CHF loan currency-risk clauses excluded from unfairness review as nominalism restatement; borrower's appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute la art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de credit nr. x/12.03.2008; să fie obligată pârâta la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2,3521 RON), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit; să fie obligată pârâta la denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, precum şi la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; de asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 895 din 16 martie 2017, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1959/2017 din 17 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 895/16.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În esenţă, prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanţii au arătat că sunt abuzive clauzele contractuale contestate, întrucât nu au fost negociate şi creează un dezechilibru semnificativ între părţi, dat fiind faptul că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a consumatorului, iar riscul cursului valutar aparţine împrumutaţilor.

Consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate constă, în viziunea reclamanţilor, pe de o parte, în dreptul de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF, la cursul de la data contractării împrumutului, iar, pe de altă parte, în dreptul de a obţine restituirea sumelor plătite în plus peste acest curs valutar împreună cu dobânda legală aferentă.

Instanţa de apel a reamintit că a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale înseamnă reţinerea unei nulităţi absolute. Efectele nulităţii constau în lipsirea de efecte juridice a clauzei contractuale lovite de nulitate, iar nu într-o schimbare a obligaţiilor contractuale ale părţilor. Despăgubirile pe care consumatorul le-ar putea pretinde de la profesionist pentru prestarea unor servicii prejudiciatoare reprezintă acoperirea unei pagube, iar nu consecinţele reţinerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

De aceea, amestecarea ideii modificării contractului fundamentate pe teoria impreviziunii cu o acţiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acţiunii de faţă pentru că mixează nepermis două acţiuni diferite, cu regim juridic distinct şi condiţii de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, respectiv o acţiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii) şi o acţiune supusă prevederilor şi condiţiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale).

Faţă de petitul acţiunii şi ansamblul susţinerilor, în condiţiile în care cele două acţiuni se exclud una pe alta, instanţa de apel a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este, în primul rând, o acţiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acţiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei, s-a subliniat că teoria impreviziunii pleacă de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părţi, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate).

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor respective, instanţa de apel a reţinut că din prezentarea unei oferte (la solicitarea celui interesat) nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri. Coroborând "standardizarea" contractului cu diferenţa de poziţie economică între părţile contractante se poate afirma că este vorba despre un contract nenegociat, de adeziune.

Această condiţie, singura îndeplinită, nu poate conduce la admiterea cererii, întrucât trebuie să fie întrunite şi cerinţele neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părţi şi producerii unui dezechilibru vădit între părţi prin clauzele respective.

Relativ la producerea unui dezechilibru vădit între părţi prin clauzele contestate, instanţa de apel a observat că argumentaţia din cererea de chemare în judecată vizavi de această condiţie se referă la faptul că pârâta nu a administrat eficient riscul valutar punându-l exclusiv în seama împrumutatului şi nu a respectat obligaţia de informare a consumatorului.

Dezechilibrul dintre drepturile părţilor este însă cert că se referă la situaţia contractuală concretă în care se află părţile, deci, se referă la o perioadă concomitentă şi ulterioară încheierii contractului, iar nu la perioada antecontractuală.

Aşadar, faptul că banca pârâtă nu şi-a respectat obligaţia de informare (obligaţie precontractuală) nu înseamnă prin el însuşi că orice clauze constrângătoare pentru consumator sunt abuzive, deoarece nu întotdeauna astfel de clauze produc un dezechilibru semnificativ contractual.

Informarea cu privire la situaţia economică a unei anume valute presupune discuţii ample, deci, este evident precontractuală, neputând fi imaginată ca fiind concomitentă încheierii contractului de credit (cu atât mai fără sens ar fi dacă s-ar considera postcontractuală). Dacă se apreciază că claritatea clauzelor contractuale este un element al informării consumatorului, atunci acest element este concomitent încheierii contractului şi trebuie luat în calcul la stabilirea caracterului abuziv.

Claritatea unei clauze contractuale este o noţiune juridică ce desemnează atât claritatea formulei, cât şi claritatea obligaţiei. Cu late cuvinte, atât timp cât clauza este clară în sensul de a impune împrumutaţilor o anume obligaţie de plată a unei sume de bani la anumite termene (deci, existenţa obligaţiei, cuantumul acesteia, scadenţa şi debitorul obligaţiei respective sunt toate aspecte clare prin observarea clauzei contractuale în discuţie) nu se poate reţine abuzivitatea acesteia pentru neclaritate.

Povara riscului valutar la care se referă reclamanţii constă în aceea că banca nu a oferit "protecţie" pentru creşterea cursului CHF fapt ce a condus la o sarcină contractuală din ce în ce mai grea pentru împrumutat. În concret, reclamanţii susţin că într-un contract de împrumut de consumaţiune care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecţie împrumutatului pentru creşterea cursului valutar, altfel în mod automat echilibrul contractual fiind afectat în defavoarea consumatorului.

O astfel de susţinere, în realitate, este legată în primul rând de necesitatea respectării cerinţei neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părţi prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective. Deoarece este alterată însăşi valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat preţul contractului (preţul serviciilor pretins de către bancă) fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de prim control judiciar a mai adăugat că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condiţiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, respectiv la art. 1584 din C. civ. de la 1864 sau art. 2158 alin. (1) şi art. 2164 din C. civ. (2009).

Cu alte cuvinte, şi în lipsa clauzelor contractuale reclamanţii aveau obligaţia să restituie (la scadenţa stabilită) aceeaşi cantitate de CHF (indiferent unde, când şi cum alegeau să facă schimbul valutar) şi chiar dacă plata efectivă trebuia sau nu să fie făcută în RON (dar raportată la cursul CHF).

Prin urmare, s-a constatat că nici nu are relevanţă dacă banca şi-a încălcat obligaţia de consiliere a consumatorului pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzelor în discuţie. În realitate, stipularea unei clauze contractuale care doar reia o regulă prevăzută de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.

Pe această linie de idei şi raportat la susţinerile reclamanţilor referitoare la dreptul Uniunii Europene, a fost menţionată hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc (C-186/16).

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în cauza Andriciuc, înainte de a arăta cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul îşi are veniturile, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin paragrafele 27-29 din hotărâre, statuează cât se poate de limpede că nu se poate ajunge la o discuţie de abuzivitate a unei clauze contractuale care reia fără diferenţe o regulă impusă de o prevedere legală naţională.

Împotriva deciziei civile nr. 1959/2017 din 17 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar şi îngheţării cursului valutar CHF.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Deşi, acţiunea formulată de reclamanţi cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar s-a fundamentat aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa nu a analizat, din perspectiva hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie un temei pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a băncii prin transpunere la contractul în discuţie.

În speţă, instanţa de apel a făcut o analiză inexactă a principiului nominalismului monetar. Astfel, s-a reţinut că reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să ţină seama de faptul că, în esenţă, aceştia nu au încasat CHF, ci RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, recurenta-reclamantă apreciază că obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar, clauzele respective nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

S-a arătat că în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, în condiţiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În cauza C-484/08 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

"dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Cu atât mai mult, instanţele au acest drept atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că nu este vorba doar de un drept, ci au chiar o obligaţie în acest sens.

Instanţa de apel a ajuns la concluzia greşită că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, deoarece în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, autoarea căii de atac susţine că trebuie să se analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", însă această analiză trebuie să fie făcută din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Or, instanţa de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil şi clar al clauzei din convenţie în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2018 recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere care a fost respinsă prin încheierea din 5 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Intimata-pârâtă C. nu a depus la dosar întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza acestora în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la data de 5 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii de recurs nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenta nu este mulţumită de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Înalta Curte mai reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut faptul că este nelegală decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute la art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contract, sens în care a invocat greşita aplicare a normelor de drept material.

Potrivit acestor clauze, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-şi procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaţilor doar în situaţia în care aceştia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Susţinerile recurentei pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza Andriciuc, C-186/16).

În dezvoltarea acestei critici a susţinut, în esenţă, că din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene precitată ar rezulta o obligaţie generală a profesionistului de informare cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, dar şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de posibilele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul, obligaţie încălcată de către banca pârâtă. La această obligaţie de informare se adaugă obligaţia de transparenţă a clauzelor contractuale în discuţie, obligaţie pe care pârâta nu şi-a executat-o în mod corespunzător.

Instanţa supremă reţine însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vartrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţa naţională are obligaţia să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, PCT. 29 şi 30).

Din însăşi hotărârea invocată de recurenta-reclamantă, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva D., C-81/19, paragraful 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, prevederea contractuală inserată la art. 4.1 din contractul perfectat de părţi reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanţa de apel nu avea obligaţia de a verifica dacă profesionistul (intimata-pârâtă din prezenta cauză) şi-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligaţia de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului şi, în acest context, îndeplineşte cerinţele de transparenţă ş.a.m.d.

Acestea sunt etape subsecvente declanşării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă a criticat, sub aspectul nelegalităţii, şi soluţia dată de instanţa de apel, de menţinere a respingerii capătului de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit şi denominarea în RON a creditului pentru restituirea împrumutului.

Instanţa de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuţie aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme art. 4.1 din contract nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalităţii în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Cât priveşte aplicarea instituţiei impreviziunii, se reţine, în primul rând, că examinarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o analiză a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, se constată că reclamanta-recurentă nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel. Altfel spus, cererea reclamantei, de îngheţare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1959/2017 din 17 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.