Exclusion of currency risk clauses from abuse review as supplementary norms under Directive 93/13/EEC and monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la 30.05.2016, sub nr. x/2016*, reclamantul A. a chemat în judecată pe B. şi C. pentru a se constata nulitatea clauzei de la pct. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/2008, în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit; a clauzei de la pct. 5.2 şi 6.3, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, începând de la momentul acordării creditului, urmând a se aplica o dobândă compusă din marja de 3,94 % + LIBOR CHF la 3 luni; a clauzei de risc valutar cu obligarea pârâtelor la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit, respectiv 04.08.2008, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment, precum şi la restituirea sumelor încasate nelegal.

Prin sentinţa civilă nr. 91/13.03.2018, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis acţiunea, a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/04.08.2008: pct. 6.1 lit. b), în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit; pct. 5.2 şi pct. 6.3, referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, derularea contractului, începând de la momentul acordării creditului, urmând a se face cu o dobândă cu marja de 3,94 % + LIBOR CHF la 3 luni; a obligat pârâtele să restituie reclamantului suma de 1150 CHF reprezentând comision de acordare credit, precum şi suma de 4563, 34 CHF, dobândă nelegal încasată, toate sumele, în RON la cursul BNR din ziua plăţii efective. La acestea se adaugă dobânda legală de la data scadenţei până la plata efectivă; a îngheţat cursul de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit, respectiv 04.08.2008, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF în RON, de la acel moment; a obligat pârâtele să restituie reclamantului suma de 330.298,78 RON, reprezentând diferenţa de curs; a luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B.

Prin decizia nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunţată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul pârâtei B. împotriva sentinţei civile nr. 91 din 13.03.2018, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamantul A. şi pârâta B. - Agenţia Prundu; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a admis în parte acţiunea, cu consecinţa respingerii capătului de cerere prin care se solicită îngheţarea cursului şi a menţinut în rest sentinţa.

La 5 februarie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii în tot a apelului formulat de B. împotriva sentinţei civile nr. 91 din 13.03.2018, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, cu menţinerea în tot a dispoziţiilor acestei sentinţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul precizează că dreptul material aplicabil litigiului este dat, în principal, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, de C. civ. de la 1864 sub imperiul căruia s-a încheiat contractul de credit, precum şi de întreaga legislaţie din domeniul protecţiei consumatorului existentă la data încheierii contractului, în forma în vigoare la acea dată.

Autorul căii de atac arată că instanţa de apel a reţinut în motivarea hotărârii recurate că orice consumator mediu avizat şi diligent trebuie sa perceapă din clauzele contractului că trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă, având în vedere natura contractului, prevederile art. 9.2 din contract, existenţa desfăşurătorului privind plăţile periodice pe care împrumutaţii trebuie să le facă cu titlu de restituire împrumut, perioada lungă de timp convenită pentru restituirea împrumutului, de 30 ani, precum şi caracterul fluctuant a oricărei monede, atât naţionale cât şi străine.

Criteriile după care s-au făcut aceste aprecieri, consideră recurentul, nu au nicio legătură cu analiza fundamentată a elementului "limbaj uşor inteligibil", pe care instanţa de apel l-ar fi interpretat într-un sens comun, al înţelegerii din punct de vedere exclusiv gramatical, cu ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, obligatorie pentru instanţele naţionale.

Expunerea interpretării sintagmei "limbaj uşor inteligibil" nu este nici măcar enunţiativă, practic instanţa ignorând criteriile după care se cuvine să se facă aprecierea, criterii expuse în paragrafele 49 şi 50 din Hotărârea pronunţată în Cauza Andriciuc.

Recurentul susţine că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă din care să rezulte că instituţia bancară i-a oferit reclamantului orice tip de informaţie pertinentă prin care să-i fi prezentat acestuia, într-o modalitate adecvată, tipul de produs oferit spre creditare ori posibilele variaţii de curs valutar ale monedei CHF în perioada anterioară semnării contractului.

Deşi interpretarea sintagmei de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, făcută în cadrul unei decizii preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE, are caracter obligatoriu în raport de dispoziţiile art. 3 şi art. 4 C. proc. civ. şi, deşi calea de atac a apelului este una devolutivă, care permitea cercetarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin administrarea oricărui tip de probatoriu, instanţa de apel a pronunţat o soluţie în contradicţie cu soluţia pronunţată de instanţa de fond. Susţine recurentul că nu s-au analizat sub nicio formă probele şi nu s-a arătat de ce a apreciat instanţa de apel că ele pot fi interpretate şi într-o altă modalitate decât a făcut-o prima instanţă.

Astfel, susţine recurentul că, deşi sarcina probei revenea băncii în temeiul dispoziţiilor normei de drept special analizate, instanţa de apel nici măcar nu a observat că la dosarul cauzei nu au fost produse niciun fel de dovezi în legătură cu astfel de informaţii care ar fi trebuit să fie oferite reclamanţilor, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond în motivarea admiterii acestui petit. În absenţa acestor informaţii nu se putea trece la analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, neputându-se susţine că ea a fost exprimată într-un limbaj inteligibil, aşa cum a reţinut curtea de apel în motivarea hotărârii pronunţate.

Arată că sistemul de protecţie pus în aplicare prin intermediul Directivei 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de netă inferioritate faţă de un profesionist, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl duce spre adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea să exercite o influenţă reală asupra acestora.

Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din Directivă obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă "nu creează obligaţii pentru consumator în condiţiile stabilite prin legislaţiile naţionale", aceasta fiind o dispoziţie imperativă, de ordine publică, care urmăreşte să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul încheiat între profesionist şi consumator, cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre părţi.

Recurentul apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13, care privesc faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport de momentul încheierii contractului, astfel cum a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată în Cauza Andriciuc.

În speţă, spre deosebire de instanţa de fond, care a analizat cauza prin prisma legislaţiei speciale, recurentul arată că evaluarea instanţei de apel ar conduce spre analiza contractului şi a clauzelor acestuia ca şi când ar fi vorba despre un contract de drept comun, în care părţile au putere egală şi capacitate egală de a-şi asuma riscurile, simpla semnare a contractului conducând la asumarea tuturor consecinţelor.

Mai arată recurentul că, fără ca banca să susţină vreo apărare în legătură probele depuse la dosar, instanţa de apel a înlăturat toate dovezile depuse la dosarul instanţei de fond de către reclamant care privesc publicarea Rapoartelor D. şi a Raportului BNR în legătură cu volatilitatea cursului monedei CHF în perioadele de criză economică.

Greşita interpretare a normelor legale ale legislaţiei specifice protecţiei consumatorului ar fi făcut ca instanţa de apel să pună pe picior de egalitate părţile contractante, conform dreptului comun în spiritul căruia este analizat acest petit, deşi, la nivel declarativ, pare a fi o analiză a normelor legale speciale privind protecţia consumatorului, cărora însă instanţa de apel le-ar fi conferit o altă interpretare decât cea avută în vedere de însuşi legiuitor la data elaborării lor şi de jurisprudenţa comunitară oferită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Arată că banca a cunoscut atât destinaţia creditului, cât şi moneda în care urma să fie realizată refinanţarea şi, totuşi, a întocmit dosarul de creditare şi a înscris ca monedă a creditului o monedă pe care ea însăşi nu o foloseşte atunci când eliberează creditul, dar pe care pretinde a o primi la fiecare rată lunară.

Moneda în care a fost tras creditul nefiind CHF, transferarea riscului valutar nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între prestaţiile părţilor în defavoarea consumatorului, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să plătească ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul.

În această situaţie, consideră că a suportat nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit şi negociat, fiind încălcată inclusiv obligaţia de informare.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a ignorat susţinerile recurentului privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, pe care nu le analizează şi nici nu motivează inaplicabilitatea acestora în cazul de faţă.

Astfel, se arată că acest text trebuie analizat în corelaţie cu art. 1578 C. civ. de la 1864, care constituie regula la excepţia cuprinsă în art. 1579 din acelaşi cod şi numai ţinând seama de situaţia de fapt existentă la momentul adoptării C. civ. de la 1864, singura cunoscută de legiuitor la data edictării Codului.

Conform dispoziţiilor alin. (2) al art. 1578 C. civ. de la 1864, care se referă la împrumuturile în bani, cum este şi cel analizat în cauza de faţă, în cazul în care, anterior termenului de plată, se întâmplă "o sporire sau o scădere" a preţului monedelor împrumutate, restituirea nu poate să fie făcută decât "în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Leul românesc nu exista şi nici nu se afla în circulaţie în anul 1864, anul edictării vechiul C. civ., el intrând în circulaţie abia începând cu 22 aprilie 1867, când, prin lege, a fost declarat moneda naţională a României.

Abia după 22 aprilie 1867 a devenit leul românesc singura "specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, iar plăţile au devenit liberatorii doar dacă erau efectuate în RON.

Astfel, în caz de fluctuaţie a "preţului" monedelor, toate împrumuturile contractate după 22 aprilie 1867 în monede al căror curs este fluctuant trebuie să se restituie în mod obligatoriu în "specia aflătoare în curs", adică în RON, aceasta fiind însăşi reglementarea nominalismului monetar, susţine recurentul.

Jurisprudenţa veche (ulterioară însă anului adoptării C. civ.) consacră o astfel de interpretare, sens în care recurentul invocă prima speţă de admitere a impreviziunii - Afacerea Lascar Catargiu versus Banca Bercovici, respectiv Sentinţa din 11 mai 1920, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia I Comercială, prin care instanţa a admis acţiunea lui Lascăr Catargiu împotriva Băncii Bercovici, prin care reclamantul acţiona în justiţie banca pentru a fi obligată să accepte preţul acţiunilor în RON, şi nu în franci belgieni (monedă în care s-a contractat).

Alineatul 3 al art. 1579 C. civ. din 1864, în opinia recurentului, este aplicabil şi în prezent, deoarece împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat împrumutului în valută din ziua de astăzi, astfel încât ar fi admisibil ca regula restituirii echivalentului preţului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care acestea au fost împrumutate să se aplice şi împrumutului în valută.

Conform acestui text, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului, deoarece acesta şi nu altul este "preţul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată, iar în caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanţa va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului.

În raport de argumentele invocate anterior privind greşita interpretare a normelor de drept material aplicabile cauzei şi nelămurirea pe deplin în apel a situaţiei de fapt, sub aspectul exercitării de către bancă a obligaţiei de informare ce-i revenea potrivit legii, recurentul-reclamant susţine că este întemeiat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar considerentele deciziei fac imposibilă examinarea legalităţii soluţiei pronunţată în apel.

Consideră că instanţa de apel motivează în mod contradictoriu hotărârea pronunţată, pentru că schimbă pur şi simplu soluţia pronunţată de Tribunalul Argeş, ca instanţă de fond, fără cea mai mică analiză din care să reiasă care au fost pretinsele abateri săvârşite de instanţa de fond de la legea aplicabilă şi de la interpretarea oferită acesteia de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurentul arată că instanţa de apel nu analizează şi nu înlătură motivat argumentele tribunalului referitoare la incidenţa cauzei Kasler C-26/13 în speţă, în ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut în valută garantate cu ipotecă.

În esenţă, arată că nu se poate reţine legalitatea soluţiei de modificare a hotărârii pronunţată de prima instanţă în materie de restituire a prestaţiilor efectuate de reclamant în temeiul clauzelor constatate abuzive, fiind de natură să contravină jurisprudenţei CJ.U.E. exprimată în Cauza C-680/10.

În acest sens, recurentul invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât că, în situaţia în care clauza privind comisionul de risc dintr-un contract de credit a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulităţii absolute a acesteia, instanţa de fond trebuie să dea eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit efectum, şi, prin urmare, este necesar să dispună restituirea prestaţiilor/sumelor încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil. (Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare clauză abuzivă). De asemenea, face trimitere şi la Hotărârea CJUE din 21 decembrie 2016 pronunţată în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 şi C-308/15, depusă în copie la dosarul de apel.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483, art. 488 pct. 6 şi 8, art. 490 şi art. 453 C. proc. civ., precum şi temeiurile legale invocate pe parcursul judecăţii şi jurisprudenţa naţională şi comunitară depusă la dosar.

Prin înscrisul depus la 12 martie 2019, recurentul-reclamant a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 19 şi 20 martie 2019 .

La 1 aprilie 2019, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 14 mai 2019, recurentul-reclamant A. a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 04 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2020 a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul critică soluţia instanţei de apel cu privire la clauza de risc valutar prevăzută la art. 9.2 din contractul de credit ipotecar nr. x0/04.08.2008, care instituie rambursarea ratelor în moneda creditului, respectiv în CHF. Criticile recurentului pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 3 din Directiva nr. 93/13/CE, a art. 1578 şi a art. 1579 din C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Procedând la examinarea conformităţii deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuţie, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 4 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că această clauză denumită de recurent clauză de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Directiva nr. 93/13/CE, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Recurentul a mai susţinut că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, care trebuiau să fie aplicate cu prioritate, deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. de la 1864.

Şi această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Aşadar textul de lege vorbeşte de monede de aur şi argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. de la 1864, prin urmare nu are caracter de excepţie de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziţie, cum greşit susţin recurenţii.

A mai invocat recurentul-reclamant faptul că nu a primit creditul în franci elveţieni, aceasta fiind în realitate o monedă de substituţie. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt ce excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Criticile recurentului-reclamant privind lipsa dovezilor privind îndeplinirea obligaţiei de informare de către intimata-pârâta nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a cauzei.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului-reclamant cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Recurentul-reclamant a mai invocat şi o pretinsă contrarietate între considerentele instanţei de apel, însă, din dezvoltarea motivului de recurs se reţine că, în realitate, recurentul critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CE în analiza clauzei de risc valutar, astfel cum au fost interpretate de CJ.U.E. în cauza C-26/13, respectiv invocă încălcarea unei norme de drept material, aspect ce poate fi subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Însă, aşa cum s-a reţinut în considerentele anterioare, clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost contractat creditul este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei, întrucât reflectă o normă naţională supletivă, de la care părţile nu au derogat. Prin urmare, criticile recurentului referitoare la includerea acestei clauze în noţiunea de obiect principal al contractului şi la verificarea cerinţelor de transparenţă nu pot fi analizate din perspectiva legislaţiei naţionale şi comunitare privind protecţia consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contracte.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care cuprinde considerente contradictorii, respectiv faptul că raţionamentul instanţei nu are o succesiune logică, ceea ce echivalează cu o nemotivare. Astfel, de exemplu, poate exista o contrarietate între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, sau o contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată. Or, recurentul nu arată în memoriul de recurs care ar fi aceste considerente contradictorii din motivarea instanţei, ci îşi manifestă nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel, care, admiţând apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii capătului de cerere vizând îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit, respectiv 04.08.2008, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment.

Şi critica recurentului privind nemotivarea hotărârii prin nelămurirea situaţiei de fapt a cauzei, sub aspectul obligaţiei de informare ce îi revenea băncii, este nefondată, întrucât, clauza care instituie obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în CHF reflectă principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, fiind exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000. Neintrând în domeniul de aplicare a legii, în mod evident nu se mai impune analiza cerinţelor de informare a consumatorului de către bancă, în etapa premergătoare semnării contractului de credit.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 777/A-COM din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.