Reimbursement of overpaid interest in financial leasing contracts: non-applicability of loan interest recovery prohibitions and error requirement for undue payments

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 31 mai 2013, sub nr. x/2013, reclamanta CNCD S.A., prin administrator judiciar A.., a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 739.199,04 euro, la cursul BNR la data plăţii, ca fiind plată nedatorată conform contractelor de leasing anexate; obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale începând cu data formulării cererii şi până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 452 C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare, depusă la fila x, volumul IX din dosarul de fond, reclamanta şi-a restrâns pretenţiile la suma de 295.921,36 euro, la cursul BNR din data plăţii, cât priveşte debitul principal, solicitând în continuare şi plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 992 şi 1079 C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 8035 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea privind pe reclamanta CNCD S.A., prin administrator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. (fostă C. S.A.).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta CNCD S.A., prin administrator judiciar A.., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 1648A din 18 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta CNCD S.A., prin administrator special D. şi administrator judiciar A.. şi a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis cererea, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 295.921,36 euro, la cursul BNR de la data plăţii, a dobânzii legale aferente debitului principal, de la data de 31.05.2013 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 49.284,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 17 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1648A din 18 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sunt întrunite cerinţele plăţii nedatorate.

Curtea de apel a constatat că plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, astfel că sub incidenţa Noului C. civ. intră doar 3 dintre plăţile efectuate de reclamantă, analiza privind restul plăţilor fiind guvernată de art. 992 şi art. 993 din C. civ. de la 1864, apreciază recurenta.

Autoarea recursului susţine că, din analiza prevederilor invocate, condiţiile plăţii nedatorate sunt următoarele: existenţa unei plăţi în sens obiectiv, datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, relativitatea condiţiei ca plata să fie făcută din eroare.

Recurenta consideră că, în cauză, nu sunt întrunite aceste condiţii, având în vedere că reclamanta, cu bună-ştiinţă şi nu din eroare, a plătit facturile emise lunar. Reclamanta nu a dovedit eroarea în care s-a aflat cu ocazia efectuării plăţilor, această condiţie fiind necesară şi obligatorie pentru toate plăţile anterioare datei de 01 octombrie 2011.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta susţine că, în cuprinsul facturilor este menţionată valoarea dobânzii, iar variaţia indicelui EURIBOR, precum şi a celorlalte rate de dobândă pe piaţa interbancară, este publică; reclamanta avea, în realitate, posibilitatea de a face multiple verificări, prin raportare la numărul mare de facturi comunicate, acceptate şi plătite de acesta, iar aceasta nu a contestat niciodată facturile emise în baza contractelor de leasing.

Totodată, arată recurenta că nu are relevanţă nici argumentul privind plata anticipată a sumelor datorate, deoarece suma aferentă plăţii anticipate nu este purtătoare de dobândă.

Mai susţine recurenta că, tot pentru a motiva îndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate, în mod greşit instanţa de apel a invocat prevederile art. 1341 alin. (1) C. civ., pentru sumele ulterioare datei de 01.10.2011, fără a ţine seama de faptul că reclamanta a făcut plata în mod voluntar, fiind aşadar incidente prevederile alin. (2) al art. 1341 C. civ., care stabilesc că nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

Caracterul principal al plăţii nedatorate este acela că obligaţiile din care iau naştere nu izvorăsc dintr-un acord de voinţă, respectiv dintr-un contract, or, în speţă, plata făcută de reclamantă a fost efectuată în executarea unei prestaţii datorate în virtutea unui raport contractual, existând deci o cauză juridică a plăţii.

Pentru a obţine restituirea, cel ce a plătit din eroare va trebui sa facă proba acestui fapt, însă, în speţă, reclamanta nu a dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plăţii, astfel că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1212 C. civ., susţine recurenta.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu aplicarea greşită a principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Recurenta susţine că, în mod eronat, instanţa de apel nu a primit aplicarea acestui principiu, cu toate că recurenta consideră că argumentele sale sunt probate prin probatoriul administrat (interogatoriu).

Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1588 C. civ., întrucât considerentele pentru care instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea acestui articol sunt o adăugare la lege, nefiind prevăzută normativ condiţia unui contract de împrumut aflat în derulare şi nici prezumţia reţinută de către instanţa de apel, aplicabilitatea fiind clară şi în coroborare cu prevederile art. 992 şi 993 C. civ. de la 1864.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante CNCD S.A. prin administrator judiciar A.., la 25 martie 2019, care a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală a deciziei recurate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14.04.2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020. Ulterior, prin Rezoluţia din 20.05.2020, judecata a fost reluată, fiind acordat termen la 28.07.2020.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta invocă, sub un prim aspect, faptul că nu sunt întrunite condiţiile plăţii nedatorate, întrucât reclamanta, cu bună ştiinţă şi nu din eroare, a plătit facturile emise lunar, nereuşind să dovedească eroarea în care s-a aflat cu ocazia efectuării plăţilor.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, recurenta a invocat în mod formal dispoziţiile art. 992-993 din C. civ. de la 1864 cu privire la condiţia erorii pentru reţinerea instituţiei plăţii nedatorate, întrucât, în realitate, urmăreşte reinterpretarea probatoriului administrat în faţa instanţei de apel, respectiv reanalizarea facturilor emise lunar de recurentă, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Aceste aspect privesc însă netemeinicia deciziei din apel, în timp ce recursul urmăreşte stabilirea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1341 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, potrivit căruia "nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri".

Instanţa supremă reţine că această critică are ca premisă o situaţie de fapt diferită de cea stabilită deja de instanţa de apel, recurenta reluând sub o altă formă motivele de netemeinicie referitoare la pretinsa plată a facturilor cu bună-ştiinţă, iar nu din eroare.

În plus, apărarea referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1341 alin. (2) din C. civ., fundamentată pe o pretinsă plată cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri, este invocată de recurenta-pârâtă pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, astfel că nu poate fi primită spre analiză în această etapă procesuală, faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurentă se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 1212 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, întrucât reclamanta nu ar fi dovedit că s-a aflat în eroare la momentul efectuării plăţii.

Înalta Curte reţine că această critică este nefondată, deoarece, în primul rând, norma legală anterior indicată reglementează invocarea cu bună-credinţă a erorii ca viciu de consimţământ, nefiind aplicabilă în cauză, iar în al doilea rând, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că art. 1341 alin. (1) C. civ. nu a mai preluat cerinţa erorii solvensului, condiţie prevăzută expres sub imperiul dispoziţiilor art. 992-993 C. civ. de la 1864.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta susţine şi că instanţa de apel ar fi aplicat greşit principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, însă instanţa supremă reţine că recurenta nu aduce critici propriu-zise privind nelegalitatea deciziei atacate, ci, reluînd integral aceleaşi apărări din întâmpinarea depusă în faţa instanţei de apel, urmăreşte reaprecierea probatoriului administrat în faţa acestei instanţe, în speţă, a probei cu interogatoriul intimatei-reclamante.

O ultimă critică a recurentei se referă la aplicarea greşită a prevederilor art. 1588 din C. civ. de la 1864, întrucât, susţine recurenta, consideraţiile pentru care instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea acestui articol sunt o adăugare la lege, nefiind prevăzută normativ condiţia unui contract de împrumut în derulare şi nici prezumţia reţinută de instanţa de apel, aplicabilitatea fiind clară şi în concordanţă cu prevederile art. 992 şi 993 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reţine că şi această critică este nefondată, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 1588 din C. civ. de la 1864, "împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeti, nici a le imputa asupra capitalului".

Instanţa supremă reţine că articolul normativ antecitat face parte din Cartea a II-a, Cap. III, Titlul XI din C. civ. de la 1864, cu denumirea "Despre împrumutul cu dobândă".

Totodată, instanţa supremă reţine, aspect necontestat, că raporturile contractuale dintre părţi îşi au izvorul într-un număr de 40 de contracte de leasing financiar şi sunt reglementate prin dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, ale Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, ale Codul fiscal şi prin normele generale din C. civ.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 1588 din C. civ. de la 1864 nu sunt aplicabile în cauză, ipoteza la care acestea se referă fiind diferită.

Potrivit art. 1167-1168 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, în contractul numit este supus "regulilor particulare" prevăzute de C. civ. sau de alte legi speciale şi, în completare, regulilor generale aplicabile tuturor contractelor. În schimb, dacă este nenumit, contractul este supus "regulilor generale" comune tuturor contractelor cu care se aseamănă cel mai mult.

În cauză, se reţine că între părţi s-a încheiat un contract numit, de leasing financiar, cu o reglementare proprie, astfel încât nu pot fi aplicate prin analogie reguli ce guvernează un alt tip de contract numit, respectiv contractul de împrumut de consumaţie cu dobândă, întrucât s-ar încălca principiul libertăţii de a contracta şi al autonomiei de voinţă a părţilor, analogia fiind interzisă în cazul normelor speciale derogatorii (art. 10 C. civ.).

Pe de altă parte, faţă de susţinerea recurentei privind asemănarea dintre contractul de leasing financiar şi contractul de credit bancar, instanţa supremă apreciază că este nefondată, câtă vreme contractul de credit bancar este un contract real, iar contractul de leasing financiar, prin care se transmite numai dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, se aseamănă cu cel de locaţiune.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1648A din 18 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iulie 2020.