Salary dispute over DIICOT pay differentials: Bucharest Tribunal confirmed as competent under alternative territorial jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 20 iulie 2020, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Biroul Teritorial Teleorman a chemat în judecată pe pârâţii: Ministerul Public şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -Structura Centrală, cu citarea Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună următoarele:

1. recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Târgu Mureş şi Curţii de Apel Ploieşti, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022.

2. uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 01.01.2018 în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017.

3. repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenţei dintre suma care i s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Ploieşti.

4. obligarea pârâţilor Ministerul Public şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor.

5. actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamantei (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamantei) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 5044 din 7 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

În motivarea solutiei s-a reţinut că reclamanta A., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Teleorman a chemat în judecată pe pârâţii: Ministerul Public şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală.

Tribunalul Bucureşti a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 266 C.Muncii, conform cu care jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale, art. 269 C.Muncii potrivit cu care judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, s-a apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Teleorman, întrucât domiciliul reclamantei se află în raza acestui judeţ Călăraşi, astfel cum a indicat aceasta în cuprinsul acţiunii introductive. Totodată, s-a reţinut că, în speţă, competenţa teritorială a instanţei sesizate de reclamantă (Tribunalul Bucureşti) nu poate fi atrasă de criteriul alternativ al locului de muncă al reclamantei, deoarece aceasta îşi desfăşoară activitatea ca personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism - Biroul Teritorial Teleorman.

Aplicând criteriile de stabilire a competenţei teritoriale stabilite de art. 127 C. proc. civ., prin raportare la calitatea reclamantei şi pârâţilor din prezenta cauză, s-a considerat că pentru soluţionarea prezentei cauze competenţa teritorială nu revine Tribunalului Bucureşti, situaţiile premise reglementate de textul de lege menţionat nefiind îndeplinite în cauză, prin raportare la calităţile părţilor.

Prin sentinta civila nr. 63 din 21 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Teleorman s-a admis exceptia necompetentei teritoriale invocate din oficiu şi s-a trimis cauza spre solutionare în favoarea Tribunalului Dolj, considerată competentă teritorial să judece cauza.

Tribunalul Teleorman a constatat că instanţa competentă teritorial a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă.

S-a reţinut că art. 127 C. proc. civ. reglementează un caz de competenţă facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Sintagma folosită de legiuitor în art. 127 C. proc. civ. "competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" nu poate fi interpretată în sens larg, de curtea de apel în a cărui circumscripţie îşi desfăşoară activitatea grefierul reclamant, ci are înţelesul de instanţa judecătorească la care acesta funcţionează efectiv.

În speţă, având în vedere că reclamanta îşi desfăşoară activitatea în circumscripţia Tribunalului Teleorman, sunt întrunite cerinţele art. 127 C. proc. civ., astfel încât soluţionarea cererii este de competenţa unui tribunal din cadrul unei curţi de apel învecinate curţii de apel din circumscripţia căreia reclamanta, în calitatea prevăzută de acest text, îşi desfăşoară activitatea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, iar prin sentinţa nr. 1377/2021 din 20 aprilie 2021 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, prin raportare la pretenţiile deduse judecăţii, Tribunalul Dolj a reţinut că pricina are natura juridică a unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 266 Codul Muncii, conform cărora jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale.

A reţinut ca fiind aplicabile prevederile art. 269 Codul Muncii potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Teleorman, întrucât domiciliul şi locul de muncă al reclamantei se află în raza acestui judeţ - Călăraşi, astfel cum a indicat aceasta în cuprinsul acţiunii introductive. Instanţa a apreciat că nu sunt aplicabile dispozitiile art. 127 C. proc. civ.

Aplicând criteriile de stabilire a competenţei teritoriale stabilite de textul de lege anterior menţionat (art. 127 C. proc. civ.), prin raportare la calitatea reclamantei şi pârâţilor din prezenta cauză, rezultă că pentru soluţionarea prezentei cauze competenţa teritorială nu revine Tribunalului Dolj, această instanţă nefiind aleasă de către reclamantă, ci a fost stabilită din oficiu de către Tribunalul Teleorman ca fiind instanţa învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa în cadrul careia îşi desfăşoară activitatea, situaţiile premise reglementate de textul de lege anterior nefiind îndeplinite în cauză.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A., în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Teleorman a chemat în judecată pe pârâţii: Ministerul Public şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, acţiunea reclamantei având ca obiect drepturi salariale.

Art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care îşi acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Totodată, potrivit art. 127 alin. (3) C. proc. civ., dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; are personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti.

Prin urmare, D.I.I.C.O.T. are o structură organizatorică de sine-stătătoare, subunităţile acesteia nefiind arondate instanţelor, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicabilitatea în cauzele în care sunt părţi procurorii sau personalul auxiliar al acestei instituţii.

Cum reclamanta îşi desfăşoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a cărei competenţă se extinde pe întreg teritoriul naţional şi nu este circumscrisă unei unităţi administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existenţa unor structuri teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, competenţa teritorială nu poate fi determinată în condiţiile art. 127 C. proc. civ.

Aşa fiind, competenţa teritorială trebuie stabilită conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competenţă alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Prin urmare, atât timp cât în speţă nu sunt incidente norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu.

Altfel spus, Tribunalul Bucureşti nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, această instanţă a fost legal învestită şi a devenit singura competentă în soluţionarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.