Currency risk clauses in foreign-currency loans: Exclusion from unfair terms review due to reflection of national monetary nominalism rules

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Craiova, secţia civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi C. - Sucursala Dolj, au solicitat:

1) să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate în contractul de credit nr. x/13.06.2007, la art. 5.1 teza I, potrivit căreia "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul";

2) să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.11 din acelaşi contract, potrivit căreia "împrumutatul autorizează banca să debiteze automat conturile sale în RON/valută deschise la bancă cu sumele datorate conform prezentului contract, pe măsură ce acestea devin scadente. Până la limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale curente în moneda prezentului contract";

3) să se constate ineficacitatea (nulitatea) clauzelor abuzive anterior menţionate;

4) să se dispună îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus-menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea 1,9786 RON/CHF;

5) să fie obligate pârâtele să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea 1,9786 RON/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, iar reclamanţii să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea LEU/CHF anterior indicată;

6) să fie obligate pârâtele să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului sus-menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de data semnării contractului de credit (1,9786 RON/CHF), sume la care urme să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fi sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte;

7) să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată;

Prin sentinţa civilă nr. 9597/2016 din 4 iulie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova, secţia civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect nulitate act, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 29 august 2016.

Prin sentinţa nr. 25/2017 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. şi C. - Sucursala Dolj, respectiv în ceea ce priveşte petitele nr. 4, 5, 6 şi 7; s-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului; pârâta a fost obligată la calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând să restituie reclamantului sumele plătite în plus de către acesta şi dobânda legală la suma ce urmează a fi restituită, calculată de la încasării fiecărei rate până la momentul plăţii efective a debitului; s-au respins ca neîntemeiate petitele nr. 1, 2 şi 3; pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Apelanţii-reclamanţi A. şi B. au invocat nelegalitatea soluţiei de respingere a capetelor de cerere nr. x şi 3, referitoare la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 13.06.2007, clauză ce vizează rambursarea ratelor în valuta în care s-a acordat creditul. Considerentele primei instanţe referitoare la valabilitatea obligaţiei reclamanţilor de a achita ratele în valuta în care s-au obligat, prin raportare la valoarea de la data încheierii contractului, contrazic chiar argumentele pentru care s-a dispus îngheţarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii contractului, deoarece reclamanţii nu pot procura valuta la valoarea de la data încheierii contractului.

Apelanta-pârâtă C. a invocat nelegalitatea şi a susţinut că hotărârea primei instanţe este lovită de nulitate, deoarece cuprinde motive contradictorii, în sensul că s-a referit la teoria impreviziunii, dar şi la clauze abuzive, astfel încât considerentele cuprind un amalgam de argumente. Or, impreviziunea trebuie să apară după încheierea contractului, în afara controlului părţilor, iar riscul să nu fi fost asumat de partea dezavantajată. Nulitatea se referă la clauzele abuzive şi se raportează la abuzul săvârşit de profesionist odată cu semnarea contractului. Conform deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 623/2016 şi nr. 62/2017, în cazul impreviziunii, efectele juridice se produc pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. Impreviziunea nu se aplică retroactiv, ca nulitatea.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 145/2018 din 15 februarie 2018, a admis apelurile formulate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâta C. împotriva sentinţei civile nr. 25/2017 din 26 ianuarie 2017, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016; sentinţa apelată a fost anulată şi s-a fixat termen pentru evocarea fondului la data de 29 martie 2018.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate de către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova a reţinut următoarele:

Nulitatea este sancţiunea ce se aplică actului juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii legale de validitate. Prin urmare, cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic.

În caz de nulitate, instanţa nu poate înlocui clauza desfiinţată, deoarece nu se poate substitui voinţei părţilor. Dacă efectele actului juridic se pot desfăşura în continuare, după declararea nulităţii unei clauze a contractului, clauza va fi înlocuită de către părţi, prin negociere.

Dispoziţiile art. 1255 alin. (2) din noul C. civ., potrivit cărora, în cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, nu sunt incidente în cauză, deoarece contractul examinat a fost încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864.

Nulitatea clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este supusă normelor speciale ale Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus Directiva 93/13 CE, iar acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Impreviziunea reprezintă un concept juridic distinct, cu un regim juridic propriu. Impreviziunea constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului valabil încheiat, care lipseşte contractul de efectele dorite de către părţi.

În cazul impreviziunii, instanţa are posibilitatea să adapteze contractul, pentru a distribui în mod echitabil pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor avute în vedere de către părţi, după cum poate dispune încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. Impreviziunea intervine pentru împrejurări ulterioare încheierii contractului, schimbări exterioare şi obiective, independente de voinţa părţilor.

S-a arătat că în considerentele deciziei nr. 623 din 25.10.2016, Curtea Constituţională a României a reţinut că "sub imperiul C. civ. din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor.

Astfel, sub regimul C. civ. din 1864 (aplicabil contractului din dosarul de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau:

"Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa." Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în C. civ. actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271]".

De asemenea, s-a statuat că "odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului" (considerente la care se face trimitere şi în decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale a României).

Impreviziunea este supusă normelor de drept comun şi, totodată, cerinţelor fiscale.

Prin urmare, motivarea hotărârii apelate în cauză cu privire la impreviziune, respectiv la dificultăţile intervenite în executarea unora dintre clauzele contractuale, datorită unui eveniment excepţional şi exterior contractului, urmate de argumente referitoare la caracterul abuziv al aceloraşi clauze, constituie considerente contradictorii.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a constatat că motivele potrivit cărora obligaţia împrumutatului de a suporta exclusiv diferenţele de curs valutar, ce denaturează raportul juridic obligaţional şi îngreunează excesiv situaţia consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat, astfel încât valoarea ratelor trebuie să fie calculată prin raportare la data încheierii contractului sunt în contradicţie cu considerentele conform cărora obligaţia reclamanţilor de a achita ratele de credit şi de a restitui împrumutul în valuta în care s-au obligat este conformă cu dispoziţiile legale în vigoare.

Pe cale de consecinţă, în dispozitiv s-au prevăzut două soluţii care se exclud reciproc: îngheţarea cursului de schimb valutar CHF- LEU prin raportare la data încheierii contractului şi, respectiv respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 teza I, referitoare la rambursarea ratelor în moneda creditului (moneda creditului neputând fi procurată la cursul de la data încheierii contractului).

În consecinţă, s-a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul hotărârii apelate sunt contradictorii, situaţie ce echivalează cu necercetarea pe fond a pricinii, făcând imposibilă exercitarea controlul judiciar.

Prin urmare, Curtea de Apel Craiova a ajuns la concluzia că se impune admiterea apelului şi anularea hotărârii atacate.

Întrucât părţile nu au solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, Curtea a reţinut că urmează să judece procesul şi să evoce fondul, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., punând în discuţia părţilor: calificarea acţiunii introductive şi, pe cale de consecinţă, normele aplicabile speţei. Totodată, a reţinut că, în rejudecare, celelalte motive de apel, respectiv apărări, vor fi avute în vedere, ca apărări de fond.

În şedinţa publică din 29 martie 2018, apărătorul reclamanţilor a făcut precizarea că părţile pe care le reprezintă au înţeles să investească instanţa cu o acţiune în nulitatea clauzelor abuzive.

Prin decizia nr. 517/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., reţinută pentru evocarea fondului prin decizia nr. 145/2018 din 15 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016; reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 5.319,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtă.

Evocând fondul, instanţa de apel a constatat că sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 193/2000, prin care legiuitorul român a transpus conţinutul Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE şi a stabilit competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, astfel:

"(1) Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unei clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3) Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii"(art. 1 din Legea nr. 193/2000).

Au fost redate prevederile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi s-a arătat că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu se aplică retroactiv şi, prin urmare, nu este incidentă în speţă, deoarece a fost adoptată ulterior încheierii contractul de credit analizat, în vederea asigurării unui cadru de reglementare unitar la nivelul Uniunii Europene cu privire la contractele de credit pentru consumatori, dând posibilitatea debitorilor să beneficieze de condiţii mai avantajoase, de transparenţă şi liberă concurenţă. Acest act normativ a transpus Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, prin care s-a abrogat Directiva 87/102 CEE a Consiliului, astfel încât aduce clarificări cu privire la regulile aplicabile acestor contracte, limitând posibilitatea unor interpretări arbitrare şi defavorabile consumatorilor.

Nici încheierea unui act adiţional, în temeiul O.U.G nr. 50/2010, nu produce efecte cu privire la conţinutul ori valabilitatea convenţiei iniţiale de credit.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de către bancă, în care consumatorul nu poate să intervină, având doar opţiunea de a alege un anumit tip de contract şi de a adera sau nu la el.

Prin urmare, operează prezumţia legală că nu a fost negociat, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, iar dacă profesionistul pretinde că a negociat unele sau chiar toate clauzele, este datoria lui să administreze probe în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000. În speţă, însă, această probă nu s-a făcut.

În spiritul Legii nr. 193/2000 şi al Directivei CEE nr. 93/13, este exclus din cadrul controlului caracterului abuziv obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiţia ca acele clauze, care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj uşor inteligibil (art. 6 din Legea nr. 193/2000).

În cauza Andriciuc C-186/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că articolul 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea de obiect principal al contractului include o clauză contractuală inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract.

În consecinţă, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, s-a statuat că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Această cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare.

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport de momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv.

Instanţa are sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi, ţinând seama în special de expertiza şi cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate.

În ceea ce priveşte obligaţiile de transparenţă şi de informare a consumatorilor, Curtea a reţinut că, în calitate de furnizor de servicii financiare, băncii îi revin o obligaţie pozitivă de transparenţă şi de informare şi una negativă, de a nu stipula clauze abuzive. În conţinutul acestor obligaţii intră şi aceea de a stipula clauze clare, precis determinate, care să nu creeze interpretări echivoce şi obligaţii oneroase, fără corespondent, în sarcina consumatorilor.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza Andriciuc C-186/16, a subliniat, de asemenea, faptul că aprecierea cu privire la "dezechilibrul semnificativ pe care o clauză abuzivă îl provoacă între drepturile şi obligaţiile părţilor" trebuie raportată "numai la momentul încheierii contractului" (pct. 52 - 54).

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B. au solicitat anularea clauzelor inserate la art. 5.1 teza I şi art. 5.11 din contractul de credit ipotecar nr. x din 13.06.2007, ca fiind abuzive şi creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul lor.

Convenţia de credit încheiată între reclamanţi şi pârâta S.C. C. - Sucursala/Agenţia Dolj cuprinde clauze privitoare la moneda contractului şi la rambursarea creditului în CHF.

Astfel, s-a stabilit că plăţile se fac în moneda creditului, împrumutaţii având obligaţia depunerii în cont a ratei lunare în CHF, că banca este autorizată, de către împrumutaţi, să debiteze, la scadenţă, contul şi că banca are dreptul să efectueze schimbul valutar, în numele şi pentru împrumutaţi.

Cauzele invocate de către reclamanţi nu pot atrage nulitatea, deoarece privesc hipervalorizarea CHF în raport cu moneda naţională, astfel încât vizează o situaţie de fapt intervenită ulterior momentului încheierii convenţiei de credit, pe parcursul executării contractului.

Totodată, Curtea a apreciat că nu se poate reţine că banca ar fi cunoscut şi ar fi ascuns, cu rea-credinţă, informaţii referitoare la cursul CHF care, pe parcursul derulării contractului, a înregistrat evoluţii cu totul neaşteptate, imprevizibile chiar şi pentru profesionişti.

De altfel, constatarea caracterului abuziv presupune înlăturarea clauzelor din contract, ca efect al nulităţii şi, nicidecum, adaptarea lor.

S-a mai reţinut că nu există dispoziţii de drept naţional care să permită, ca urmare a constatării nulităţii, să se dispună înlocuirea cursului de la data rambursării, cu cel de la data contractării.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că obiectivul urmărit de Directiva 93/13 constă în eliminarea clauzelor abuzive incluse în contractul de credit de consum, cu menţinerea, dacă este posibil, a contractului, iar nu în anularea întregului contract care conţine astfel de clauze.

De altfel, declararea nulităţii întregului contract de credit, cu consecinţa rambursării integrale a împrumutului şi costurilor aferente, nu asigură, în niciun caz, o mai bună protecţie a consumatorilor.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că la pct. 26-31 din Hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc C-186/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, referitor la apărarea invocată de guvernul român şi de bancă, întemeiată pe principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din C. civ. român, s-a subliniat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la domeniul său de aplicare, cea vizând clauzele ce reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, indicându-se, în acelaşi sens, hotărârea din cauza C-34/13, pct. 76 - 79 şi hotărârea din cauza C-92/11, pct. 25 şi 26.

În speţă, s-a constatat că a fost transpus, cu privire la contractul de credit ipotecar nr. x/13.06.2007, principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Cu alte cuvinte, obligaţia de restituire derivată dintr-un contract de împrumut în bani, se îndeplineşte în aceeaşi unitate monetară prevăzută în contractul de împrumut, fără a avea relevanţă eventuala schimbare a valorii acesteia, între momentul acordării împrumutului şi scadenţele ratelor.

Instanţa de apel a concluzionat în sensul că nu sunt abuzive clauzele referitoare la efectuarea plăţilor în moneda creditului şi la suportarea de către consumatori a diferenţei de curs valutar, motiv pentru care, a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.

Împotriva deciziei nr. 517/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Recurenţii-reclamanţi au arătat, pe de o parte, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi conţine motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că hotărârea este dată cu aplicarea greşită sau încălcarea dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (2), art. 3 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 CEE, art. 4 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. De asemenea, recurenţii consideră că au fost încălcate prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prin obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.319,38 RON, deoarece instanţa de apel ar fi trebuit să reducă cuantumul acestor cheltuieli de judecată.

În susţinerea primului motiv de recurs invocat, s-a arătat că decizia instanţei de apel este nemotivată, fiindcă nu aminteşte nimic de indiscutabilul caracter supletiv al dispoziţiei cuprinse în art. 1578 din C. civ. de la 1864, reţinut ca atare şi de către Curtea Constituţională în Decizia nr. 62/2017, paragraful 37.

Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel pretinde că hipervalorizarea nu poate conduce la nulitatea clauzei abuzive, întrucât este o situaţie de fapt intervenită ulterior încheierii contractului, sens în care se invocă paragraful 54 din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, deşi, în acest paragraf se prevede exact contrariul:

"... o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului", adică ulterior încheierii acestuia.

Aşadar, se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru a cerceta caracterul abuziv al clauzei ce a produs un dezechilibru care s-a manifestat ulterior încheierii convenţiei de credit.

S-a mai criticat decizia Curţii de Apel Craiova din perspectiva faptului că aceasta a apreciat că "nu se poate reţine că banca ar fi cunoscut şi ar fi ascuns cu rea-credinţă informaţii referitoare la cursul CHF care, pe parcursul derulării contractului, a înregistrat evoluţii cu totul neaşteptate, imprevizibile chiar şi pentru profesionişti", fără a expune un raţionament în baza căruia a ajuns la o asemenea concluzie.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în economia cauzei, întrucât aceste texte se referă la clauze care sunt obligatorii conform unor legi speciale, clauze pe care părţile nu le pot evita.

Or, câtă vreme dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu sunt de ordine publică, nu poate fi vorba de un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative, astfel încât prevederea contractuală care transpune principiul nominalismului monetar nu este exceptată de la verificarea caracterului abuziv.

Această clauză nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun" (care, de altfel, poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează o situaţie). Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului şi, implicit, poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat, întrucât exigenţele bunei-credinţe nu ar fi respectate.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, ci trebuie evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială în ceea ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condiţiilor clarităţii şi inteligibilităţii imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

S-a mai arătat că instanţa de apel denaturează înţelesul, raţionamentul şi dispoziţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciind că o clauză nu poate fi apreciată ca abuzivă, fiindcă efectul ei este ulterior încheierii contractului.

Totodată, Curtea de Apel Craiova a argumentat, în mod eronat, că instanţa română nu are posibilitatea completării şi modificării contractelor pe baza dispoziţiilor de drept naţional, care conferă instanţelor competenţe cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor şi oferă criterii de completare şi de modificare a clauzelor, fără să ţină seama de împrejurarea că reclamanţii nu au solicitat înlocuirea clauzelor abuzive cu anumite dispoziţii legale aplicabile, ci repararea prejudiciului cauzat prin aceste clauze abuzive.

Or, repararea prejudiciului nu se poate realiza decât prin îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la valoarea de la momentul semnării acestuia.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să facă aplicarea acestui text de lege şi să reducă cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu de avocat, întrucât acesta este vădit disproporţionat faţă de activitatea desfăşurată de apărătorul ales al intimatei-pârâte C., care nu a fost prezent la niciunul din termenele de la Tribunalul Dolj, iar la Curtea de Apel Craiova a fost substituit de un avocat din Baroul Dolj.

Intimata-pârâtă C. (societate care a fost absorbită de Banca Transilvania S.A.) a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmsibil. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, fără a anexa înscrisuri care să dovedească existenţa şi întinderea lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 5 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile circumstanţiate primului motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurenţii referindu-se la faptul că instanţa de apel nu aminteşte nimic de indiscutabilul caracter supletiv al dispoziţiei cuprinse în art. 1578 din C. civ. de la 1864, dar şi la împrejurarea că nu a fost expus un raţionament în baza căruia s-a ajuns la concluzia că "nu se poate reţine că banca ar fi cunoscut şi ar fi ascuns cu rea-credinţă informaţii referitoare la cursul CHF care, pe parcursul derulării contractului, a înregistrat evoluţii cu totul neaşteptate, imprevizibile chiar şi pentru profesionişti".

Subsumat aceluiaşi caz de nelegalitate, recurenţii au invocat faptul că motivarea Curţii de Apel Craiova este contradictorie. Astfel, instanţa de apel pretinde că hipervalorizarea nu poate conduce la nulitatea clauzei abuzive, întrucât este o situaţie de fapt intervenită ulterior încheierii contractului, invocând în acest sens paragraful 54 din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, deşi, în acest paragraf se prevede exact contrariul:

"... o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului", adică ulterior încheierii acestuia.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, raţionamentul logico-juridic expus de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reţinut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, faţă de natura contractului încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâta C. (împrumut de consumaţie cu dobândă).

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt mulţumiţi de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au mai criticat soluţia instanţei de apel privind respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 teza I şi art. 5.11 din contractul de credit nr. x/13.06.2007.

Potrivit acestor clauze, împrumutaţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele şi pentru împrumutaţi, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb.

Autorii prezentei căi de atac susţin faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită sau încălcarea dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (2), art. 3 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 CEE, art. 4 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, critici integrate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 13 iunie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi, eventual, a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa supremă reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CEE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-92/11, prin care a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată, se reţine că dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. instituie facultatea instanţei de a proceda la reducerea, chiar şi din oficiu a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor de fond.

Or, prin intermediul motivelor de casare nu se poate invoca decât neconformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile.

Pe cale de consecinţă, acest motiv de recurs al recurenţilor-reclamanţi, prin care se critică modalitatea în care s-a pronunţat Curtea de Apel Craiova cu privire la fondul litigiului dintre părţi, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, va fi înlăturat, deoarece nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 517/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.