Abusive nature of bank credit administration fee clause under consumer protection law and CJEU clarity requirements

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului formulat:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2712/03.07.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată şi modificată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Membră a D., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzei contractuale cuprinse în art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/07.04.2008, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.595 de franci elveţieni, achitată de aceştia cu titlu de comision de administrare, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de administrare, începând cu data achitării acestuia de către reclamanţi şi până la restituirea integrală a debitului principal, a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate, şi a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel apelanta pârâtă C. S.A. Membră a D., la data de 31.07.2018, înregistrat la data de 21.08.2018 sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în integralitate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 2569A din 20 decembrie 2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A. Membră a D., împotriva sentinţei civile nr. 2712/03.07.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi A. şi B..

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor normative cu privire la clauzele abuzive şi a dispus eliminarea din convenţia de credit a clauzei contractuale prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a).

Aceasta nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive, deoarece comisionul de administrare alături de dobândă formează costul/preţul total al creditului.

Clauza din contractul de credit bancar referitoare la comisionul de administrare este clară, precisă, iar înţelegerea ei nu necesită cunoştinţe de specialitate, fiind formulată în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, prevederea contractuală antemenţionată nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu califică contractul de credit ca fiind unul de adeziune, doar pentru că acest comision este prestabilit, neputând fi modificat.

Nici prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, nici prevederile Legii nr. 193/2000 nu prevăd şi nici nu impun comercianţilor ca preţul produselor şi serviciilor pe care le oferă/prestează să facă obiectul unei negocieri cu consumatorul.

Obligaţia impusă de legiuitor prestatorilor de servicii este de a informa consumatorul cu privire la preţul produsului sau serviciului prestat, preţ ce este de esenţa contractului, la condiţiile şi modalităţile de plată ale acestora.

În cauza de faţă, o astfel de acţiune/negociere a existat în sensul că reclamanţii împrumutaţi, anterior formulării în scris a unei cereri de solicitare/aprobare a acordării unui credit şi anterior încheieriii convenţiei de credit au fost informaţi de către Bancă cu privire la comisioanele pe care le vor datora pentru creditul de care erau interesaţi, la condiţiile şi modalităţile de plată a acestora.

Rezultă că împrumutaţii au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă de comisionul de administrare anterior semnării contractului de credit bancar, putând să refuze semnarea contractului.

Încheierea contractului de credit nu a avut loc ca urmare a unei obligaţii legale şi nici ca urmare a unei constrângeri de facto. Comisionul de administrare se percepe şi se plăteşte o singură dată, la momentul acordării creditului, pe care Banca îl percepe pentru operaţiunile efectuate în scopul acordării creditului, cu atât mai mult cu cât se achită din însuşi creditul acordat la data efectuării primei utilizări din credit.

Ulterior, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost consolidată legislativ prin art. 36 perceperea comisionului de analiză dosar, existând o justificare a perceperii acestui tip de comision.

În aceste condiţii, nu se poate afirma despre acest tip de comision că reprezintă o clauză abuzivă, din moment ce este permisă de lege, fiind exprimat într-o valoare procentuală, fixă, într-un limbaj inteligibil, reclamanţii efectuând plata acestuia.

Nu se poate susţine că Banca ar fi acţionat contrar cerinţelor bunei credinţe şi că reclamanţii nu ar fi cunoscut atât anterior semnării contractului de credit cât şi la data semnării acestuia costurile creditului, inclusiv existenţa şi cuantumul comisionului de administrare.

Legislaţia în materia protecţiei consumatorului nu prevede că dacă se percepe dobânda pentru creditul contractat este exclus/interzis a se percepe şi comisioane pentru operaţiunile efectuate de creditor.

Prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare pe considerentul cuantumului acestuia, instanţa de apel s-a pronunţat cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, asupra caracterului adecvat al preţului contractului, nicio prevedere legală în vigoare la data încheierii contractului nu specifica un anumit cuantum obligatoriu al comisioanelor cuprinse în convenţia de credit.

Faţă de toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată, admiterea apelului în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17.12.2019 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului; a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Analizând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă şi apreciate ca subsumându-se motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, prin care a constatat că art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x/07.04.2008 este o clauză abuzivă, constatând nulitatea acesteia, Înalta Curte le apreciază fondate.

Înalta Curte va reţine caracterul fondat în ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanţei rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a constatat îndeplinirea primei condiţii care rezultă din textele legale sus evocate, respectiv clauza contractuală să nu fi fost negociată cu consumatorul.

Această clauză, deşi nu a fost negociată cu consumatorul, nu creează un dezechilibru între cele două părţi, nefiind dovedită reaua credinţă a pârâtei la inserarea acestora.

Înalta Curte apreciază că însăşi denumirea comisionului relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii acestuia, respectiv administrarea creditului, activitate cu un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului şi nu se poate impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul acestui serviciu.

Prin urmare, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii acestuia nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat.

Consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din această clauză chiar de la încheierea contractului.

De altfel, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii unui atare comision, fără a impune detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă. Deşi acest act normativ nu este aplicabil contractului dedus judecăţii, acesta poate servi la aprecierea caracterul abuziv al unor clauze contractuale, inclusiv din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al acestora.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită, deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul intimaţilor-reclamanţi, astfel încât aceaştia pot înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi poate avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de administrare şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar intimaţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

De asemenea, potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de procesare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. a) din contractul de credit.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 precum şi hotărârile Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2569 A din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2569 A din 20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iulie 2020.