Exclusion of currency-repayment clauses from unfair contract review under Directive 93/13 where transposing suppletive monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 5 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., Rusu Lucreţia, JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., AA., BB. şi CC. au chemat în judecată pârâtele FFFFFF. S.A., GGGGGG. şi HHHHHH.., solicitând: constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana H şi I din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K; obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 30.400.000 RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanţi prin faptele ilicite ale paratei, în subsidiar fiecare dintre reclamanti au solicitat o despăgubire de 200.000 RON pentru prejudiciul individual suferit şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6818 din 4 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., Rusu Lucreţia, JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., AA., BB., CC., în contradictoriu cu pârâtele FFFFFF. S.A., GGGGGG., reprezentată de FFFFFF. S.A. şi HHHHHH.., reprezentată de FFFFFF. S.A., ca neîntemeiată; în temeiul art. 187 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. s-a dispus amendarea fiecărui reclamant cu suma de 100 RON.

Prin decizia civilă nr. 2290 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi WWWW., C., F., I., A., L., N., Q., S., V., X., IIIIII., CC., FF., HH., B., MM., PP., TT., ZZ., XX., EEE., GGG., D., E., G., H., J., K., M., O., P., R., T., U., W., Y., AA., BB., DD., EE., GG., II., JJ., KK., LL., NN., RR., SS., OO., QQ., UU., WW., BBB., DDD., III., LLL., OOO., QQQ., VVV., ZZZ., CCCC., FFFF., IIII., MMMM., PPPP., TTTT., XXXX., YYYY., ZZZZ., BBBBB., JJJJJJ., CCCCC., DDDDD., EEEEE., VV., YY., AAA., CCC., FFF., HHH., JJJ., MMM., PPP., SSS., TTT., WWW., XXX., AAAA., EEEE., GGGG., JJJJ., LLLL., OOOO., QQQQ., SSSS., VVVV., FFFFF., KKK., KKK., NNN., RRR., UUU., YYY., BBBB., DDDD., HHHH., KKKK., NNNN., RRRR., UUUU., GGGGG., HHHHH., IIIII., Rusu Lucretia, JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., OOOOO., NNNNN., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD. şi EEEEEE. împotriva sentinţei civile nr. 6818/04.12.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte FFFFFF. S.A., GGGGGG., reprezentată de FFFFFF. S.A. şi HHHHHH.., reprezentată de FFFFFF. S.A.; s-a anulat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a luat act de renunţarea reclamanţilor L., V., X., IIIIII., CC., FF., HH., B., MM., PP., ZZ., XX., GGG., R., T., U., Y., EE., SS., OO., BBB., LLL., OOO., ZZZ., CCCC., MMMM., XXXX., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., VV., WWW., GGGG., QQQQ., VVVV., KKK., NNN., UUU., YYY., DDDD., HHHH., KKKK., NNNN., RRRR., HHHHH., KKKKK., MMMMM., RRRRR., SSSSS., UUUUU., WWWWW., YYYYY., AAAAAA. şi DDDDDD. la judecata cererii de chemare în judecată; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de ceilalţi reclamanţi; apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, respectiv câte 37 RON în sarcina fiecărui apelant-reclamant, către intimata-pârâtă FFFFFF. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, până la momentul soluţionării apelului, o parte din apelanţii-reclamanţi au renunţat la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2015, în integralitate.

Deşi au depus cereri de renunţare la judecata acţiunii şi apelanţii-reclamanţi H., DD., MMM. şi UUUU. s-a constatat că acestea privesc alte dosare, astfel că, nefiind formulate în legătură cu pricina de faţă, aceste cereri nu au fost avute în vedere.

Întrucât intimatele-pârâte şi-au manifestat acordul faţă de cererile de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată depuse în apel de către reclamanţii L., V., X., IIIIII., CC., FF., HH., B., MM., PP., ZZ., XX., GGG., R., T., U., Y., EE., SS., OO., BBB., LLL., OOO., ZZZ., CCCC., MMMM., XXXX., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., VV., WWW., GGGG., QQQQ., VVVV., KKK., NNN., UUU., YYY., DDDD., HHHH., KKKK., NNNN., RRRR., HHHHH., KKKKK., MMMMM., RRRRR., SSSSS., UUUUU., WWWWW., YYYYY., AAAAAA. şi DDDDDD., instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 406 alin. (5) din C. proc. civ.

Faţă de împrejurarea că o parte dintre apelanţii-reclamanţi care au renunţat la judecata cererii de chemare în judecată în apel au formulat şi cereri de renunţare la judecata apelului, Curtea a arătat că prioritate are manifestarea de voinţă de a renunţa la judecata acţiunii introductive, care produce efecte mai puternice decât renunţarea la calea de atac.

Cât priveşte contractele de novaţie depuse la dosar şi împrejurarea că o parte din creditele ce formează obiectul acţiunii au fost lichidate, Curtea a constatat că aceste aspecte nu au fost deduse judecăţii ca manifestare a unor acte procesuale de dispoziţie făcute de părţi, de care instanţa să ia act şi nici nu au fost invocate excepţii procesuale de natură a exclude controlul instanţei de apel asupra soluţiei dispuse pe fondul litigiului.

Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, cu privire la ceilalţi reclamanţi care nu au renunţat la judecata acţiunii în prezentul dosar, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut caracterul nefondat al criticilor formulate de aceşti reclamanţi, fiind păstrate dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu titlu prealabil, s-a constatat că, prin apelul formulat, au fost aduse patru critici esenţiale sentinţei apelate, iar la pct. 5 din memoriul depus la dosar, apelanţii au solicitat instanţei de apel să aibă în vedere argumentele expuse în cererea de chemare în judecată.

Dat fiind faptul că motivele 1, 3, 4 şi 6 din cererea de apel privesc modalitatea de interpretare şi aplicare de către prima instanţă a prevederilor Legii nr. 193/2000, analiza obligaţiei de informare a profesionistului, respectiv aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar, iar argumente similare au fost expuse şi la pct. 5 din apel, Curtea a considerat că acestea ar trebui analizate împreună în dezlegarea apelului, astfel încât au fost expuse considerente comune.

Referitor la critica expusă la pct. 2, s-a reţinut că a fost invocată omisiunea de analiză de către prima instanţă a tuturor argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi respingerea argumentelor reclamanţilor vizând caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Critica a fost respinsă ca nefondată, întrucât, deşi instanţa este obligată să expună în hotărâre considerentele pentru care apreciază susţinerile părţilor ca neîntemeiate sau, dimpotrivă, constată caracterul fondat al acestora, nu există nicio obligaţie în sensul de a răspunde în mod distinct fiecărui argument în parte, câtă vreme răspunsul la argumentele şi susţinerile părţilor se regăsesc în hotărâre.

Argumentele pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor sau în apărare faţă de acestea pot fi grupate, iar instanţa le poate răspunde prin considerente comune, fără că prin aceasta să se aducă atingere dreptului părţilor de-a le fi examinată efectiv cauza.

Curtea a constatat că apelanţii-reclamanţi nici nu au arătat, în susţinerea acestei critici, acele argumente esenţiale invocate în cererea de chemare în judecată pe care prima instanţă nu le-a luat în considerare şi în ce măsură omisiunea de analiză a acestora a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Totodată, Curtea a reţinut că din motivarea sentinţei apelate rezultă că, în ceea ce priveşte obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut nicio dovadă că banca a deţinut şi a ascuns faţă de împrumutaţi informaţii referitoare la evoluţia CHF sau că aceasta ar fi avut posibilitatea să influenţeze în vreun fel evoluţia CHF, iar în ceea ce priveşte obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a reţinut că reclamanţii utilizează termenul "toxic/defectuos" nu în sensul lui propriu, avut în vedere de legislaţia în materie, ci în sens metaforic, argumentele expuse de parte fiind, în esenţă, identice cu cele invocate în susţinerea încălcării obligaţiei de informare; s-a mai reţinut că pretinsul caracter toxic/defectuos al produsului "credit în CHF", în înţelesul folosit de parte, decurge, în opinia reclamanţilor, din lipsa informării de către bancă asupra riscului valutar şi, de altfel, acesta nu putea exista la momentul încheierii contractului, creşterea valorii CHF intervenind la o distanţă de câţiva ani de la acel moment.

Faptul că susţinerile reclamanţilor au fost înlăturate cu această motivare nu înseamnă că hotărârea este nemotivată, aceste argumente putându-se subsuma, eventual, unor critici de netemeinicie, însă nu pot atrage sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A fost apreciată ca fiind nefondată şi critica referitoare la respingerea de către prima instanţă a argumentelor prezentate cu privire la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Astfel, din cuprinsul acţiunii rezultă că apelanţii-reclamanţi au susţinut incidenţa unei răspunderi civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, distinct de incidenţa unei răspunderi civile subiective, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (în cadrul căreia au fost expuse de o manieră amplă susţineri referitoare la încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului, respectiv la existenţa unor practici comerciale înşelătoare).

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că nici la momentul încheierii contractului şi nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni, astfel că nu poate fi considerată contrară legii deţinerea în portofoliu de către bancă a unor astfel de credite.

Totodată, nu există nicio dispoziţie legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON şi stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.

Curtea a mai reţinut că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii care afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora.

În speţă, nu se poate conchide că intimata-pârâtă a furnizat apelanţilor-reclamanţi un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, contrar dispoziţiilor art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Deşi creşterea valorii cursului de schimb CHF-LEU a avut drept consecinţă mărirea obligaţiei de plată ce revine apelanţilor-reclamanţi în echivalent în RON, serviciul în sine, astfel cum a fost prestat, respectiv acordarea creditului în valută, nu ridică probleme din perspectiva acestor dispoziţii.

Apelanţilor-reclamanţi le-a fost pusă la dispoziţie suma împrumutată în moneda stipulată în contract, fiind pe deplin satisfăcute interesele lor economice la momentul acordării creditului.

După cum rezultă din dispoziţiile legale invocate de apelanţii-reclamanţi, cerinţa privind respectarea intereselor economice ale consumatorului se raportează la serviciul prestat de agentul economic, prin prisma naturii şi caracteristicilor serviciului respectiv.

Or, variaţia cursului de schimb al valutei creditului nu constituie o trăsătură proprie serviciului financiar oferit de instituţia de credit cocontractantă, ci este consecinţa acţiunii unei multitudini de factori pe piaţa monetară.

Totodată, s-a arătat că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, deoarece acestea se referă la conformitatea produselor, în accepţiunea dată de pct. 29 din Anexa legii, în sens de bun material, măsura reparatorie asupra căreia consumatorul are un drept de opţiune indicând aceeaşi semnificaţie, din moment ce poate avea ca obiect repararea sau înlocuirea produselor. În plus, lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea "declaraţie de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit.

La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe.

În ceea ce priveşte art. 15 din O.G. nr. 21/1992 s-a constatat că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanţii, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit şi, prin urmare, nu este incidentă în cauză.

Curtea de Apel Bucureşit a reţinut, totodată, că apelanţii-reclamanţi nu au utilizat termenul "toxic" în sensul propriu al acestui cuvânt (produsele toxice fiind cele care afectează viaţa, sănătatea, mediul înconjurător), ci în sens larg, vizând, în esenţă, consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat. Legislaţia invocată în cererea de chemare în judecată nu utilizează noţiunea de "serviciu toxic", pentru a se putea susţine caracterul toxic al serviciilor financiare, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reţine o încălcare de către pârâtă a obligaţiilor legale.

Referitor la consideraţiile ample expuse în sprijinul tezei caracterului defectuos/toxic al serviciului financiar prestat, cu referire la modalitatea de îndeplinire de către bancă a obligaţiei de informare, Curtea a reţinut că acest aspect poate prezenta relevanţă în analiza condiţiilor cerute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate într-un contract încheiat în aceste condiţii, neputând susţine teza angajării răspunderii obiective a intimatei-pârâte pentru prestarea unui serviciu defectuos, în condiţiile prevăzute de actele normative invocate.

În dezlegarea criticilor prezentate la pct. 1, 3, 4, 5 şi 6 din cererea de apel, Curtea a reţinut, în primul rând, că reclamanţii, prin acţiunea formulată în cauză, au contestat clauzele contractuale care prevăd, în esenţă, acordarea de către banca pârâtă a unui credit în franci elveţieni, tragerea creditului realizându-se în moneda creditului, prevăzută şi în graficul de rambursare, dar şi obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele lunare în valuta în care a fost acordat creditul, respectiv autorizarea băncii să debiteze conturile împrumutatului cu suma datorată la scadenţă.

Relativ la nerespectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare, respectiv la existenţa unor practici înşelătoare, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale în vigoare nu îndreptăţesc concluzia potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor privind moneda de restituire a creditului.

Însă, astfel de elemente pot prezenta relevanţă în analiza condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, respectiv condiţia vizând caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale ori condiţia referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Pe cale de consecinţă, luând în considerare limitele învestirii sale, Curtea a reţinut că toate aceste susţineri pot fi analizate numai prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale contestate.

În cadrul analizei legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, din perspectiva Legii nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi pe piaţa valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Aplicând în speţă argumentele expuse în considerentele deciziei recurate, Curtea a ajuns la concluzia că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1864), de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărârea pronunţată în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune. În plus, pot exista contracte de credit care să nu conţină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanţei s-ar raporta chiar la dispoziţia supletivă din dreptul naţional, ceea ce nu poate fi primit.

Curtea a apreciat ca nefondată susţinerea apelanţilor-reclamanţi în sensul că ar putea fi verificat caracterul abuziv al unor clauze contractuale care transpun norme supletive din dreptul intern, întrucât normele supletive sunt şi ele obligatorii în raporturile dintre părţi în lipsa unei stipulaţii contrare în convenţie. Aceasta este situaţia de fapt din cauză, în care nu numai că nu există o stipulaţie contrară care să excludă de la aplicare principiul nominalismului monetar, ci, dimpotrivă, aplicarea acestuia în raportul contractual a fost confirmată de prevederile convenţiei, în care s-a menţionat că restituirea creditului urmează a se efectua în aceeaşi monedă în care acesta a fost acordat.

S-a mai constatat că prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16, Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva KKKKKK. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În cauza de faţă, astfel cum s-a argumentat, clauzele din contractul de credit contestate transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16, găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Ca atare, prin prisma acestor considerente, criticile aduse de apelanţii-reclamanţi sentinţei apelate, cu privire la greşita reţinere de către prima instanţă, a incidenţei art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în privinţa clauzelor contestate, respectiv a faptului că acestea sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, întrucât se referă la obiectul principal al contractului, reglementând moneda de restituire a creditului şi sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, nu pot determina o schimbare a soluţiei dispuse în cauză, de respingere a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În legătură cu această critică, expusă la pct. 3 din cererea de apel, este şi cea formulată la pct. 6, referitoare la greşita interpretare a principiilor enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs. LLLLLL. (C-26/13).

În esenţă, în cauza amintită, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că o clauză ce cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine - în alt context factual şi juridic decât cel din prezenta cauză, după cum înşişi apelanţii-reclamanţi au arătat în cererea de apel - nu poate fi considerată ca o "remuneraţie" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, precum şi că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Or, verificarea acestor aspecte, dacă clauzele contestate se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului/preţ (remuneraţie) în schimbul unor servicii prestate de împrumutător şi dacă ele au caracter clar şi inteligibil, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv (clauzele reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional).

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la criticile de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii în raport de considerentele expuse cu privire la obligaţia de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, precum şi în raport de condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi a relei-credinţe a băncii, şi de prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, deoarece odată ce instanţa a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în Cauza Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva KKKKKK. S.A..

În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului, Curtea a arătat că nu poate fi primi teza acestora potrivit căreia, în speţă, "specia aflătoare în curs în momentul plăţii" nu poate fi moneda CHF, ci doar moneda naţională, nefiind relevantă nici calificarea dată de aceştia monedei CHF, ca monedă de depozit şi de tezaurizare, neutilizarea monedei CHF ca instrument de plată pe teritoriul României neputând conduce la o atare concluzie. Astfel, operaţiunile de circulaţie a monedelor pot avea loc şi scriptic, prin virament bancar şi nu numai prin remitere materială, inclusiv în condiţiile unei cantităţi insuficiente pe piaţă.

Dispoziţiile art. 1579 din C. civ. de la 1864, invocate, de asemenea, de către apelanţii-reclamanţi nu sunt, în mod evident, aplicabile împrumutului în bani, alin. (1) al acestui articol făcând referire la "împrumuturi de vergi metalice sau producte", iar alin. (3) la "împrumutul în monede de aur şi argint". Deşi apelanţii au susţinut că împrumutul în monedă CHF trebuie asimilat celui în monede de aur şi argint, această susţinere nu a fost fundamentată pe nicio dispoziţie legală sau raţionament juridic.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în cuprinsul Deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale, s-a reţinut că în virtutea principiului nominalismului monetar suma acordată, cu titlu de împrumut, trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, iar acest principiu se aplică şi în cazul concret al contractului de credit, atâta timp cât acordarea creditului în moneda străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda străină, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în moneda străină (paragrafele 37-38).

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în esenţă, clauzele contestate reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, iar prima instanţă a interpretat şi a aplicat corect în speţă prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, neputând fi primită teza apelanţilor-reclamanţi conform căreia principiul nominalismului monetar este chiar regula originară care permite îngheţarea cursului valutar la nivelul celui din data acordării creditului în caz de fluctuaţie a cursului.

Totodată, în considerarea caracterului subsidiar, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiat şi capătul de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, ca urmare a conversiei sumei creditului din CHF în RON.

În plus, Curtea a reţinut că o astfel de solicitare reprezintă o modificare a condiţiilor contractuale, pe care instanţa de judecată nu o poate dispune în lipsa unui acord între părţi, aspect pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene l-a reţinut în jurisprudenţa sa (hotărârea pronunţată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito, S.A. împotriva MMMMMM.).

S-a mai constatat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, apelanţii-reclamanţi au făcut referire şi la teoria impreviziunii, prin expunerea unei speţe (hotărârea pronunţată în anul 1920 de către Tribunalul Ilfov în cauza Lascăr Catargiu vs. NNNNNN.), în care s-a făcut aplicarea acestei teorii.

În primul rând, Curtea a arătat că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea sau inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării acestei teorii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca, în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

Din modalitatea de formulare a petitelor I şi II din cererea de chemare în judecată, rezultă că apelanţii-reclamanţi nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci o intervenţie a instanţei în acordul de voinţă al părţilor.

În concret, s-a solicitat instanţei să dispună restituirea sumei de bani împrumutate în raport de valoarea monedei străine de la data încheierii contractului, iar acest curs de schimb valutar să fie avut în vedere pe toată perioada de derulare a contractului.

Însă, o astfel de solicitare nu poate fi primită, deoarece nu urmăreşte reechilibrarea prestaţiilor părţilor, efectul fiind cel de dezechilibrare a contractului în defavoarea intimatei-pârâte.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere având ca obiect daune morale (petitul III din acţiunea introductivă), Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelanţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică concretă în raport de considerentele pe care se întemeiază această soluţie.

Împotriva deciziei civile nr. 2290 din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. şi BBBBBB., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 21 septembrie 2018.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susţinut faptul că, raportat la exigenţele deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenţii-reclamanţi consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Recurenţii susţin că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepţia este de strictă interpretare, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenţii menţionează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de faţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii-reclamanţi precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din decizie, cu menţiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil".

Aşadar, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea privind consecinţele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenţii au precizat faptul că instanţa europeană se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale şi, nicidecum, raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenţii apreciază că instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (OOOOOO., PPPPPP. şi QQQQQQ.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii-reclamanţi au arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenţii relevă faptul că este stabilită o astfel de obligaţie de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispoziţiile pe care le consideră relevante şi anume la art. 15 şi art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenţilor-reclamanţi, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurenţii-reclamanţi au susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv soluţiei pronunţate în Cauza Andriciuc şi alţii contra KKKKKK., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, chiar şi pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor şi nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Faţă de cele anterior expuse, este evident că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Recurenţii consideră că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenţii apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecinţă a nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, precum şi în stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenţii-reclamanţi F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. şi BBBBBB., raportându-se la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au menţionat că revine instanţei de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenţii au făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurenţilor, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract. Intervenţia pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competenţa tribunalului, fiind o intervenţie judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanţa va avea la dispoziţie prezumţia de dezechilibru al contractului, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, şi nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenţii au susţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului [art. 4 alin. (1)], însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeaşi directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorii căii de atac au arătat că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurenţilor, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13 impun cerinţe de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă şi, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susţinut că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Recurenţii-reclamanţi apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii.

Recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenţie.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanţii.

Prin cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2018, recurenţii-reclamanţi au solicitat, în principal, suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a dosarului constituit, ca urmare a sesizării trimise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015; în subsidiar, au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010, aşa cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimatele-pârâte FFFFFF. S.A., GGGGGG. reprezentată de FFFFFF. S.A. şi HHHHHH.. reprezentată de FFFFFF. S.A. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petenţii F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. şi BBBBBB. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. şi BBBBBB., stabilindu-se termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 16 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul din 16 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

La data de 18 septembrie 2020 intimatul-reclamant B. a formulat, în temeiul art. 415 din C. proc. civ., cerere de repunere pe rol a cauzei.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiune reclamanţii au formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate în contractele de credit încheiate de reclamanţi cu instituţia de credit, la art. 9.1, art. 9.4, art. 13 lit. b), art. 11.1, art. 11.3, art. 12.1, art. 12.2 şi art. 12.4, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamanţii au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamanţilor, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva KKKKKK. S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în hotărârea pronunţată în Cauza C-34/13, RRRRRR. împotriva SSSSSS. a.s., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii.

Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva KKKKKK. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. TTTTTT. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del UUUUUU., C- 125/18, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă).

Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurenţi).

De asemenea, instanţa europeană a mai reţinut, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine că este lipsită de relevanţă împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat (CHF) constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În atare context, Înalta Curte a reţinut că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SSSSSS., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva KKKKKK. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte a reţinut că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elveţieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, paragraful 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. TTTTTT. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Aşadar, prin prisma acestor considerente, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurenţilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorilor ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Înalta Curte a mai reţinut că recurenţii-reclamanţi invocă, în mod greşit, aplicarea eronată a prevederilor art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale privind materia protecţiei consumatorilor referitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase, iar serviciul de creditare furnizat de către pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.

În mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar că, din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, în condiţiile în care prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

Argumentat şi corect motivat, instanţa de apel a reţinut că nu se poate conchide, în speţă, faptul că pârâta a furnizat apelanţilor-reclamanţi un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, contrar dispoziţiilor art. 25 şi art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Şi aceasta, întrucât acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, în condiţiile în care din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea declaraţie de conformitate, care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că nici art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe. Cât priveşte art. 15 din O.G. nr. 21/1992, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că forma acestui text de lege, de care s-au prevalat reclamanţii, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit, astfel că nu este incidentă în cauză.

De asemenea, în mod corect a statuat instanţa de apel că reclamanţii nu a utilizat termenul toxic în sensul propriu al acestui cuvânt, produsele toxice fiind cele care afectează viaţa, sănătatea, mediul înconjurător, ci în sens larg, vizând în esenţă consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat. Întrucât serviciul prestat de către bancă nu se încadrează în caracteristicile menţionate de lege pentru serviciile neconforme, periculoase ori defectuoase, este justă concluzia instanţei de apel, în sensul că sunt lipsite de relevanţă, din perspectiva răspunderii civile obiective, susţinerile reclamanţilor referitoare la conjunctura încheierii contractului, caracteristica principală a creditului în CHF, riscul valutar, modalitatea de promovare a acestor produse bancare ori încălcarea obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi F., N., D., J., UU., QQQ., TTTT., ZZZZ., CCC., FFF., JJJ., JJJJ., OOOO., FFFFF., RRR., BBBB., PPPPP., TTTTT., ZZZZZ. şi BBBBBB. împotriva deciziei civile nr. 2290 din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.