Insurance claimants' recourse against Court of Appeal ruling held inadmissible; damages award stands.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 12 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., B. reprezentant legal B., C. reprezentant legal B., D., E., F., în contradictoriu cu pârâta G. ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A. şi intervenientul H., au solicitat obligarea pârâtei G. S.A. la plata daunelor morale şi materiale în cuantumul indicat mai jos pentru prejudiciul provocat prin moartea victimei I., după cum urmează:

1. Pentru A., suma de 210.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de soţie a victimei decedate;

2. Pentru B., suma de 210.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de fiu al victimei decedate;

3. Pentru B., suma de 52.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de nepot al victimei decedate;

4. Pentru C., suma de 52.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de nepoată a victimei decedate;

5. Pentru D., suma de 210.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de fiu al victimei decedate;

6. Pentru E., suma de 52.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de nepoată a victimei decedate;

7. Pentru F., suma de 52.000 euro cu titlu de daune morale în calitate de nepot al victimei decedate. Au solicitat reclamanţii şi obligarea societăţii de asigurare la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere începând cu data 4.11.2018, precum şi obligarea societăţii de asigurare la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere începând cu data 4.11.2018 conform dispoziţiilor art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule numărul 23/6.11.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 3942/2019 din 15 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a fost admisă în parte, acţiunea reclamanţilor şi a fost obligată pârâta G. Asigurare Reasigurare S.A. la 50.000 RON daune morale şi materiale către reclamanta A. şi la câte 40.000 RON cu acelaşi titlu către reclamanţii B. şi D.; au fost respinse ca neîntemeiate cererile formulate de ceilalţi pârâţi; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere ca neîntemeiat; s-a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii A., B., B., prin reprezentant legal B., C., prin reprezentant legal B., D., E., prin reprezentant legal D., F., prin reprezentant legal D., solicitând schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi acordarea, după caz, majorarea daunelor morale, precum şi obligarea societăţii de asigurare la plata dobânzii legale penalizatoare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1756 din 26 noiembrie 2020 a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., B., prin reprezentant legal B., C., prin reprezentant legal B., D., E., prin reprezentant legal D., F., prin reprezentant legal D. împotriva sentinţei civile nr. 3942/2019 din 15 noiembrie pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-intervenient H. şi cu intimata-pârâtă S.C. G. S.A..

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că: a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor A. de la suma de 50.000 de RON la suma de 60.000 de RON; B. de la suma de 40.000 de RON la suma de 50.000 de RON; D. de la suma de 40.000 la suma de 50.000 de RON; a obligat pârâta G. Asigurare-Reasigurare S.A. la plata către reclamanţii C., B., E. şi F. a câte 15.000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pârâta G. Asigurare-Reasigurare la plata penalităţilor de întârziere aferente daunelor morale stabilite începând cu cea de-a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în cuantum de 0.2% pentru fiecare zi de întârziere aferent debitului principal stabilit; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., E., A., D., C. prin reprezentant legal BODONI DOMBI, B. prin reprezentant legal BODONI DOMBI şi F..

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 14 aprilie 2021 intimata-pârâtă S.C. G. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia de netimbrare a recursului, inadmisibilitatea şi nulitatea recursului.

La data de 19 mai 2021 s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, întrucât prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 şi la art. 248 din acelaşi cod, excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, care primează înaintea oricărei alte excepţii invocate în cauză, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi acesta presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din acelaşi cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.

În speţă, reclamanţii au învestit Tribunalul Ilfov la 12 februarie 2019 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispoziţiile noului C. civ., ale Legii nr. 136/1995 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, solicitând obligarea asiguratorului G. Asigurare Reasigurare S.A. la plata daunelor morale şi materiale pentru prejudiciul provocat prin moartea victimei I., ca urmare a evenimentului rutier din data de 10 martie 2017.

Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1756 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în apel, într-o cerere pronunţată în materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nefiind supusă recursului.

În plus, instanţa supremă invocă şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reţinut, în considerentul nr. 61, următoarele:

"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 7 octombrie 2009, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligaţia de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toţi proprietarii şi deţinătorii de vehicule care se află în mod obişnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."

De asemenea, relevanţă din perspectiva naturii juridce a litigiului dedus judecăţii de faţă prezintă şi următoarele considerente ale aceleiaşi decizii:

"65. De altfel, natura şi conţinutul raporturilor juridice dintre părţile litigante (terţul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forţat/pârât) au primit o clarificare de principiu şi în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că recunoaşterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terţ faţă de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecţiei terţului păgubit (paragraful 56).

66. În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulaţia autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, şi la art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competenţă în materia asigurărilor, cu ocazia menţionării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului în faţa instanţei de la locul unde aceasta îşi are domiciliul.

67. În Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 13 decembrie 2007, pronunţată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competenţă prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul naţional, a acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acţiune în răspundere delictuală, care priveşte un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acţiuni în dreptul naţional nu are nicio relevanţă pentru aplicarea dispoziţiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiţie pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competenţă fiind ca acţiunea directă să fie prevăzută de dreptul naţional.

68. Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acţiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acţiune în răspundere delictuală".

69. Reiese faptul că importante sunt consecinţele acţiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul naţional sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.

70. Se mai observă că, în astfel de litigii, instanţele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci şi cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA".

În consecinţă, faţă de argumentele din evocata decizie pronunţată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecăţii de faţă este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanţei, nu este supus recursului.

Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., E., A., D., C. PRIN REPREZENTANT LEGAL BODONI DOMBI, B. PRIN REPREZENTANT LEGAL BODONI DOMBI şi F. împotriva deciziei civile nr. 1756 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. G. ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A. şi intimatul-intervenient H..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., E., A., D., C. PRIN REPREZENTANT LEGAL BODONI DOMBI, B. PRIN REPREZENTANT LEGAL BODONI DOMBI şi F. împotriva deciziei civile nr. 1756 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. G. ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE S.A. şi intimatul-intervenient H..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2021.