Currency conversion clause in consumer credit contracts excluded from unfair terms review under Directive 93/13 as reflecting mandatory national law

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 1.1, art. 5.1 şi art. 5.11 teza a II-a cuprinse în contractul de credit nr. x/26.09.2007, pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice;

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

Prin sentinţa civilă nr. 1977/2016 din 31 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondată cererea privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

La termenul de judecată din 17 aprilie 2018 s-a formulat cerere de intervenţie în interesul apelantei-reclamante de către intervenientul C. (codebitor în contractul de credit încheiat între părţi), prin care s-a solicitat admiterea, în principiu, a cererii de intervenţie; de asemenea, s-a solicitat, în principal, admiterea apelului şi anularea sentinţei pentru încălcarea dreptului său la apărare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea apelului şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie la termenul din 22 mai 2018.

Prin decizia civilă nr. 1172 din 22 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1977/31.03.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi s-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C..

Împotriva deciziei civile nr. 1172 din 22 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta-reclamantă A. şi recurentul-intervenient C. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 19 octombrie 2018.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de casare, a susţinut faptul că, raportat la exigenţele deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenta-reclamantă consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Recurenta susţine că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepţia este de strictă interpretare, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În opinia recurentei-reclamante, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenta menţionează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de faţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenta-reclamantă consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din decizie, cu menţiunea că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil".

Aşadar, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea privind consecinţele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenta a precizat faptul că instanţa europeană se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale şi, nicidecum, raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (D., E. şi F.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă a arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenta relevă faptul că este stabilită o astfel de obligaţie de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispoziţiile pe care le consideră relevante şi anume la art. 15 şi art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurentei-reclamante, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv soluţiei pronunţate în Cauza Andriciuc şi alţii contra G., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, chiar şi pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor şi nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Faţă de cele anterior expuse, este evident că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Recurenta consideră că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenta apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecinţă a nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, precum şi în stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta-reclamantă A., raportându-se la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a menţionat că revine instanţei de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenta a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentei, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract. Intervenţia pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competenţa tribunalului, fiind o intervenţie judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanţa va avea la dispoziţie prezumţia de dezechilibru al contractului, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, şi nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenta a susţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeaşi directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autoarea căii de atac a arătat că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentei, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13 impun cerinţe de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă şi, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susţinut că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Recurenta-reclamantă apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii.

Recurenta-reclamantă consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenţie.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanta.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-intervenient C. a solicitat admiterea recursului şi admiterea cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă A., cu consecinţa admiterii acţiunii. Totodată, recurentul-intervenient a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de către recurenta-reclamantă A., prin avocat, împotriva deciziei civile nr. 1172 din 22 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilindu-se termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 16 ianuarie 2020, cu citarea părţilor; totodată, s-a prorogat soluţionarea recursului declarat de către intervenientul C. împotriva aceleiaşi decizii, până la termenul din 16 ianuarie 2020.

La termenul din 16 ianuarie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă A. şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)". Totodată, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 499 teza a II-a din C. proc. civ., "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Prin acţiune reclamanta a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/26.09.2007, la art. 1.1, art. 5.1 şi art. 5.11, referitoare la obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF şi suportarea riscului valutar aferent acestei monede, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamanta a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamantei, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susţinute de recurentă, decizia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în hotărârea pronunţată în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în hotărârea pronunţată în Cauza C-34/13, Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C- 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă).

Prin urmare, reţine Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurentă).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine că este lipsită de relevanţă împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat (CHF) constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva G. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elveţieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Aşadar, prin prisma acestor considerente, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurentei referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorilor ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

În acord cu instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă invocă, în mod greşit, aplicarea eronată a prevederilor art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale privind materia protecţiei consumatorilor referitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase, iar serviciul de creditare furnizat de către pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.

Argumentat şi corect motivat, instanţa de apel a reţinut că, din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, în condiţiile în care prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

Nu se poate susţine faptul că pârâta a furnizat apelantei-reclamante un serviciu care i-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor sale legitime, contrar dispoziţiilor art. 25 şi art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Şi aceasta, întrucât acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, în condiţiile în care din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea declaraţie de conformitate, care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit.

Nici art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe. Cât priveşte art. 15 din O.G. nr. 21/1992, se reţine că forma acestui text de lege, de care s-a prevalat reclamanta, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, astfel că nu este incidentă în cauză.

De asemenea, se constată că reclamanta nu a utilizat termenul toxic în sensul propriu al acestui cuvânt, produsele toxice fiind cele care afectează viaţa, sănătatea, mediul înconjurător, ci în sens larg, vizând în esenţă consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat. Întrucât serviciul prestat de către bancă nu se încadrează în caracteristicile menţionate de lege pentru serviciile neconforme, periculoase ori defectuoase, este justă concluzia instanţei de apel, în sensul că sunt lipsite de relevanţă, din perspectiva răspunderii civile obiective, susţinerile reclamantei referitoare la conjunctura încheierii contractului, caracteristica principală a creditului în CHF, riscul valutar, modalitatea de promovare a acestor produse bancare ori încălcarea obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

Cu privire la excepţia tardivităţii recursului declarat de recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 1172 din 22 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte reţine că art. 485 alin. (1) teza I din C. proc. civ. prevede că termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Textul de lege anterior evocat stabileşte că durata termenului de recurs este de 30 zile şi că momentul de la care începe să curgă coincide cu data comunicării hotărârii.

Potrivit art. 185 alin. (1) teza I din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel".

Astfel, nerespectarea termenului pentru exercitarea căii de atac atrage decăderea părţii din exerciţiul acestui drept.

Pornind de la aceste texte de lege, instanţa supremă constată că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată recurentului-intervenient C. la data de 12 septembrie 2018 .

Cum termenul de recurs de 30 zile, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din C. proc. civ., curge de la data comunicării hotărârii, rezultă că acest termen a început să curgă la 12 septembrie 2018.

Fiind un termen stabilit pe zile, devin incidente dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care prevăd că atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

În condiţiile în care termenul de recurs de 30 zile a început să curgă la 12 septembrie 2018, rezultă că acest termen s-a împlinit la 15 octombrie 2018.

Cu privire la data declarării recursului, instanţa supremă constată că recurentul-intervenient a depus cererea de recurs la data de 16 octombrie 2018, conform plicului ataşat aflat la dosarul de recurs.

Având în vedere că recursul a fost declarat cu depăşirea termenului imperativ de 30 zile, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din C. proc. civ., devin incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) teza I din acelaşi act normativ, care sancţionează cu decăderea actul procedural îndeplinit peste termenul legal.

Ca urmare a declarării recursului cu nerespectarea termenului imperativ stabilit de legea procesual civilă, instanţa supremă constată că a intervenit decăderea din dreptul de a exercita această cale de atac, cu consecinţa pierderii de către recurenta-reclamantă a dreptului de a-i fi examinate motivele de casare invocate prin cererea de recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 185 alin. (1) teza I şi 485 alin. (1) teza I, raportat la art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat în cauză de către recurentul-intervenient C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1172 din 22 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.