Contractual penalty clause applicability to non-performance versus late delivery in supply contract rescission

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la data de 14 noiembrie 2020 sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună rezilierea contractului de furnizare nr. x/15.12.2015 din culpa societăţii pârâte, precum şi la plata sumei de 128.290 Euro cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării contractului.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa nr. 178/2020 din 21 iulie 2020 Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis acţiunea reclamantei şi a dispus rezilierea contractului dintre părţi, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 128.290 euro, reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a neexecutării contractului.

Apelul:

Sentinţa de fond a fost atacată cu apel de pârâta B. S.A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă la 6 noiembrie 2020 sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia nr. 34/2021 din 26 ianuarie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractului, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta A., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 26 martie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut motivarea contradictorie a deciziei recurate. În cadrul acestei critici, a arătat mai întâi că fără a fi investită în calea de atac cu analiza capătului de cerere vizând rezilierea contractului dintre părţi, instanţa de apel a examinat temeinicia sentinţei de fond şi din această perspectivă, concluzionând că măsura dispusă pe acest aspect este una legală. În continuare, plecând de la considerentul instanţei de fond referitor la motivul rezilierii contractului - nelivrarea produsului contractat, aspect necontestat în cauză, recurenta-reclamantă susţine caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei de apel, întrucât pe de o parte a reţinut că a solicitat suma de 128.290 euro, cu titlu de penalităţi, pentru ca ulterior să statueze în sensul că nu a solicitat acordarea de penalităţi pentru livrarea cu întârziere conform clauzei 10.1 din contract. În acelaşi sens, redă alte considerente ale deciziei de apel care, în opinia recurentei-reclamante întăresc caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei de apel, care reţine că a fost emisă factura cu privire la penalităţi ca urmare a nelivrării ultimului produs contractat, pentru ca apoi să constate că nu a fost solicitat vreun prejudiciu ca urmare a livrării cu întârziere.

Pentru a înlătura orice confuzie, recurenta-reclamantă a precizat că a solicitat prin petitul doi al cererii de chemare în judecată suma arătată cu titlu de penalităţi de întârziere pentru livrarea cu întârziere a ultimului produs contractat.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia de apel sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a prevederilor art. 1350, art. 1530, 1536, art. 1538-1539 C. civ., prin raportare la clauza 10 din contract.

Recurenta-reclamantă critică decizia de apel din perspectiva greşitei aprecieri a instanţei că executarea cu întârziere nu este o neexecutare. A susţinut că o executare cu întârziere a unei obligaţii înseamnă în mod necesar o neexecutare a acelei obligaţii, precizând că neexecutarea obligaţiei reprezintă genul, iar neexecutarea la termen este specia. În acelaşi sens arată că ceea ce trebuia să verifice instanţa de apel era faptul depăşirii termenului de livrare, iar în raport de acesta, indiferent de cale aleasă - executarea silită în natură, executarea silită prin echivalent sau rezilierea contractului - devenea activă clauza penală prevăzută contractual.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că nu a solicitat acordarea penalităţilor pentru livrarea cu întârziere, ci acoperirea prejudiciului cauzat în condiţiile în care clientul final a executat garanţia de bună execuţie, ori dezdăunarea poate fi realizată şi prin acordarea de penalităţi, în condiţiile în care exista o clauză contractuală în acest sens. A mai susţinut că stabilirea acestui prejudiciu era atributul instanţei, prin aplicarea ordinii stabilită de art. 1536 C. civ. În acelaşi context a arătat că a întemeiat solicitarea sa de despăgubire şi pe variantele subsidiare, respectiv acordarea dobânzii legale, iar în particular a invocat clauza penală. A arătat totodată că prin justificarea prejudiciului prin executarea garanţiei de către clientul final nu a intenţionat să susţină că prejudiciul cauzat este consecinţa neexecutării obligaţiei intimatei-pârâte de emitere a garanţiei de bună performanţă, prevăzută la clauza 7.1 din contract. În acest context, susţine că este nelegală decizia de apel care a validat apărarea intimatei-pârâte în sensul solicitării reparării prejudiciului prin invocarea clauzei 7 din contract, în realitate fiind invocată clauza 10.

În consecinţă, apreciază recurenta-reclamantă în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut.

În finalul motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a criticat opinia instanţei de apel în sensul că ar fi trebuit să precizeze în ce constă prejudiciu, susţinând că instanţa, în virtutea rolului activ trebuia să cerceteze în ce constă acest prejudiciu, sesizând neconcordanţe în ce priveşte fundamentul pretenţiilor sale. În acest sens, menţionează greşita aplicare a prevederilor art. 1537 C. civ.

Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele dezvoltate în memoriul depus la dosar nu pot fi încadrate în cazurile de casare invocate. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând legalitatea deciziei de apel.

Aspecte procesuale:

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri de către recurenta-reclamantă, conform art. 492 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 10 iunie 2021, Înalta Curte a respins excepţia de nulitate a recursului, invocată de intimata-pârâtă, apreciind că pot fi identificate critici ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil expunerii considerentelor care conturează soluţia pronunţată în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune prezentarea caracterului confuz al demersului judiciar promovat de recurenta-reclamantă. Astfel, analiza cererii de chemare în judecată relevă că recurenta-pârâtă a solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de livrare a ultimului produs comandat; în schimb în susţinerea pretenţiilor de reparare a prejudiciului, recurenta-reclamantă face vorbire mai întâi de emiterea unei facturi, referindu-se apoi la neexecutarea de către partea adversă a obligaţiei de constituire a unei garanţii bancare, pentru ca în final, ca explicare expresă a prejudiciului, arată că acesta este stabilit contractual prin intermediul clauzei privind garanţia de bună execuţie a contractului. Tot în faţa primei instanţe, ca răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă, într-o exprimare la fel de confuză, recurenta-reclamantă reia explicarea prejudiciului prin raportare la un alt aspect, executarea garanţiei de bună execuţie emisă faţă de un terţ, precizând că factura menţionată în cererea de chemare în judecată a avut la baza clauza 10 din contract.

În cursul apelului, recurenta-reclamantă, pe aceeaşi linie confuză de susţinere a demersului judiciar, reiterează aspectul referitor la neîndeplinirea obligaţiei de constituire a garanţiei bancare de bună execuţie de către intimata-pârâtă, apoi precizează că referirea la această din cuprinsul cererii de chemare în judecată poate fi o eroare de redactare, finalizând cu precizarea că prejudiciul a fost solicitat în baza clauzei 10 din contract, aceasta fiind singura care reglementează regimul penalităţilor de întârziere.

În sfărşit, în cadrul recursului recurenta-reclamantă a susţinut fie că a solicitat prejudiciul în forma clauzei 10 din contract, fie că a invocat prejudiciul în raport de executarea de către clientul final a garanţiei pe care o constituise faţă de acesta, fie că a solicitat acordarea dobânzii legale.

Plecând de la cele arătate anterior, motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă vor fi analizate şi prin raportare la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii.

Analizând cauza, prin raportare la cele menţionate, faţă de actele dosarului, de înscrisurile administrate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat, cu următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamanta întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Se reţine sub un prim aspect că, într-adevăr, instanţa de apel a examinat litigiul din prisma primului petit al acţiunii, interpretând în mod eronat dispoziţiile legale ce reglementează efectele caracterului devolutiv al căii de atac cu care era investită. Acest aspect nu este, însă, de natură a determina casarea deciziei de apel, Înalta Curte reţinând că aceste considerente se înscriu în noţiunea celor supraabundente, nefiind determinante în susţinerea soluţiei pronunţate de instanţa devolutivă de atac. Înalta Curte mai reţine că recurenta-reclamantă nu este vătămată prin inserarea în motivarea căii de atac a considerentelor referitoare la primul petit al acţiunii, în condiţiile în care a fost conservată soluţia dată de prima instanţă.

Înalta Curte apreciază că nu este fondată nici critica referitoare la pretinsa motivare contradictorie a deciziei de apel. Această aparentă contradicţie în expunerea raţionamentului instanţei de apel este determinată în principal de modul defectuos în care recurenta-reclamantă a iniţiat şi condus demersul judiciar, prin exprimările confuze din cuprinsul actelor de procedură depuse la dosarul cauzei, şi prin susţinerile, uneori contradictorii, astfel cum s-a expus anterior. Astfel, se reţine că în expunerea raţionamentului său, instanţa de apel a redat ceea ce chiar recurenta-reclamantă a susţinut în cursul procesului, neputând fi imputată instanţei modalitatea în care chiar partea a înţeles să iniţieze şi să conducă demersul judiciar. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că abia în cursul căii extraordinare de atac, prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă a înţeles să precizeze în mod expres că a solicitat suma de 128.290 euro cu titlu de penalităţi pentru livrarea cu întârziere a ultimului produs contractat, în baza temeiul contractual reprezentat de clauza 10.1.

Dar şi în cadrul acestui demers judiciar, poziţia recurentei-pârâte este afectată de aceeaşi confuzie, pentru în dezvoltarea altei critici reiterează că a solicitat acoperirea prejudiciului suferit, care doar a fost cuantificat la nivelul clauzei penale 10.1, susţinând însă că şi-a întemeiat pretenţia şi pe prejudiciul suferit ca urmare a executării proprii de către beneficiarul final, dar şi pe acordarea dobânzii legale.

În consecinţă, nu poate fi reţinută o motivare contradictorie a instanţei de apel, în condiţiile în care nici partea nu poate determina, prin actele procedurale întocmite în cauză, la ce anume se raportează acest prejudiciu.

Înalta Curte apreciază, de asemenea, ca nefondată critica recurentei-reclamante întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 1350, art. 1530, 1536, art. 1538-1539 C. civ., prin raportare la clauza 10 din contract.

Se reţine că prevederile art. 1350 şi 1530 C. civ., care reglementează, cu caracter general răspunderea contractuală a părţii care nu şi-a executat o obligaţie asumată prin repararea prejudiciului cauzat celeilalte părţi şi principiul reparării integrale a prejudiciului au incidenţă în cauză doar prin raportare la celelalte texte de lege pretins a fi încălcate de instanţa de apel. Înalta Curte ar în vedere din această perspectivă verificarea legalităţii deciziei de apel prin prima celor solicitate prin cererea de chemare în judecată raportat la modul în care părţile au reglementat contractual clauza penală de evaluarea prejudiciului, sub aspectul configurării obligaţiei care atrage activarea acesteia.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că din interpretarea sistematică şi logico-juridică a dispoziţiilor art. 1538 - 1539 C. civ. rezultă că legiuitorul a configurat două tipuri de clauze penale: clauza penală pentru neexecutare şi clauza penală pentru executare neconformă (executarea cu întârziere sau executarea în alt loc decât cel stabilit contractual)

Acest aspect este dedus din modul de reglementare expus în articolele de lege menţionate. Astfel, art. 1538 alin. (1) C. civ. defineşte de principiu clauza penală ca fiind cea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neeexecutării obligaţiei principale, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că în caz de neexecutare creditorul poate cere fie executarea silită a obligaţiei principale, fie clauza penală. Este evident că aceste texte legale vizează acea clauză penală care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei de executare, concret clauza penală pentru neexecutare. Interpretare textului conduce la concluzia că creditorul obligaţiei neexecutate poate cere fie executarea acesteia, fie desfiinţarea contractului (reziliere/rezoluţiune, după caz) cu activarea clauzei penale.

Acest aspect rezultă şi din interpretarea coroborată a textului menţionat cu art. 1539 C. civ. care interzice cumulul executării în natură cu plata penalităţii, cu excepţia cazului în care penalitatea este prevăzută pentru executarea cu întârziere ori nu la locul stabilit. Este evident, şi în acest caz, că legiuitorul a conturat clauza penală pentru executarea neconformă obligaţiei asumate, ca tip distinct de clauza penală pentru neexecutare.

În acest context este nefondată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că în mod eronat instanţa de apel ar fi apreciat că executarea cu întârziere nu este o neexecutare, nefiind în prezenţa unui raport specie - gen, aşa cum motivează parte. Chiar dispoziţiile legale invocate de recurenta-reclamantă disting clar între cele două tipuri de clauze penale, fiind posibilă inserarea într-un contract atât a clauzei penale pentru neexecutare, cât şi a celei pentru executarea cu întârziere (executarea neconformă). Însă, prevederea contractuală care inserează o clauză penală de un anumit tip, nu are semnificaţia aplicării sale implicite pentru clauza penală de celălalt tip. Astfel, clauza penală, fiind o evaluarea anticipată a prejudiciului, nu poate fi aplicată decât strict în ipotezele pentru care a fost concepută, neputând fi extinsă la alte ipoteze.

De asemenea este ilogică juridic susţinerea că o executare cu întârziere reprezintă, de fapt o neexecutare. Apelând şi la interpretarea sensului expresiilor redate anterior, o executare cu întârziere înseamnă că obligaţia a fost executată, dar peste termenul stabilit; în schimb, neexecutarea nu poate avea decât un singur înţeles: neîndeplinirea niciun moment a obligaţiei asumate.

În continuarea raţionamentului juridic, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel din perspectiva imposibilităţii de acordare a prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă sub forma clauzei penale 10.1 din contract. Analiza actului dintre părţi relevă că intenţia acestora a fost să sancţioneze executarea cu întârziere a obligaţiilor principale asumate (plata preţului ori livrarea produselor), evaluând anticipat, în aceste cazuri, prejudiciul care se cuvine creditorului obligaţiei principale. În schimb, părţile nu au reglementat şi cuantificat anticipat prejudiciul care ar fi fost produs în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate.

În aceste condiţii, având în vedere caracterul specializat al clauzei penale asumată de părţile contractante, aceasta nu poate fi extinsă în vederea acoperirii prejudiciului pretins de recurenta-reclamantă pentru neexecutarea obligaţiei principale asumate de intimata-pârâtă, aspect reţinut cu putere de lucru judecat în analizarea capătului de cerere ce a vizat rezilierea contractului.

În consecinţă, în mod legal instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1537 C. civ., potrivit cărora dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, neputând fi reţinută susţinerea părţii că există o evaluare a acestuia prin raportare la clauza penală din contract. Acest lucru era posibil doar în situaţia în care se întruneau condiţiile prevăzute de art. 1539 C. civ. În speţă, însă, recurenta-reclamantă a înţeles să investească instanţa cu solicitarea de reziliere a contractului, caz în care nu se poate reţine o activare a clauzei penale prevăzută pentru întârzierea în executare.

Din aceeaşi perspectivă, nu se poate reţine în cauză incidenţa prevederilor art. 1536 C. civ., având în vedere că recurenta-reclamantă nu a investit instanţa cu o solicitare prin care să se constate executarea cu întârziere a obligaţiei asumate de partea adversă. Se subliniază că demersul recurentei-pârâte s-a fundamentat pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de intimata-pârâtă, prejudiciul fiind pretins în raport de neexecutare, iar nu de executarea cu întârziere.

Se reţine totodată, că până în faţa instanţei de recurs, recurenta-reclamantă nu a solicitat ca repararea prejudiciului să fie făcută prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, susţinerea acesteia că ar fi avut o asemenea cerere în faţa instanţelor inferioare fiind nefondată.

În concluzie, instanţa de apel nu a negat absolut posibilitatea de acoperire a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei de către intimata-pârâtă, ci a constatat că nu există o evaluarea anticipată, prin contract, a acestuia, nefiind posibilă acordarea sumei determinată conform clauzei 10.1, întrucât aceasta vizează strict executarea cu întârziere a obligaţiilor, iar nu neexecutarea.

În sfârşit, în acelaşi context al caracterului confuz al demersului judiciar, recurenta-pârâtă susţine că ar fi solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a executări sale de beneficiarul final al produsului contractat, dar finalizează prin raportarea la aceeaşi clauză 10.1, cu precizarea că la acest nivel a estimat prejudiciul său.

Chiar dacă s-ar aprecia că a existat o asemenea investire a instanţelor inferioare (deşi în partea de început a memoriului de recurs partea contrazice această proprie susţinere, menţionând expres că a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere), Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel determinată de imposibilitatea acordării prejudiciului în forma solicitată. Aceasta deoarece, astfel cum s-a reţinut, instanţa nu era în prezenţa unei clauze penale active pentru a primi evaluarea anticipată a prejudiciului în forma prevăzută contractual.

Se reţine, de asemenea, că nu se poate reţine o încălcare a rolului activ al judecătorului, prin raportare la prevederea art. 22 alin. (6) C. proc. civ. Totodată, nu poate fi reţinută susţinerea în sensul că dacă a solicitat un prejudiciu, revenea instanţei obligaţia de a stabili care este acela, iar nu de a-i reproşa că nu a făcut dovezi. Se observă că această susţinere se finalizează tot referirea la evaluarea anticipată a prejudiciului, care însă, nu este aplicabilă situaţiei juridice invocată de recurenta-reclamantă şi care a condus la rezilierea contractului.

În concluzie Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel prin raportare la temeiurile de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, reţinând caracterul nefondat al criticilor formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 34/2021 din 26 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2021.