Inadmissibility of appeal on law in insurance disputes under final appellate jurisdiction

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la 8 aprilie 2019 şi sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâtele C. reprezentată de D. S.A. BUCUREŞTI, C. reprezentată de D. S.A. - SUCURSALA TÂRGU JIU şi intervenientul E., au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 250.000 RON, pentru fiecare reclamant în parte, sumă care reprezintă daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a procedurii de fertilizare in vitro la care au fost supuşi reclamanţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 30 din 2 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă au fost respinse excepţiile invocate de pârâta C. reprezentată de D. S.A. BUCUREŞTI şi intervenienta E. prin întâmpinare, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei B. şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., în contradictoriu cu pârâtele C. reprezentată de D. S.A. BUCUREŞTI, C. reprezentată de D. S.A. - SUCURSALA TARGU JIU şi intervenienta E..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Pârâta C. a formulat întâmpinare şi apel incident.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 602/202 din 2 decembrie 2020 a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 30 din 2 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimata-intervenientă E..

A admis apelul declarat de pârâtele C. reprezentată de D. S.A. BUCUREŞTI şi C. reprezentată de D. S.A. SUCURSALA TÂRGU JIU împotriva sentinţei nr. 30 din 2 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu intimatul-intervenient E..

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. şi a respins acţiunea acesteia; a admis în parte acţiunea reclamantului A. şi a obligat pârâta C. reprezentată de D. S.A. BUCUREŞTI să plătească reclamantului A. suma de 50.000 RON, reprezentând daune morale.

A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

La data de 19 mai 2021 s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru.

La 10 iunie 2021 intimaţii-reclamanţi A. şi B. au transmis la dosar, prin e-mail, note de şedinţă în cuprinsul cărora au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din acelaşi cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, reclamanţii au învestit Tribunalul Gorj la 8 aprilie 2019 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, solicitând obligarea asiguratorului C. la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a procedurii de fertilizare in vitro la care au fost supuşi reclamanţii.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 602 din 2 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în apel, într-o cerere pronunţată în materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.

În plus, instanţa supremă invocă şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reţinut următoarele în considerentul nr. 61:

"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."

De asemenea, relevanţă din perspectiva naturii juridce a litigiului dedus judecăţii de faţă prezintă şi următoarele considerente ale aceleiaşi decizii:

"65. De altfel, natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forţat/pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit (paragraful 56).

66. În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, şi la art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competenţă în materia asigurărilor, cu ocazia menţionării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului în faţa instanţei de la locul unde aceasta îşi are domiciliul.

67. În Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.

68. Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acţiune în răspundere delictuală".

69. Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.

70. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA".

În consecinţă, faţă de argumentele din evocata decizie pronunţată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecăţii de faţă este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanţei, nu este supus recursului.

Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 602/2020 din 2 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimata-intervenientă E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 602/2020 din 2 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi intimata-intervenientă E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2021.