Validity of construction and assignment contracts under apparent mandate doctrine despite nullity of underlying management contract

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia Civilă la 15 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. (denumirea anterioară a societăţii fiind C. S.R.L.) şi D. S.R.L.:

- să se constate nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x, încheiat în 07.11.2012 între C. S.R.L., în calitate de antreprenor, şi reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actului adiţional nr. x din 09.09.2013, a actului adiţional nr. x din 11.11.2013, a actului adiţional nr. x din 15.01.2014 la acest contract, prin care pârâta C. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări de construcţii în valoare totală de 951.651,47 Euro, echivalentul sumei de 4.434.695,85 RON;

- să se constate nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x, încheiat în 19.03.2013 între C. S.R.L., în calitate de antreprenor, şi reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actului adiţional nr. x din 11.06.2013, prin care pârâta C. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări de construcţii în valoare totală de 326.522 Euro, echivalentul sumei de 1.521.592,52 RON;

- să se constate nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x, încheiat în 19.03.2013 între C. S.R.L., în calitate de antreprenor, şi reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actului adiţional nr. x din 09.09.2013, prin care pârâta C. S.R.L. s-a obligat să execute lucrări de construcţii în valoare totală de 182.658,02 Euro, echivalentul sumei de 851.186,37 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă din 14.03.2014, încheiat între C. S.R.L., în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, şi reclamantă, prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 871.121,95 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x din 19.12.2014, încheiat între C. S.R.L, în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, şi reclamantă prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 1.780.289,37 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x din 05.11.2015, încheiat între C. S.R.L, în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, şi reclamantă prin pretinsul mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 2.641.789,20 RON;

- să se constate nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x din 31.03.2016, încheiat între C. S.R.L., în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar, şi reclamantă, în calitate de debitor cedat, având ca obiect transmiterea unei pretinse creanţe în cuantum de 6.094.630,90 RON.

S-a mai solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să se dispună obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192, art. 113 alin. (1) pct. 3, art. 116 C. proc. civ., art. 1179 alin. (1) C. civ., art. 948 din C. civ. de la 1864, art. 1254, art. 1235-1236, art. 1225 alin. (1), art. 1303 C. civ., art. 1443 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Braşov, secţia Civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L şi, în consecinţă:

- a constatat nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x/07.11.2012 încheiat între C. S.R.L., în calitate de antreprenor şi A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actului adiţional nr. x/09.09.2013, a actului adiţional nr. x/11.11.2013, a actului adiţional nr. x/15.01.2014 la acest contract;

- a constatat nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x/19.03.2013 încheiat între C. S.R.L., în calitate de antreprenor şi A. S.R.L. prin mandatar S.C. D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actului adiţional nr. x/11.06.2013 la acest contract;

- a constatat nulitatea contractului-cadru de antrepriză nr. x/19.03.2013 încheiat între C. S.R.L., în calitate de antreprenor şi A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de beneficiar, precum şi a actului adiţional nr. x/09.09.2013 la acest contract;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă din 14.03.2014, încheiat între C. S.R.L., în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar şi A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între C. S.R.L, în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar şi A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între C. S.R.L în calitate de cedent, D. S.R.L. în calitate de cesionar şi A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat;

- a constatat nulitatea contractului de cesiune de creanţă nr. x, încheiat între C. S.R.L. în calitate de cedent, D. S.R.L., în calitate de cesionar şi A. S.R.L. prin mandatar D. S.R.L., în calitate de debitor cedat.

Totodată, a obligat pârâtele la plată către reclamantă a câte 51.956,065 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâtele la plata către stat a câte 53414,01 RON fiecare, reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar prin reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru.

Împotriva hotărârii primei instanţe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul înlăturării obligaţiei apelantei-pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta D. S.RL. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul înlăturării obligaţiei apelantei-pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii căii de atac, invocată de reclamantă şi a dispus unirea excepţiei lipsei de interes în formularea apelurilor, invocată de intimata-reclamantă A. S.RL. cu fondul cauzei.

Prin decizia nr. 1544/AP/2019 din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins excepţia lipsei de interes în formularea apelurilor, invocată de intimata-reclamantă, a admis apelurile declarate de apelantele-pârâte B. S.R.L. şi D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 283/24.04.2019 pronunţată de Tribunalul Covasna, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă şi a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanţă. Cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 106.828,02 RON, reprezentând suma pentru care s-a acordat ajutor public judiciar reclamantei în primă instanţă, sub forma reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru, au rămas în sarcina acestuia. Totodată, a obligat intimata-reclamantă să plătească către stat suma de 51.707 RON, cu privire la care s-a acordat ajutor public judiciar apelantei-pârâte B. S.R.L. în apel, sub forma reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru.

Împotriva deciziei instanţei de apel, precum şi a încheierii din 15 octombrie 2019 reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa casării hotărârilor recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă şi-a structurat criticile în trei motive de casare.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 436 C. proc. civ. privind pronunţarea unei hotărâri pe baza recunoaşterii pretenţiilor.

Astfel, consideră recurenta că soluţia instanţei de apel, atât în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii apelurilor, respinsă prin încheierea atacată, cât şi în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în formularea apelurilor şi fondul acestora, tranşate prin decizie, este rezultatul încălcării de către instanţă a prevederilor art. 436 C. proc. civ. referitoare la hotărârea pronunţată în baza recunoaşterii pretenţiilor.

Susţine recurenta că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către intimatele-pârâte, recunoaştere neechivocă şi necondiţionată, iar faptul că intimatele au solicitat primei instanţe să fie scutite de la plata cheltuielilor de judecată, invocând prevederile art. 454 C. proc. civ., nu poate semnifica faptul că intimatele nu şi-ar fi manifestat voinţa în sensul recunoaşterii, în contextul în care înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată reprezintă o eventuală consecinţă a achiesării şi, nicidecum, o condiţie a acesteia.

Recurenta mai arată că solicitarea acesteia de la termenul din 18.04.2019 ca instanţa să ia act de recunoaşterile intimatelor şi să pronunţe o hotărâre în acest sens este una neechivocă.

O altă critică a recurentei, subsumată aceluiaşi motiv de casare, priveşte încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 349 C. proc. civ. privind irevocabilitatea mărturisirii judiciare.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că reţinerea instanţei de apel, în sensul că intimatele puteau să îşi retragă recunoaşterile este greşită, având în vedere că acestea au fost realizate prin mărturisiri judiciare ce nu pot fi revocate, potrivit art. 349 alin. (3) C. proc. civ.

Menţionează recurenta că a depus la dosarul cauzei adresa şi propunerea de tranzacţie, provenite de la intimate, care reprezintă, astfel, recunoaşteri judiciare din care rezultă că intimatele nu şi-au exprimat un acord generic în legătură cu pretenţiile recurentei, ci au făcut referire expresă la cauzele de nulitate şi la efectele nulităţii contractului de management nr. x/20.04.2011 asupra contractelor a căror desfiinţare a fost solicitată în prezentul litigiu.

Concluzionează recurenta că mărturisirile judiciare pe care intimatele le-au făcut în cuprinsul întâmpinărilor sunt irevocabile şi au fost consemnate în cuprinsul sentinţei primei instanţe, făcând deplină dovadă până la înscrierea în fals.

Totodată, învederează recurenta că, urmare a încălcării prevederilor art. 349 şi art. 436 C. proc. civ., hotărârile recurate au fost pronunţate şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 457 şi art. 33 C. proc. civ., instanţa de apel respingând în mod nelegal excepţiile inadmisibilităţii apelurilor şi lipsei de interes în promovarea acestora.

Recurenta solicită ca, în măsura în care se apreciază că recunoaşterile nu constituie mărturisiri judiciare, să se califice înscrisurile, reprezentând adresă şi tranzacţie, ca şi mărturisiri extrajudiciare, pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere, câtă vreme nici măcar nu a făcut referire la ele.

O a treia critică subsumată pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă încălcarea prevederilor art. 457 C. proc. civ. privind legalitatea căii de atac.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta evocă dispoziţiile art. 437 alin. (1) şi art. 457 alin. (1) C. proc. civ., precum şi doctrina în domeniu, pentru a concluziona că împrejurarea că prima instanţă a menţionat în dispozitivul sentinţei faptul că hotărârea este supusă apelului nu asigură admisibilitatea acestei căi de atac, în situaţia în care legea în mod expres a suprimat această cale.

În consecinţă, consideră că soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelurilor este nelegală.

A patra critică subsumată aceluiaşi motiv de casare priveşte încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul, condiţie de exercitare a acţiunii civile.

Susţine recurenta, în esenţă, că, având în vedere recunoaşterea pretenţiilor recurentei, pe care intimatele au făcut-o în faţa primei instanţe, acestea din urma nu mai puteau justifica un interes procesual în formularea căii de atac a apelului împotriva sentinţei primei instanţe, astfel că se impunea admiterea de către instanţa de apel a excepţiei invocate de reclamantă şi respingerea apelurilor ca lipsite de interes.

Ultima critică subsumată de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 priveşte încălcarea prevederilor privind efectele hotărârilor judecătoreşti, respectiv art. 434 şi art. 435 din C. proc. civ., referitoare la forţa probantă şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Cu privire la acest aspect, recurenta învederează ca instanţa de apel nu a dat eficienţă acestor texte de lege, cu atât mai mult cu cât intimatele nu numai că nu au făcut dovada contrară celor menţionate în hotărârile penale, dar au recunoscut în mod expres şi irevocabil situaţia de fapt pe care se întemeiază cauzele de nulitate a contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă, situaţie reţinută prin sentinţa penală nr. 818/24.11.2015 şi decizia penală nr. 506/A/31.03.2016, pronunţate în dosarul nr. x/2012.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie, având în vedere că aceasta nu arată în ce măsură intimatele ar fi făcut proba contrară celor reţinute în hotărârile penale, însă, reţinând efectul de opozabilitate şi forţa probantă a acestor hotărâri, concluzia instanţei este în contradicţie cu premisa de la care aceasta a pornit.

De asemenea, având în vedere că instanţele penale nu au reţinut în sarcina recurentei săvârşirea niciunei fapte ilicite, concluzia instanţei legată de imputabilitatea cauzei de nulitate a contractului de management este în contradicţie cu propriul raţionament expus în cuprinsul deciziei.

În cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă, ca primă critică, faptul că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale ce reglementează efectele nulităţii.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că efectul retroactivităţii nulităţii contractului de management nu ar putea influenţa validitatea contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă a căror desfiinţare a fost solicitată, acte subsecvente acestuia. După evocarea art. 1254 alin. (1) C. civ., recurenta arată că, printre excepţiile de la principiul retroactivităţii nulităţii nu se regăseşte cazul contractelor cu executare succesivă. Mai mult, nu există nicio normă de drept care, făcând aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, să limiteze efectele nulităţii actului juridic, respectiv retroactivitatea şi anularea actelor subsecvente.

În aceste condiţii, se impunea ca instanţa de apel să reţină anularea, cu efect retroactiv, a contractului de management, împrejurare ce determină nulitatea contractelor de antrepriză şi de cesiune de creanţe pentru cauze proprii acestora şi să constate nulitatea acestora, având în vedere că acestea sunt afectate de următoarele cauze de nulitate: lipsa consimţământului la încheierea contractelor de antrepriză, resolute iure dantis resolvitur ius accipientis cu privire la contractele de antrepriză şi cesiune, lipsa de obiect a contractelor de cesiune.

O a doua critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă încălcarea prevederilor legale privind cauza actului juridic, respectiv art. 1236 - art. 1238 C. civ.

Recurenta susţine că, analizând cauza contractelor deduse judecăţii, la momentul încheierii acestora, rezultă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că se impune anularea acestora pentru cauză ilicită, având în vedere cauza ilicită şi reprezentarea frauduloasă la încheierea contractelor de antrepriză, scopul încheierii acestor contracte, respectiv obţinerea foloaselor, sume de bani necuvenite, precum şi cauza ilicită a contractelor de cesiune.

Ultima critică subsumată acestui motiv de casare o reprezintă încălcarea prevederilor privind conflictul de interese.

Recurenta susţine că soluţia instanţei de apel cu privire la cauza de nulitate a contractelor de cesiune contravine prevederilor art. 1303 C. civ., potrivit cărora "contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului".

În ceea ce priveşte contractele de cesiune de creanţă, susţine recurenta că este evidentă existenţa conflictului de interese, de vreme ce aceste contracte au fost încheiate de D. S.R.L. atât în calitate de cesionar, cât şi în calitate de reprezentant al debitorului cedat, respectiv al recurentei. Astfel, având în vedere că prin contractele de cesiune de creanţă, pretinsul reprezentant al recurentei, unic şi exclusiv, a dobândit drepturi de creanţă împotriva recurentei, autoarea căii de atac solicită a se constata că D. S.R.L. a participat la încheierea acestor contracte în frauda intereselor recurentei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la 27 martie 2020 şi intimatei pârâte D. S.R.L. la 27 martie 2020 .

Intimatele-pârâte au depus întâmpinare la 27 mai 2020, cu depăşirea termenului legal, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 10 iunie 2020 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 25 iunie 2020, peste termenul legal, solicitând înlăturarea apărărilor intimatelor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 23 martie 2021, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite. Contrar celor susţinute de recurentă, sentinţa atacată nu a fost pronunţată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către pârâte, potrivit art. 436 C. proc. civ., astfel că soluţia instanţei de prim control judiciar, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelurilor, este corectă.

Este adevărat că pârâtele, prin întâmpinare, au achiesat la pretenţiile reclamantei, însă, în speţă, nu a fost îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă pentru ca instanţa să pronunţe o hotărâre în baza recunoaşterii acestora, anume aceea ca reclamanta să fi solicitat pronunţarea unei hotărâri în atare circumstanţe.

Instanţa nu poate pronunţa o hotărâre în condiţiile art. 436 C. proc. civ., decât la cererea reclamantului, întrucât altfel ar încălca dreptul acestuia de a dispune asupra acţiunii pe care a introdus-o.

Or, în faţa instanţei de fond, reclamanta din prezenta cauză a solicitat, în mod explicit, să nu se ia act de achiesare şi să se continue judecata . Reclamanta a motivat această poziţie procesuală prin aceea că regimul nulităţii absolute, invocate prin cererea de chemare în judecată, impune ca această sancţiune să fie constatată de către instanţă. Nici la termenul din 18 aprilie 2019, contrar celor susţinute prin motivele de recurs, reclamanta nu a solicitat pronunţarea unei hotărâri în temeiul art. 436 C. proc. civ.

În atare condiţii, în mod corect a constatat instanţa de apel că judecătorul fondului a administrat proba cu înscrisuri şi, prin hotărârea pronunţată, a făcut propria analiză cu privire la motivele de fapt şi de drept invocate. Aşadar, a existat o dezbatere judiciară asupra fondului pretenţiilor, astfel că hotărârea apelată nu a fost fundamentată doar pe actul de dispoziţie al pârâtelor, căruia hotărârea să îi fi dat expresie.

De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta, în condiţiile în care ar fi fost nemulţumită de modul în care a procedat judecătorul fondului, în sensul nepronunţării hotărârii în temeiul art. 436 C. proc. civ., ar fi trebuit să formuleze apel. Neformulând o atare cale de atac, aspectele invocate pe calea recursului, sub forma unor critici de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel dar care, în realitate, vizează soluţia instanţei de fond, sunt motive de recurs omisso medio.

Oricum, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că achiesarea pârâtelor putea fi revocată, atâta vreme cât nu s-a luat act de aceasta de către instanţă. Altfel spus, manifestarea unilaterală de voinţă a părţii (act juridic unilateral) dobândeşte caracter irevocabil numai în momentul în care destinatarul acesteia, instanţa de judecată, verifică îndeplinirea condiţiilor şi ia act de această manifestare. Până la acel moment se poate reveni asupra acestei manifestări de voinţă.

Instanţa constată nefondate şi criticile relative la încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 349 C. proc. civ., privind forţa probantă şi irevocabilitatea mărturisirii judiciare. Apreciază recurenta că au caracterul unor mărturisiri judiciare recunoaşterea pretenţiilor de către pârâte, formulate prin întâmpinare precum şi adresa de înaintare a unei propuneri de tranzacţie.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că mărturisirea, ca toate celelalte mijloace de dovadă, nu poate avea ca obiect decât împrejurări de fapt. Mărturisirea este, potrivit art. 348 alin. (1) C. proc. civ., recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care adversarul său îşi întemeiază pretenţia.

Or, atât prin întâmpinare, cât şi prin propunerea de tranzacţie, pârâtele nu au recunoscut o împrejurare de fapt, ci au opinat asupra unor posibile efecte juridice pe care anularea contractului de management le-ar putea avea asupra validităţii contractelor de antrepriză şi contractelor de cesiune de creanţă. În concret, a fost vorba de o propunere de soluţionare amiabilă a unui litigiu, care nu s-a materializat. Aşadar, pârâtele nu au recunoscut vreo împrejurare de fapt concretă, ci au intenţionat să prevină sau să stingă un litigiu.

Nefiind vorba de un mijloc de dovadă constând în mărturisire judiciară sau extrajudiciară, nu se impune a analiza forţa probantă a acesteia sau condiţiile în care poate fi revocată.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 457 C. proc. civ., instanţa reţine că nu se impune o reluare a argumentelor pentru care a apreciat că judecătorul fondului nu a pronunţat soluţia în temeiul art. 436 C. proc. civ.. Aşadar, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C. proc. civ., constatând că natura căii de atac cu care a fost învestită este apelul, şi nu recursul.

Constată, de asemenea, că instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ., respingând excepţia lipsei de interes a pârâtelor în pronunţarea apelului. Astfel, pârâtele au pierdut procesul în faţa instanţei de fond şi au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acea etapă procesuală, de partea adversă, astfel că justificau folosul practic urmărit prin exercitarea căii de atac. Cât priveşte susţinerea că lipsa interesului decurge din aceea că sentinţa apelată reflectă voinţa juridică exprimată procesual de către pârâte, constată că actul juridic unilateral de voinţă al acestora putea fi revocat, prin însăşi declararea căii de atac, câtă vreme instanţa de fond nu a luat act de această manifestare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 434 şi art. 435 C. proc. civ., referitoare la forţa probantă şi opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.

Prin sentinţa penală nr. 818 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 506 din 31 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală au fost condamnate două persoane fizice şi s-a dispus anularea unui contract de management intervenit între reclamanta din prezenta cauză S.C. A. S.R.L. şi pârâta S.C. D. S.R.L..

Este adevărat că, potrivit art. 28 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Deşi părţile din prezenta cauză, persoane juridice, sunt terţi în raport cu actul care consemnează rezultatul final al judecăţii penale, recurenta-reclamantă solicită a se constata că statuările din sentinţa penală le pot fi opuse, cu valoarea unei prezumţii relative. Altfel spus, pârâtelor le incumba sarcina de a face dovada contrară celor statuate prin hotărârea penală, aspect ignorat de instanţa de apel.

Instanţa de recurs, deşi nu are prerogativa de a analiza aspecte legate de aprecierea probelor de către instanţele devolutive, se rezumă la a arăta că cele trei contracte de antrepriză şi cele şase contracte de cesiune de creanţă ce fac obiectul acţiunii de faţă, încheiate în perioada 2012 - 2016, nu sunt acte juridice care să fi făcut obiectul statuărilor instanţei penale, fiind încheiate, cu o singură excepţie, după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a celor trei inculpaţi (rechizitoriul nr. x din 23 aprilie 2013). Aşadar, este de prisos a analiza opozabilitatea sau forţa probantă a unei hotărâri penale care nu a analizat, în nici un fel situaţia de fapt pe care se întemeiază cauzele de nulitate a contractelor de antrepriză şi cesiune de creanţă, cu excepţia consecinţelor ce decurg din anularea mandatului acordat mandatarului D. S.R.L., ce a încheiat, în numele reclamantei, cele trei contracte de antrepriză.

Reţine că nici criticile privind motivarea contradictorie a deciziei din apel, critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Astfel, se susţine că instanţa de apel a afirmat că hotărârea instanţei penale este opozabilă oricărei terţe persoane atâta timp cât aceasta nu face dovada contrară, pentru ca în continuare, în mod contradictoriu, instanţa de apel să conchidă că invocarea acestei hotărâri nu este suficientă pentru a se constata nulitatea contractelor.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, raţionamentul logico juridic al instanţei de prim control judiciar nu este contradictoriu. Mai întâi, s-a afirmat că hotărârea judecătorească este opozabilă terţului, dar numai atâta timp cât acesta nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Prin urmare, semnificaţia art. 435 alin. (2) C. proc. civ. este în principal de ordin probatoriu. Altfel spus, constatările instanţei cu privire la existenţa sau nonexistenţa unui raport juridic sunt opozabile doar atâta timp cât terţul nu invocă o probă contrară.

Însă această constatare a instanţei de apel este în deplină concordanţă cu afirmaţia că hotărârile judecătoreşti penale nu demonstrează nicio cauză de nulitate a contractelor deduse judecăţii. Astfel, instanţa penală a analizat un alt contract de antrepriză, iar nu contractele ce fac obiectul cauzei de faţă, şi nici în privinţa actului juridic analizat nu a constatat vreo cauză de nelegalitate.

De asemenea, recurenta susţine că are caracter contradictoriu raţionamentul instanţei de apel, care concluzionează că, potrivit hotărârii penale, cauza de nulitate a contractului de management este imputabilă reclamantei însăşi, a cărei voinţă socială a fost alterată de organele ei de conducere, faţă de împrejurarea că în sarcina acestei societăţi nu s-a reţinut săvârşirea vreunei fapte ilicite. Or, în argumentaţia instanţei nu există vreo neconcordanţă, din moment ce, în adevăr, reclamanta nu a fost condamnată de instanţa penală, însă toate statuările din acele hotărâri îi sunt opozabile fiind parte în procesul penal (parte vătămată).

În sfârşit, nici criticile încadrate de recurentă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În primul rând, vom reţine că o parte din criticile subsumate acestui motiv de casare vizează aprecierea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa de apel. Cum calea extraordinară de atac a recursului este limitată, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar la examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile, urmează a exclude de la analiză toate acele aspecte relative la netemeinicia hotărârii atacate.

Revenind la analiza criticilor de nelegalitate, instanţa reţine că între societatea reclamantă şi intimata S.C. D. S.R.L. s-a perfectat la data de 20 aprilie 2011 un contract de management având ca obiect desemnarea administratorului D. S.R.L. ca fiind mandatarul exclusiv al beneficiarului în efectuarea activităţii de management.

Principalul motiv invocat în acţiunea în nulitate ce formează obiectul prezentului dosar constă în inexistenţa consimţământului reclamantei (beneficiar în cadrul contractelor de antrepriză şi debitor cedat al contractelor de cesiune de creanţă), ca urmare a încheierii acestora prin mandatar D. S.R.L. şi a anulării, prin hotărârile penale, cu efect retroactiv, a mandatului acordat, respectiv a contractului de management.

În acest context factual, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale ce reglementează efectele nulităţii, respectiv principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, întrucât contractele de antrepriză sunt contracte subsecvente contractului de management. Totodată, a arătat că nu există nicio normă de drept care, făcând aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, să limiteze efectele nulităţii actului juridic civil, respectiv retroactivitatea şi anularea actelor subsecvente.

Pornind de la împrejurarea că a fost desfiinţat, cu efect retroactiv, contractul de mandat în baza căruia pârâta S.C. D. S.R.L. a reprezentat reclamanta la încheierea contractelor de antrepriză în discuţie, instanţa de apel a fost pusă în situaţia de a statua dacă se aplică principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), principiu ce priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) C. civ. (în vigoare doar la data perfectării contractelor în litigiu, nu şi la data încheierii contractului de management).

Sub un prim aspect, constată că opinia instanţei de apel, precum şi a intimatelor pârâte, în sensul că acele contracte de antrepriză nu ar reprezenta, în realitate, acte juridice subsecvente, întrucât principiul resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, guam ipse habet, nu este întrutotul corectă. Pentru aplicarea acestui principiu, nu este necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, fiind suficient ca actul juridic subsecvent să se afle în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.

Constată însă că instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a excepţiilor de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, excepţii ce se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credinţe şi pe necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii circuitului civil.

Deşi nu este consacrat în mod expres de noul C. civ. (şi nici de C. civ. Cuza), doctrina actuală acceptă că principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazuri, la menţinerea efectelor unui act juridic prezumtiv nul, în situaţia în care partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic civil, deşi cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din cauza anulării actului respectiv. Altfel spus, actul nul ar putea fi menţinut, întrucât ar putea reprezenta cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului atunci când cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii ce solicită desfiinţarea actului.

În speţă însă, fără a apela la principii generale ale dreptului, instanţa de apel a identificat cazurile expres prevăzute de lege care exclud aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Astfel, aşa cum rezultă din prevederile legii speciale (art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 31/1990 republicată), după efectuarea formalităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate în legătură cu numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii respectivi aveau cunoştinţă de această neregularitate.

De altfel, aceste norme nu reprezintă altceva decât o aplicare a principiului mandatului aparent, astfel cum este reglementat de art. 1309 alin. (2) C. civ.. Astfel, reclamanta a solicitat, în esenţă, să se constate că, urmare a anulării cu efect retroactiv a contractului de management, contractele în litigiu au fost încheiate de o persoană juridică care nu avea împuternicirea de a o reprezenta. Însă, potrivit textului de lege precitat, reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o altă persoană în numele său, ori de câte ori terţul a fost în mod rezonabil îndreptăţit să creadă că persoana cu care a contractat acţiona în calitate de reprezentant şi această credinţă a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

Cât priveşte aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis cu privire la contractele de cesiune de creanţă nu se mai impune a fi analizată, din moment ce actele primare, în raport de care ar fi aplicabile efectele nulităţii sunt contractele de antrepriză. Or, aşa cum s-a mai arătat, în mod corect a reţinut instanţa de apel că aceste din urmă acte juridice au fost încheiate cu respectarea condiţiilor de validitate. În mod asemănător, nici lipsa de obiect a acestor contracte de cesiune de creanţă nu mai necesită o analiză distinctă, de vreme ce analiza s-ar întemeia pe premisa anulării contractelor de antrepriză, premisă ce nu este incidentă în cauză.

Recurenta a mai invocat greşita aplicare a prevederilor art. 1236 - 1238 C. civ., privind cauza actului juridic. Însă cauza ilicită şi reprezentarea frauduloasă a reclamantei la încheierea actului juridic se întemeiază pe aspecte factuale care decurg, în opinia recurentei, din considerentele hotărârilor pronunţate de instanţele penale. Or, aşa cum s-a mai reţinut în precedentele considerente, în mod corect a statuat instanţa de apel că acele hotărâri nu sunt opozabile intimatelor din prezenta cauză şi nici nu au forţa probantă pretinsă faţă de terţi. În aceste condiţii criticile recurentei nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci repun în discuţie aprecierea probelor de către instanţa devolutivă şi, prin urmare, nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare în reformare.

În sfârşit, nici susţinerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1303 C. civ. de către instanţa de apel nu sunt întemeiate. Se susţine, în esenţă, că D. S.R.L. nu putea dobândi calitatea de cesionar al creanţelor născute din contractele de antrepriză, întrucât avea calitatea de reprezentant al A. S.R.L. (debitor cedat în cesiunile de creanţă). În primul rând, se impune a arăta că, pentru încheierea valabilă a unui contract de cesiune de creanţă, nu este necesar acordul debitorului cedat. Semnarea contractului de cesiune de către acesta din urmă produce doar efectul de opozabilitate. În al doilea rând, aspectele referitoare la caracterul potenţial prejudiciabil sau nefavorabil pentru reprezentat nu au fost dovedite. Aşa cum s-a mai relevat, întreaga probaţiune pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată s-a limitat la forţa probantă a hotărârilor penale. În condiţiile în care instanţa penală nu a analizat nici unul din actele juridice ce fac obiectul litigiului de faţă, este evident că instanţele devolutive nu puteau să îşi întemeieze soluţia doar pe identificarea unui pretins tipar comportamental al persoanelor fizice ce reprezentau, la data săvârşirii faptelor incriminate, pe pârâta D. S.R.L. sau contribuiau la formarea voinţei sociale a societăţii reclamante.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 15 octombrie 2019 şi deciziei nr. 1544/AP/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 15 iunie 2021.