contract.

În fine, recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

Intimata-pârâtă D. S.A. (societate care a absorbit C. S.A.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 16 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul din 16 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi B. şi A. au criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva faptului că s-a respins capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, inserate la art. 5.1 din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 9 noiembrie 2007, susţinând că s-a reţinut, în mod greşit, că nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 în condiţiile în care o astfel de clauză este vădit abuzivă, pentru motivele arătate atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin cererea de apel.

Art. 5.1 din contractul de credit stabileşte că "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la o dată de scadenţă stabilită de împrumutat, începând cu luna următoare acordării creditului".

Criticile redate de recurenţi pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE şi că nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanţa europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv al clauzei contestate.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, a cărui clauză referitoare la riscul valutar a format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 noiembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, reclamanţii B. şi A. au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acea clauză intitulată de recurenţi "de risc valutar" este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat faptul că nu au fost informaţi cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune contractarea unui împrumut în moneda CHF şi că este vorba despre un contract de adeziune, neavând posibilitatea de a negocia clauzele contractuale.

Înalta Curte constată că asemenea susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, se reţine că reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Recurenţii din prezenta cauză se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe, tinzând astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuţie este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzei prin care împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator. Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiune părţilor.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1893/A din 9 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.