Abusiveness of mortgage credit clauses: administration fee on initial loan amount and unilateral interest rate modification

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. Daniel, W., X., Y., Z. şi AA., în contradictoriu cu pârâta S.C. BB. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

a) constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la comisionul de procesare şi obligarea paratei la restituirea sumelor indicate pentru încasarea comisionului de acordare aferent contractelor de credit;

b) constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 6 cu privire la comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor indicate în anexa 1 indicate pentru încasarea comisionului de administrare;

c) constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 punctul 4 la cererea de chemare în judecată cu privire la modificarea unilaterala a dobânzii:

d) plata dobânzilor legale şi actualizarea sumelor a căror restituire se solicita cu rata inflaţiei (Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013 pronunţată în recurs de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) (Legea aplicabilă O.U.G. nr. 13/2011 în raport de actele dosarului);

e) plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7076 din 7 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare, precum şi la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii; a dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare, precum şi obligarea băncii la plata dobânzii legale de la data încasării până la restituirea efectivă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 126 din 23 ianuarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. BB. S.A., în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi A. şi B., C. şi D., E. şi F., G. H., I. şi J., K., L. şi M., N., O., P. şi Q., R., S., U., W., X. şi Y., Z. si AA..

A schimbat sentinţa apelată, în sensul că:

În complet de divergenţă:

Cu majoritate: A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare din contractele de credit încheiate cu reclamanţii R., U. Daniel şi H..

A dispus restituirea către aceşti reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare şi obligarea băncii la plata dobânzii legale de la data încasării până la restituirea efectivă.

Cu unanimitate: A respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda din contractele încheiate cu reclamanţii Balaban, C., G., O., CC., K., U., DD., EE., Z., W. şi AA. pentru neîndeplinirea condiţiei privind dezechilibrul semnificativ.

În complet iniţial învestit: A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Cu opinia separată a jud. FF., în sensul că: A respins în tot acţiunea, ca neîntemeiată.

A obligat intimaţii reclamanţi în solidar la plata către apelanta pârâtă a sumei de 4.167 RON cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei decizii, au formulat cereri de recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. Daniel, W., X., Y., Z. şi AA. şi pârâtă S.C. BB. S.A..

La data de 15 iunie 2018, O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. şi Y. au declarat recurs, împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cererii spre rejudecare.

În susţinerea motivelor de casare, recurenţii au arătat, referitor la comisionul de procesare, că dezechilibrul contractual indus de către această clauză şi lipsa bunei-credinţe în perceperea lui, invocate de către reclamanţi, trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

S-a considerat că comisionul de procesare este de fapt (prin schimbarea numelui) comisionul de retragere, iar raportat la dispoziţiile aceleaşi O.U.G. nr. 50/2010 (deşi ulterioare semnării contractului), se poate observa limitativ şi expres prevăzut că, banca are dreptul decât la următoarele comisioane, fără a putea percepe altele -. Art. 36 O.U.G. nr. 50/2010 - Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Sumele cu titlu de comision de procesare nu au niciun corespondent în operaţiunea efectivă de punere la dispoziţie a sumelor de bani, aceştia au fost retraşi în mod automat la acordarea creditului.

Comisionul de procesare a fost discutat ca neavând niciun fel de impact asupra creditului, chiar de multe ori, clienţii erau nevoiţi să împrumute cu câteva sute sau mii de euro/chf/RON mai mult, pentru a putea acoperi acest comision, fapt ce nu doar că încalcă orice normă de echitabilitate, dar banca a înţeles să facă din această practică un obicei fraudulos.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, s-a susţinut că acestei clauze îi lipseşte caracterul negociat şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale reclamanţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de necombătut a relei-credinţe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca, dar care în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Prin aplicarea comisionului de mai sus banca ascunde că dobânda percepută este mult mai mare decât aceea discutată. Practic prin acest comision, lunar, ratei de plată se aplică o sumă suplimentară, ori prin nicio normă de aplicare nu poate să apară acest comision ca echitabil.

Referitor la dobânda variabilă, s-a arătat că, banca îşi rezervă dreptul de a modifica ratele menţionate. Această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În speţă, este imposibil de determinat modalitatea în care pârâta, calculează în mod discreţionar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinat sau determinabil al dobânzii.

În plus, clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile GG., precum şi clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, conţin o condiţie pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligaţiei de a calcula corect şi transparent cuantumul dobânzii. Potrivit dispoziţiilor legale "obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea aceluia care se obligă".

Acest aspect a fost reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3913 din 13 noiembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011.

La data de 14 iunie 2018 recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului pârâtei şi modificarea în parte a deciziei civile, şi pe cale de consecinţă respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea motivului de casare, pârâta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul şi preţul contractului şi sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil - a se vedea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia civilă nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/2011. Această excludere nu trebuie interpretată în sensul că BB. S.A., în lumina acestor prevederi, se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanţă, ci în sensul că pârâta a informat împrumutaţii cu privire la existenţa şi întinderea costurilor de creditare şi nu i-a impus achiziţionarea unui anumit produs.

Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 dispune:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, articol care reia dispoziţiile mult mai clare ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13:

"Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Potrivit art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă în dreptul naţional prin O.U.G. nr. 50/2010: g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit . . . . . . . . . .

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4685/2012, s-a stabilit:

"clauzele privitoare la comisioane şi dobânzi sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport de serviciul furnizat, singura condiţie fiind aceea ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate".

În Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017 (M. Of. nr. 161 din 3 martie 2017), la pct. 38 se specifica:

"la această sumă (suma acordată cu titlu de împrumut, n.n.), potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract".

În ceea ce priveşte clauzele contractuale prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 17 august 2010 încheiat cu clientul R., art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 7 ianuarie 2008 încheiat cu clientul U. Daniel şi art. 3.5 din contractele de credit nr. x din 15 noiembrie 2007 şi x din 22 august 2008 încheiate cu clienta H., s-a considerat că prevederile acestora nu au caracter abuziv. Clauzele contractuale privind comisionul de administrare sunt redactate într-o manieră clară, neechivocă, fiind evident că au fost cunoscute de către împrumutaţi la data încheierii contractelor de credit, termenii folosiţi sunt inteligibili, clari şi accesibili, iar pe de altă parte, comisionul a fost datorat ca o contraprestaţie a unor servicii prestate - şi anume pentru monitorizarea de către bancă a utilizării şi rambursării creditului.

S-a arătat că definiţia comisionului de administrare din O.U.G. nr. 50/2010 este identică cu cea din contractul pârâtei, chiar dacă acesta a fost întocmit anterior intrării în vigoare a ordonanţei, care într-adevăr nu retroactivează, aspect pe care de altfel nici nu l-a susţinut. Aşadar, însuşi legiuitorul justifică perceperea acestui comision calculat la valoarea iniţială a creditului cu aceleaşi argumente cu cele invocate de pârâtă. Or, dacă un act normativ prin care s-au edictat norme mai aspre, pentru a veni în sprijinul consumatorului, stabileşte că acest comision este unul legal, în lumina dispoziţiilor legale anterioare care erau în vigoare la data contractului în speţă şi care erau mult mai relaxate pentru finanţator, este evident că acest comision nu poate apărea ca fiind unul abuziv (de altfel, la data încheierii contractului, niciun act normativ nu interzicea perceperea acestui tip de comision). Acest act normativ confirma legalitatea comisionului de administrare.

Argumentele instanţei de apel pentru justificarea caracterului abuziv al comisionului de administrare reprezintă reţineri privind modalitatea de calcul a acestui comision.

În practica instanţelor de judecată s-a reţinut cu privire la legalitatea modalităţii de percepere a comisionului de administrare, astfel:"Potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Susţinerile referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prin prisma perceperii acestuia la valoarea iniţială a creditului, iar nu la soldul curent al acestuia, nu pot fi aşadar primite, cât timp legislaţia în vigoare la data încheierii contractului de credit nu interzicea stabilirea comisionului de administrare în cuantum procentual aplicat la valoarea iniţială a creditului".

Comisionul de administrare este perceput pentru acoperirea costurilor pe care banca le realizează prin activitatea de monitorizare a creditelor, inclusiv pentru îndeplinirea obligaţiei legale de raportare periodică a informaţiilor pozitive/negative la Centrala Riscurilor Bancare, gestionată de B.N.R. Administrarea creditului presupune pe lângă monitorizarea creditului şi alte activităţi din partea băncii privind gestionarea dosarului de credit (calcul dobânzi, procesare tranzacţii, verificarea periodică a respectării de către client a obligaţiilor asumate, a achitării obligaţiilor, verificarea periodică a garanţiilor imobiliare, inclusiv măsuri care se impun în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate din partea clientului etc).

Toate aceste activităţi şi costuri au fost confirmate şi printr-o expertiză extrajudiciară efectuată de compania HH. care a cifrat cheltuielile înregistrate de bancă în perioada 2008 - 2011, aferente administrării creditelor garantate existente în portofoliu, la suma de 135 milioane RON ("Raport de constatări efective", depusă la dosarul cauzei).

Condiţiile contractuale au fost cunoscute de către împrumutaţi de la data formulării cererilor de acordare a creditelor, deci înainte de semnarea contractelor de credit; aceştia nu au susţinut că ar fi solicitat băncii negocierea vreunei clauze la momentul încheierii contractului şi că banca ar fi refuzat solicitarea, astfel încât instanţa de judecată să poată constata un comportament abuziv, cu rea-credinţă, din partea pârâtei. S-a subliniat faptul că folosirea unui contract preformulat nu înlătura principiul pacta sunt servanda şi exigenţele lui, utilizarea unor contracte preformulate nu înseamnă lipsa acordului consumatorului cu privire la elementele esenţiale ale produsului achiziţionat. În plus, lipsa negocierii nu conduce, de plano, potrivit legii, la concluzia că o clauză are caracter abuziv, ci trebuie întrunite cumulativ condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă.

S-a solicitat a se avea în vedere jurisprudenţa europeană (C226/12, C415/11), soluţii pronunţate de instanţe pentru contracte ale pârâtei în care s-a stabilit contrariul (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 302/14.02.2017, dosar nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, decizia nr. 99/2017, dosar nr. x/2015).

Astfel, s-a considerat că dezechilibrul semnificativ la care se referă art. 4 alin. (1) priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor, raportat la posibilitatea consumatorului de a evalua, la momentul încheierii contractului, consecinţele patrimoniale pe care perceperea unui cost sau altul de către bancă o are asupra patrimoniului său, precum şi existenţa unei prestaţii corespunzătoare din partea profesionistului (a se vedea şi Curtea de Apel Bucureşti, decizia nr. 775/2015, dosar nr. x/2013).

Cu privire la buna-credinţă a băncii, s-a subliniat că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. 1864. Or, în cauza pendinte, nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credinţe invocate în privinţa pârâtei şi nu a existat rea-credinţă nici în modul de redactare, nici în modul de executare a clauzei invocate ca fiind abuzive.

Mai mult, Înalta Curte a statuat, într-o decizie recentă, că acest comision este permis atât în contractele de credit uzuale, cât şi în contractele de credit ipotecare. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, decizia nr. 485/2017, dosar nr. x/2011).

În ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contractuale analizate în prezenta cauză, s-a arătat că pârâta nu a încasat sume nedatorate şi, ca atare, nu poate să îi incumbe obligaţia de restituire.

În subsidiar s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât ca dreptul material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor (respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE) prevede ca sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017, pronunţată în recurs).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 7 iunie 2019, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi excepţia nulităţii acestuia, excepţii invocate de recurenta-pârâtă. Au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. şi Y. şi de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. împotriva deciziei nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind acordat termen pentru judecarea acestora.

La termenul din 6 decembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. şi Y. şi de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. şi Y., Înalta Curte, îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Nu se poate reţine nemotivarea hotărârii, aşa cum susţin reclamanţii, analiza realizată de către instanţa de apel, din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate au vizat, în mod succesiv, în ce măsură clauzele contractuale au fost sau nu au fost negociate direct cu consumatorul, dacă prin ele însele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi dacă a fost sau nu a fost respectată cerinţa bunei-credinţe a băncii, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau ca fiind motive străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile aduse de recurenţi deciziei atacate sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, a Directivei 93/13/CEE şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe.

Astfel, una dintre condiţiile impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Este adevărat că nu s-a realizat o negociere a contractelor de credit încheiate între părţi, însă în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze instanţa de apel a examinat toate aceste elemente specifice în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi acordare/procesare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Înalta Curte reţine că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de procesare şi a celui de administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborate cu data exigibilităţii, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractelor de credit.

Instanţa de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisioanelor, valoarea acestora, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision sau comisionul de procesare ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului. Comisionul de procesare nu poate fi confundat nici cu comisionul de retragere.

Instanţa de apel a analizat criteriul dezechilibrului contractual şi buna-credinţă a băncii şi în funcţie de justeţea acestor comisioane faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare şi de administrare a creditului, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor sub acest aspect.

Instanţa de apel sub aspectul legalităţii comisioanelor, a reţinut corect că perceperea acestora nu a fost interzisă nici ulterior, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, dacă prin dispoziţiile legale invocate (adoptate în vederea unei protecţii sporite a drepturilor consumatorilor), legiuitorul ar fi avut în vedere interzicerea unor astfel de comisioane ar fi procedat în acest sens.

Înalta Curte constată, că în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi de procesare, sunt neîntemeiate.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, în condiţiile în care capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit şi comisionul de administrare au fost respinse, în mod corect nu a fost primită solicitarea recurenţilor privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare.

În ceea ce priveşte analiza capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează dreptul băncii de modificare a dobânzii, instanţa de apel a procedat în mod corect şi la verificarea condiţiei impuse de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cea a dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor reţinând neîndeplinirea acesteia.

Examinând contractele în funcţie de tipul de dobândă aplicată şi strict pe intervalul de la momentul semnării fiecărui contract în parte şi până la alinierea la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 când s-au încheiat actele adiţionale (acceptate expres sau tacit) instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că pentru reclamantul R. dobânda a fost fixă pe toată perioada creditului, iar pentru ceilalţi reclamanţi banca nu a uzat de clauza indicată ca fiind abuzivă, modificarea dobânzii având loc în baza altei clauze contractuale care nu a fost contestată, rămânând astfel până când a avut loc implementarea O.U.G. nr. 50/2010.

Cum clauza contestată nu şi-a produs efectele, iar, în prezent, banca nu mai poate modifica dobânda în funcţie de evoluţia pieţei financiare deoarece există o formulă de calcul bazată pe un indice obiectiv, aşa cum rezultă din actele adiţionale, soluţia pronunţată este legală şi temeinică.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta BB. S.A. Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:

Criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare pentru reclamanţii R., U. Daniel, H. sunt nefondate întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se reţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată în contractele de credit încheiate de reclamanţii R., U. DANIEL, H., nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, aceasta nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecinţă, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

Instanţa de apel a procedat în mod legal la verificarea acestei clauze din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând că una dintre condiţiile impuse de textul legal evocat ce vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, este îndeplinită.

Instanţa de apel a reţinut că prevederile contractuale prin care s-a instituit acest comision au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic şi nu este în sine abuziv, în raport de scopul acestui comision prevăzut în cele patru contracte supuse analizei - monitorizarea de bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de împrumutat în baza contractului de credit însă, a apreciat legal că se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât comisionul plătit lunar de aceşti reclamanţi se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului, că dezechilibrul semnificativ există întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas în plată în condiţiile în care scopul comisionului, afirmat în contracte şi în apelul pârâtei, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a utilizării/rambursării creditului, credit care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Restul criticilor, referitoare la aspectele factuale (elemente asupra cărora a statuat instanţa de apel) nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea de restituire a sumelor, Înalta Curte apreciază că cererea acestor reclamanţi, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, este întemeiată deoarece s-a constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare, iar efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, nemaiexistând niciun temei să reţină sumele încasate cu acest titlu.

Pentru raţiunile înfăţişate constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. şi Y. împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2021.