Contractual liability for failure to enforce guarantee obligations and subrogation rights under guarantee agreement

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 01 august 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. (fostă A. S.A.) la plata sumei de 308.000 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei achitate în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din data de 05.07.2012 şi a confirmării de notificare a includerii în plafonul de garantare nr. x din data de 10.07.2012, pentru debitoarea B. S.R.L., în temeiul art. 1350 din C. civ. referitor la răspunderea contractuală. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ. şi pe art. 1350 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 26 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând modificarea în totalitate a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V -a Civilă, prin decizia civilă nr. 1853 din 11 noiembrie 2019, a respins apelul formulat de reclamant ca nefondat.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că pârâta şi-a respectat până în momentul cesiunii, obligaţiile prevăzute la art. 9.2 din convenţia nr. 159/12.12.2011, înregistrând şi comunicând reclamantului, împreună cu cererea de plată, cererile de executare silită depuse la executorul judecătoresc, cereri ce fac dovada declanşării procedurilor de executare silită.

Totodată, curtea de apel a motivat că în situaţia dată, chiar dacă pârâta nu a urmărit finalizarea procedurii executării silite şi nu a formulat calea de atac împotriva încheierilor de respingere a cererilor de încuviinţare a executării silite, această atitudine nu-i poate fi imputată, atâta timp cât nu îşi asumase contractual o astfel de obligaţie. Mai mult, curtea de apel reţine că pe parcursul derulării contractului, pârâta a cesionat creanţa unui alt creditor, obligaţia cedentului rezumându-se potrivit dispoziţiilor art. 1320 alin. (1) din C. civ., doar la garantarea validităţii contractului, nu şi a executării acestuia.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul-reclamant, prin care a solicitat casarea deciziei recurate pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a preluat motivele primei instanţe, fără a analiza critic ori preciza motivele pentru care au fost respinse apărările sale.

Recurentul arată că instanţa de apel nu a examinat în niciun fel susţinerile sale întrucât a reţinut, în mod greşit, în motivarea deciziei atacate că acesta a solicitat obligarea intimatei-pârâte la restituirea garanţiei achitate şi a analizat, în mod eronat, îndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei.

În acest sens, instanţa a reţinut că sunt respectate cerinţele prevăzute la art. 9.2. din convenţie de către intimata-pârâtă, care avea doar obligaţia de a depune cererile de executare silită ale debitorului şi terţilor garanţi, înregistrate la executorul judecatoresc.

Consideră recurentul că, în temeiul bunei credinţe în executarea convenţiei, precum şi a înţelegerii părţilor, intimata-pârâtă avea obligaţia de a se asigura că cererile de executare silită formulate împotriva debitorului şi a garanţilor acestuia au fost încuviinţate de către instanţa de executare.

Prin urmare, susţine recurentul că instanţa a interpretat complet eronat raportul juridic dedus judecăţii şi nu a analizat respectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor prevăzute la clauzele de la capitolul nr. 10 din convenţie, potrivit cărora părţile aveau obligaţia de a conlucra pentru recuperarea creanţelor de la beneficiarul finanţării şi terţii garanţi.

Mai arată recurentul că instanţele de fond au analizat, în mod greşit, îndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la art. 9.2 din convenţie întrucât, pe de o parte, prin cererea de chemare în judecată instanţa de judecată a fost investită cu o acţiune în răspundere contractuală pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în capitolul nr. 10 din convenţie, cu consecinţa plăţii prejudiciului egal cu suma platită cu titlu de garantie, iar, pe de altă parte, prin motivele de apel a criticat hotarârea primei instanţe sub aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale pentru nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor prevăzute la clauzele de la capitolul nr. 10 din convenţie.

În concluzie, susţine recurentul că instanţele au omis să se pronunţe cu privire la elementul esenţial al cauzei deduse judecăţii, şi anume culpa intimatei în executarea obligaţiilor convenţionale prevăzute de dispoziţiile contractuale ce au condus la imposibilitatea recuperării creanţei.

Sub acest aspect, recurentul consideră că instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care toate apărările acestuia, privind incidenţa răspunderii contractuale a intimatei-pârâte, au fost înlăturate.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă faptul că hotararea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1266, art. 1267 si art. 1268 alin. (3) din C. civ.

Susţine recurentul că, potrivit art. 1268 alin. (3) din C. civ. clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte şi nu în care nu ar produce niciun efect, astfel că interpretarea obligaţiei intimatei prevăzute la art. 9.1. din convenţie trebuie realizată în acord cu natura contractului şi cu voinţa reală a părţilor.

Recurentul arată că la momentul la care s-a stabilit că cererea de plata a garanţiei se trimite dupa declanşarea procedurilor de executare silită împotriva debitorului (beneficiarul finanţării) şi garanţilor săi, voinţa reală a părţilor a fost ca intimata-pârâtă să se asigure ca executarea silită este efectiv declanşată şi produce efectele juridice specifice, astfel cum rezultă din întreg probatoriul administrat în cauză.

Recurentul consideră că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin convenţie privind declanşarea procedurilor de executare silită, ci s-a rezumat la menţinerea unei false reprezentări asupra acestei acţiuni esenţiale, cu consecinţa prejudicierii recurentului. Subliniază recurentul că încuviinţarea executării silite a fost respinsă în datele de 08.02.2013 si 25.07.2013, iar banca a obţinut plata garanţiei în data de 29.07.2014, când era în deplină cunostinţă de cauză cu privire la faptul că subrogarea recurentului nu putea deveni efectivă.

Recurentul-reclamant menţionează că intimata-pârâtă a cesionat creanţa către C. S.A., urmărind pe această cale reducerea propriului prejudiciu şi ascunderea faptului că a obţinut plata garanţiei, îndeplinind doar la nivel formal obligaţia prevazută de art. 9.1. şi 9.2. din convenţie. Recurentul-reclamant susţine că în urma cesionării creanţei a fost pus în imposibilitatea de a mai recupera garanţia achitată.

Totodată, raportat la faptul că instanţa de apel a reţinut în raţionamentul său dispoziţiile art. 1320 alin. (1) din C. civ., recurentul învederează faptul că instanţa aplică un text legal care nu corespunde situaţiei juridice deduse judecăţii. Mai mult, recurentul precizează că a arătat prin cererea de apel că respectiva dispoziţie legală nu are nicio legătură cu speţa dedusă judecăţii şi a adus argumente în acest sens.

Intimata-pârâtă A. S.A. (fosta A. SA), prin reprezentant convenţional, a formulat întampinare la 25 iunie 2020, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca vădit neîntemeiat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 27 ianuarie 2021 recurentul-reclamant a formulat note scrise, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, ca nefondate.

4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 28 februarie 2020.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, în complet de filtru, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune puncte de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 martie 2021, în complet de filtru, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 15 iunie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurentul-reclamant îşi fundamentează calea extraordinară de atac prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

Fundamentul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. rezidă în nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În accepţiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept pretenţiilor formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată naturii cauzei şi circumstanţelor acesteia. Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată constituie, sub aspectul motivării sale, o simplă reiterare a considerentelor sentinţei primei instanţe şi că instanţa de apel nu i-a examinat în niciun fel criticile din conţinutul căii de atac devolutive.

Deşi recurentul-reclamant a criticat hotarârea primei instanţe pentru lipsa analizei condiţiilor răspunderii contractuale, respectiv încălcarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor prevăzute la art. 6.5., art. 10.1., art. 10.2., art. 10.4. şi art. 10.5. din convenţie cu consecinţa obligării acesteia la plata prejudiciului reprezentând garanţia achitată, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut în motivarea hotărârii că recurentul-reclamant a solicitat restituirea garanţiei plătite şi a analizat îndeplinirea condiţiilor de plată a acesteia, criticile recurentului fiind întemeiate.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, fără a prezenta un raţionament propriu şi fără a răspunde criticilor reclamantului invocate prin cererea de apel, a reluat considerentele din sentinţa pronunţată de tribunal, în sensul că a reiterat analiza condiţiilor de restituire a garanţiei achitate pârâtei, de la data efectuării plăţii, respectiv cele prevăzute la art. 9.1. şi 9.2. din conventie. În acest sens, curtea de apel a reţinut că, până în momentul cesiunii intimata-pârâtă şi-a respectat obligaţiile iar, ulterior, îndeplinirea obligaţiilor este în sarcina cesionarului potrivit dispoziţiilor art. 1320 alin. (1) din C. civ.

Instanţa de prim control judiciar nu a cenzurat dezlegările hotărârii tribunalului în raport cu motivele de apel invocate, ci doar a expus situaţia de fapt şi considerentele sentinţei tribunalului, fără a examina, în mod real şi efectiv, criticile formulate prin cererea de apel.

Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului chiar dacă dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia (cauza Boldea vs. Romania, cauza Helle împotriva Finlandei). În acest sens, instanţa de apel nu se poate limita la a prelua în integralitate sau parţial motivarea primei instanţe, ci trebuie sa analizeze din nou cauza şi să răspundă argumentat la criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi.

Or, în cauză se constată că instanţa de apel a preluat integral motivarea primei instante privind analizarea îndeplinirii cerinţelor de plată a garanţiei şi nu a analizat punctual criticile invocate de către recurentul-reclamant prin motivele de apel, în această situaţie, practic, soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii fiind nemotivată.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a analizat critica esenţială formulată de recurentul-reclamant împotriva hotărârii atacate, privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale prevăzute de art. 1350 din C. civ., pentru nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor prevăzute la art. 6.5, art. 10.1., art. 10.2. şi art. 10.5. din convenţie cu consecinţa obligării acesteia la plata prejudiciului ce constă în garanţia achitată.

Înalta Curte reţine că, instanţa a fost sesizată cu o acţiune în răspundere contractuală întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1350 din C. civ., prin care se invocă nerespectarea de către pârâtă, în calitate de finanţator, a obligaţiilor prevăzute de art. 10.1. din convenţie referitoare la subrogarea recurentului-reclamant prin plata garanţiei în drepturile pârâtei, art. 10.4. din convenţie cu privire la împărţirea sumelor din executarea garanţiilor proporţional cu riscul asumat de fiecare parte şi art. 10.5. din convenţie potrivit căruia, în situaţia în care banca renunţă la recuperarea creanţei sale de la beneficiar/terţi garanţi, aceasta se obligă să predea fondului titlurile sale în original, într-un termen de 15 zile calendaristice de la efectuarea plăţii valorii de executare a garanţiei de către recurentul-reclamant.

Prima instanţă, nesocotind acţiunea în răspundere contractuală cu care a fost sesizată potrivit art. 9 din C. proc. civ., în mod greşit, a schimbat cauza cererii de chemare în judecată şi a analizat condiţiile de la data efectuării plăţii garanţiei, considerând că intimata-pârâtă a respectat clauza prevăzută la art. 9.2 din convenţie.

Mai mult, instanţa de apel a facut aplicarea, în mod greşit, a dispoziţiilor art. 1320 alin. (1) din C. civ. considerând că prin cesionarea creanţei, îndeplinirea în continuare a obligaţiilor contractuale este în sarcina cesionarului, în condiţiile în care recurentul-reclamant a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în răspundere contractuală a pârâtei în temeiul art. 1350 din C. civ. pentru neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor prevăzute de art. 10 din convenţie, cu consecinţa imposibilităţii de a-şi recupera garanţia achitată de la terţii garanţi, în calitate de subrogat legal în drepturile finanţatorului. După cum se poate observa din probele adminstrate în cauză la data efectuării plăţii (29.07.2014) cererile de încuviinţare a executarii silite împotriva terţilor garanţi erau respinse (08.02.2013 şi 25.07.2013), iar titlurile executorii în original nu au fost predate pentru ca recurentul-reclamant să se subroge în drepturile intimatei-pârâte, în calitate de finanţator.

Prin urmare, Înalta Curte constată că lipseşte motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel întrucât aceasta a preluat integral statuările tribunalului, fără a examina în mod efectiv raportul juridic dedus judecaţii, fără ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină cererea de apel şi fără să se arate motivele pentru care s-au înlăturat criticile recurentului-reclamant, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii hotărârii potrivit art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs nu va mai analiza criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ.

În raport cu motivele de apel formulate, instanţei îi revine obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe, urmând a analiza condiţiile răspunderii contractuale pe care şi-a întemeiat acţiunea introductivă reclamanta, respectiv aplicând principiile de interpretare a convenţiei părţilor urmând a se stabili preexistenţa obligaţiilor contractuale ale pârâtei, conţinutul acestora, culpa debitoarei în executarea obligaţiilor asumate faţă de reclamantă şi, în ipoteza faptei ilicite a pârâtei, existenţa prejudiciului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1853 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2021.