Retroactivity of 2019 procedural amendments in insurance liability appeals and appellate failure to address evidentiary procedural violations

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă. Totodată, a fost obligată recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.815 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 20 noiembrie 2020, pârâta A. S.A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia nr. 343/16 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Pe cale de consecinţă, s-a anulat decizia atacată şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului în data de 8 iunie 2021, ora 9:00, cu citarea părţilor.

În fundamentarea acestei decizii s-a reţinut că instanţa de recurs, prin decizia contestată, a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, reţinând, din eroare, că introducerea cererii de chemare în judecată în 27 decembrie 2018 atrage aplicarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările şi completările ulterioare, "dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 01 ianuarie 2019". S-a reţinut şi că dispoziţiile art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 modifică doar alin. (2) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013, dispoziţiile alin. (1) din aceeaşi lege rămânând în vigoare, în forma precitată.

Faptul că Legea nr. 310/2018, care modifică dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., a intrat în vigoare la 21.12.2018 nu are nicio relevanţă în aprecierea admisibilităţii căii de atac a recursului, în contextul existenţei unei norme tranzitorii care stabileşte că dispoziţiile acestui articol se aplică proceselor pornite începând cu data de 01.01.2019. Mai mult, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "[…]în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare". Astfel, enumerarea legală anterior menţionată nu exceptează cererile în materia asigurărilor de la posibilitatea exercitării recursului.

Instanţa supremă a reţinut că numai o greşeală procedurală esenţială, evidentă, săvârşită în legătură cu examinarea recursului şi care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare. S-a reţinut şi că această eroare materială se apreciază în raport cu situaţia rezultată din actele dosarului la data pronunţării hotărârii care se atacă şi nu poate fi confundată cu eroarea materială la care se referă art. 442 C. proc. civ. şi care poate fi îndreptată din oficiu sau în urma unei cereri. Dispoziţia art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. are în vedere greşelile evidente, involuntare, săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

S-a constatat, astfel, că eroarea materială invocată de contestatoare ca fiind săvârşită de instanţa de recurs se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., de natură să justifice admiterea contestaţiei în anulare.

Ca atare, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 1373 din 15 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, cu consecinţa anulării deciziei atacate şi a judecării recursului.

În rejudecarea recursului instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 27 decembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta B. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale şi a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, în baza poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria x, emisă la 28 octombrie 2016 pentru autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, la plata penalităţilor de întârziere calculate potrivit art. 21 alin. (6) din Legea 132/2017 şi la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Prin sentinţa civilă nr. 711/NLP/PI din 15 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata sumei de 3.768 RON, cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SOCIETATEA DE ASIGURARE - REASIGURARE A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 711/NLP/PI din 15 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă şi a fost obligată apelanta la plata sumei de 5.000 RON către intimată, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenta-pârâtă în baza art. 483 şi a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului Curţii de Apel Timişoara în vederea rejudecării cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală prin raportare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a criticilor invocate în susţinerea solicitării de anulare a sentinţei apelate şi a încheierii de şedinţă din data de 14 iunie 2019, pronunţate de prima instanţă.

În preambulul expunerii acestui prim motiv de nelegalitate, a arătat că, prin apelul formulat în cauză, în temeiul art. 480 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., a invocat două motive în susţinerea solicitării de admitere a apelului, de anulare în parte a procedurii urmate în faţa primei instanţe şi de anulare a sentinţei apelate, aspecte care vizau încălcarea de către prima instanţă a unor principii fundamentale ale procesului civil, precum principiul legalităţii, egalităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, principii pe care prima instanţă avea obligaţia, conform art. 20 C. proc. civ., să le respecte.

Din parcurgerea deciziei recurate, rezultă că, în mod nelegal, pe de o parte, lipseşte orice analiză şi motivare a instanţei de apel cu privire la primul motiv invocat, dar sunt analizate şi se regăsesc în motivarea deciziei recurate elemente nerelevante, unele fără nicio legătură cu aspectele invocate, iar, pe de altă parte, analiza şi motivarea celui de-al doilea motiv cuprinde aspecte care nu corespund realităţii.

Primul motiv de anulare vizează - primirea de către prima instanţă, în şedinţă publică, la ultimul termen de judecată din 14 iunie 2019 a unui set de înscrisuri noi de la reclamantă (constând în chitanţe şi bonuri fiscale, depuse în susţinerea petitului privind daunele materiale), înscrisuri în legătură cu care prima instanţă nu a luat măsurile necesare în vederea comunicării acestora pârâtei, în condiţiile în care apărătorul acesteia nu a fost prezent la respectivul termen de judecată, iar prima instanţă a ţinut cont la pronunţarea sentinţei apelate de aceste înscrisuri, fără însă ca pârâta să aibă măcar cunoştinţă despre depunerea unor astfel de înscrisuri, fiind pusă, deci, în imposibilitatea de a-şi formula apărările cu privire la aceste documente, fiind încălcate principiul egalităţii şi contradictorialităţii, dar şi dreptul la apărare.

Prin cererea de apel, a învederat instanţei de apel că prima instanţă, în mod eronat, a procedat de această manieră, în loc să dispună amânarea cauzei pentru comunicarea acestor înscrisuri.

A mai motivat prin apel că, prima instanţă, în virtutea rolului său activ şi pentru a se asigura că sunt respectate principiile fundamentale ale procesului civil, putea să-şi corecteze eroarea în procesul de deliberare, prin repunerea cauzei pe rol, dar cu toate acestea, nu a făcut-o, şi că este indubitabil faptul că, dacă prima instanţă ar fi analizat cu atenţie dosarul, ar fi putut observa că reclamanta a depus odată cu cererea de chemare în judecată un decont de cheltuieli, decont care nu a fost însoţit şi de actele doveditoare ale sumelor consemnate în acest decont, aspect pe care l-a subliniat prin întâmpinarea formulată în dosar prin care, pornind de la lipsa oricărui document justificativ, a solicitat respingerea acestui petit. Reclamanta, prin răspunsul la întâmpinare, nu a depus aceste documente justificative. În schimb, la ultimul termen de judecată din faţa primei instanţe - 14 iunie 2019, a depus un nou centralizator la care a ataşat o parte din documentele menţionate în primul centralizator, dar şi documente justificative noi. Se impunea ca prima instanţă să observe acest aspect şi să ia măsurile procedurale care se impuneau pentru respectarea drepturilor procesuale ale pârâtei.

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, în condiţiile legii, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.

Între principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi principiul egalităţii părţilor în procesul civil există o relaţie indisolubilă, primul constituind o garanţie a respectării celorlalte două principii. Principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute procedurii de judecată propriu-zise de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă. Astfel, în timp ce părţile au obligaţia de a prezenta situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor, în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum şi de a îşi expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanţei îi revine obligaţia de a dispune citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuţia părţilor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Arată că toate aceste aspecte au fost invocate prin cererea de apel. Motivarea instanţei de apel, din acest punct de vedere, însă, lipseşte cu desăvârşire, ceea ce nu este permis, raportat la exigenţele art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede, în esenţă, că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în considerentele sale obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Acest text consacră principiul potrivit căruia hotărârile judecătoreşti trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din Convenţie include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile (hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei din 9 decembrie 1994, hotărârea Higgins c. Franţei, din 19 februarie 1998, şi hotărârea Hirvisari c. Finlandei, din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (hotărârea Jokela c. Finlandei, din 21 mai 2002, şi hotărârea Nedzela c. Franţei, din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

După parcurgerea hotărârii recurate, se poate observa că exigenţele legale nu sunt îndeplinite şi dublul obiectiv urmărit prin instituirea obligativităţii motivării hotărârii nu poate fi atins. Fără o motivare pe măsură, decizia suverană a instanţei devine o decizie subiectivă şi discreţionară şi, deci, nelegală.

Caracterul subiectiv al deciziei este confirmat şi de modul în care instanţa de apel a înţeles să analizeze şi să includă, în motivarea deciziei recurate, aspecte care fie nu aveau relevanţă pentru soluţionarea apelului, fie nu aveau nicio legătură cu aspectele invocate de pârâtă.

Astfel, instanţa de apel porneşte analiza caracterului nefondat al apelului pârâtei, sub aspectul solicitării de anulare, de la o ipoteză eronată, şi anume aceea că ar fi solicitat anularea "deoarece reprezentanta apelantei nu a fost prezentă la sală". Or, aspectul că reprezentanta pârâtei nu a fost prezentă la sală nu a fost invocat ca un motiv în sine (nefiind invocat art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., cum în mod eronat, reţine instanţa de apel), ci ca o expunere a situaţiei de fapt pentru a prezenta contextul în care a fost formulată cererea de repunere pe rol care făcea obiectul celui de-al doilea motiv de anulare. Cu privire la primul motiv de anulare, argumentul a fost unul strict limitat la faptul că fiind primite înscrisuri noi în şedinţa de judecată la care reprezentanta pârâtei a lipsit, prima instanţă avea obligaţia de a amâna judecata cauzei şi de a le comunica pârâtei.

Recurenta consideră că niciunul din aspectele redate amplu de instanţa de apel nu are relevanţă raportat la motivul de anulare invocat - necomunicarea de către prima instanţă, părţii lipsă, a înscrisurilor noi, depuse de reclamantă la al treilea şi ultimul termen de judecată.

De asemenea, apreciază ca nelegală, şi analizarea de către instanţa de apel a acestui prim motiv de anulare invocat prin prisma prevederilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., raportat la care instanţa de apel concluzionează că nu se subscrie cerinţelor legale, reţinând eronat că ar fi indicat ca temei legal doar art. 480 alin. (2) C. proc. civ., când, aşa cum rezultă din apelul formulat, temeiul legal invocat a fost art. 480 alin. (2) şi (6) C. proc. civ.

Totodată, arată că lipseşte orice motivare a instanţei de apel, inclusiv pe fondul daunelor materiale, deşi a atacat hotărârea primei instanţe şi sub acest aspect.

Al doilea motiv de anulare vizează nesoluţionarea de către prima instanţă a cererii de repunere pe rol formulată în condiţiile descrise în cele ce urmează.

Precizează că a arătat, prin apelul formulat, că, în fapt, deşi a fost transmisă la dosar prin poştă electronică, pe adresa de e-mail a instanţei şi a fost recepţionată în data de 20 iunie 2019, această cerere nu se găseşte la dosarul cauzei şi despre aceasta, prima instanţă nu a făcut nicio menţiune, nici în încheierea din data de 28 iunie 2019 şi nici în sentinţa apelată.

Instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut, pe de o parte, că acest motiv de anulare nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., când era clar că temeiul legal invocat de pârâtă a fost art. 480 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a reţinut în mod eronat că "în mail-ul trimis de aceasta la data de 19.06. ora 19:23. nu se poate identifica niciun ataşament". Solicită să se observe că a ataşat cererii de apel o copie a emailului prin care a transmis către Tribunalul Timiş cererea de repunere pe rol, iar din această dovadă rezultă foarte clar că emailul respectiv are ca ataşament ("attachments") documentul "Cerere repunere pe rol.pdf." Raportat la afirmaţia instanţei de apel "că la dosar nu există nicio dovadă de înregistrare a unei astfel de cereri", consideră că nu este un aspect care trebuie imputat pârâtei, câtă vreme a depus, odată cu apelul, dovada primirii de către Tribunalul Timiş a acestui email, fiind un element care vine în sprijinul celor afirmate, că nu este posibil ca o cerere transmisă unei instanţe de judecată să nu fie înregistrată de respectiva instanţă şi să nu se regăsească la dosar.

A încadrat această critică de nelegalitate, în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

O altă critică vizează nelegalitatea hotărârii atacate raportat la verificarea şi aplicarea de către instanţa de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale

Recurenta motivează că prin apelul formulat în cauză, a arătat că legea conferă persoanelor care au suferit o vătămare corporală dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial suferit, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016:

"la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale (...), se au în vedere următoarele: c) daunele morale se evaluează pe baza punctajului comunicat de către Institutul Naţional de Medicină Legală şi publicat de către A.S.F. pe site-ul propriu, precum şi a altor documente justificative ce particularizează cazul. Pentru pretenţiile legate de traumele psihice, persoana prejudiciată poate prezenta documente pentru dovedirea acestora" şi în conformitate cu prevederile art. 1391 alin. (1) din C. civ.:

"în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială".

Susţine că neexistând un punctaj al INML, rămâne ca instanţa de judecată să facă evaluarea daunelor morale ca şi până la intrarea în vigoare a Normei ASF nr. 39/2016, adică pe baza evaluării, evaluare care, pentru a nu fi una pur subiectivă ori pentru a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să aibă în vedere suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi toate consecinţele acesteia, astfel cum sunt relevate de probe administrate, cu respectarea unor principii invocate în cele ce urmează.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit (printr-o decizie din anul 1995), că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. În concret, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferinţa. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după apariţia directivelor CE din 2009 privind plata asigurărilor în Europa, a stabilit faptul că, principiile ce trebuie obligatoriu respectate şi avute în vedere de instanţele naţionale în aprecierea daunelor morale sunt principiul echităţii, principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi principiul nevoii sociale, principii ce trebuie corelate cu venitul lunar mediu pe cap de locuitor corespunzător fiecărei ţări membre a Uniunii Europene.

Raportat la cele de mai sus, precum şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat în mod constant că, dacă în recurs nu se poate face o reevaluare a cuantumului daunelor morale, totuşi este supusă controlului de legalitate, în această cale de atac, aplicarea de către instanţa de apel a criteriilor legale şi jurisprudenţiale care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale, a invocat următoarele aspecte:

Nelegalitatea respingerii probelor propuse de pârâtă prin cererea de apel.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând dreptul la apărare al pârâtei şi la un proces echitabil, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., atunci când a respins atât proba cu expertiza medico-legală, cât şi proba cu interogatoriul reclamantei.

Prin apelul declarat şi apoi în şedinţă publică, a motivat cererile în probaţiune.

Cu privire la expertiza medico-legală, a arătat că se impune verificarea corectitudinii "Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă" nr. 933 din 30 august 2018, dat fiind faptul că, la dosarul cauzei, au fost depuse de către intimata-reclamantă documente medicale care nu justifică decizia de pensionare medicală.

Consideră că faţă de faptul că este terţ în raport cu decizia de pensionare şi faţă de decizia medicală care a stat la baza emiterii acestei decizii, neavând posibilitatea legală de a proceda la o examinare medicală proprie, cât şi faţă de aspectul, că instanţele, dând efect acestor decizii, au dispus obligarea pârâtei la plata unei sume de bani (discuţia este valabilă oricare ar fi cuantumul acestei sume), era dreptul său de a solicita, în cadrul procesului, administrarea probei cu expertiza medico-legală pentru confirmarea deciziei medicale asupra capacităţii de muncă şi pentru stabilirea oricăror aspecte medicale cu privire la starea de sănătate a reclamantei.

Necorelarea de către instanţa de apel a cuantumului daunelor morale cu venitul lunar mediu.

Arată că această cerinţă este, de altfel, în concordanţă cu preocuparea de care judecătorul trebuie să dea dovadă atunci când se pune problema cuantificării despăgubirilor pentru daunele morale, având în vedere că, pentru a stabili măsura în care o sumă ce urmează a fi acordată este echitabilă, proporţională şi, totodată, nu duce la o îmbogăţire fără just temei, este imposibil de ignorat contextul social-economic, nivelul general de trai al comunităţii, întrucât doar prin raportare la percepţia generală privind importanţa unor venituri se poate aprecia în ce măsură o anumită sumă poate constitui o reparaţie echitabilă.

În acest sens, deşi, prin cererea de apel, s-a raportat nu numai la media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală din Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 C.E.D.O, elaborat în urma analizei jurisprudenţei a peste 2.600 de speţe la nivelul Curţilor de Apel din România de către FPVS (Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii), de 344 RON/zi de îngrijiri medicale, dar şi la salariul minim net pe economie şi la salariul mediu net pe economie, instanţa de apel, în mod nelegal, nu s-a raportat în niciun fel la aceste repere financiare ale vieţii din România.

În apelul formulat a invocat că se poate observa faptul că, în condiţiile în care în România salariul minim net pe economie în 2017 a fost de 1.065 RON/lună, iar salariul mediu net în aprilie 2017 (luna producerii accidentului) a fost de 2.366 RON/lună, suma de 90.000 EUR reprezintă venitul pe 32-33 ani (luând în considerare salariul minim net pe economie) sau venitul pe 14-15 ani (raportat la salariul mediu net pe economie), ilustrează că această sumă, acordată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel, este exagerat de mare, instanţa de apel validând prin hotărârea recurată îmbogăţirea fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Faţă de lipsa oricărei motivări a instanţei de apel cu privire la această critică, consideră că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În situaţia în care instanţa de recurs ar considera că nu era obligaţia instanţei de apel de a răspunde fiecărei critici invocate de pârâtă solicită că motivele de mai sus să fie încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuantificarea despăgubirii pentru daunele morale acordate intimatei-reclamante, instanţa de apel, în mod nelegal, a luat în considerare drept criteriu pentru stabilirea daunelor morale elemente care conturează un prejudiciul eventual viitor (în plus, tratamentele şi procedurile de recuperare continuă, iar intervenţiile medicale nu sunt încheiate).

De asemenea, a încadrat această critică de nelegalitate şi la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în susţinerea soluţiei de respingere a apelului anumite consecinţe ale leziunilor suferite de reclamantă în accidentul din data de 12 aprilie 2017, consecinţe pe care aceasta nu le-a dovedit cu documente medicale şi care, prin urmare, nu puteau fi reţinute de către instanţa de apel în configuraţia prejudiciului.

Faptul că reclamanta le afirmă prin întâmpinarea de la dosar sau faptul că reprezentanta acesteia le susţine în pledoaria din şedinţa publică nu poate îndreptăţi instanţa să le reţină, dat fiind că, pe de o parte, reclamanta avea obligaţia să facă dovada celor afirmate, iar, pe de altă parte, că avocatul părţii nu este nici martor şi nici doctor, ca instanţa să se poată baza pe spusele sale.

Astfel, arată că prin apelul declarat a învederat instanţei de apel că doar pentru că intimatei-reclamante i-a fost emisă o decizie pentru acordarea pensiei de invaliditate aceasta nu echivalează cu o infirmitate permanentă, între invaliditate şi infirmitate existând o diferenţă esenţială, invaliditatea incluzând un deficit funcţional cu repercusiuni în ceea ce priveşte capacitatea de muncă.

Deşi a solicitat instanţei de apel să nu procedeze de aceeaşi manieră şi deşi din decizia medicală de revizuire depusă de intimata-reclamantă în apel nu rezultă că încadrarea acesteia s-a schimbat, instanţa de apel a procedat identic primei instanţe, dând eficienţă unor aspecte care nu puteau fi reţinute în configuraţia prejudiciului.

Pensia de 635 RON - reţinută de instanţa de apel în configuraţia prejudiciului moral.

A motivat că prin apelul formulat, a învederat instanţei de apel că prima instanţă, în mod netemeinic şi nelegal, a luat în considerare la stabilirea daunelor morale un element care nu ar fi trebuit nici măcar menţionat - cuantumul pensiei de invaliditate. Consideră că era suficient ca prima instanţă să fi menţionat că intimata-reclamantă este pensionată pe caz de invaliditate, cu indicarea documentelor de la dosar din care rezultă această concluzie. Faptul că prima instanţă menţionează în mod expres şi cuantumul pensiei de invaliditate (care, în mod evident, nu este un cuantum de natură să concureze cu salariul), conduce la concluzia că prima instanţă s-a raportat şi la faptul că urmare a accidentului, intimata-reclamantă are venituri foarte reduse, fapt care a condus la afectarea deosebit de profundă a calităţii vieţii acesteia (conform exprimării din hotărârea primei instanţe). Procedând de această manieră, prima instanţă a nesocotit faptul că aceste aspecte privind veniturile intimatei-reclamante intră în noţiunea de daune materiale, daune care nu pot fi incluse de instanţă în cuantumul daunelor morale. Intimata-reclamantă avea posibilitatea să formuleze un petit în acest sens, demers pe care nu l-a făcut. Astfel, pe lângă natura juridică diferită a celor două tipuri de daune, solicită a se observa că nici intimata-reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii, nu a învestit instanţa cu o astfel de cerere.

Instanţa de apel nu a motivat în niciun fel respingerea acestei critici, sens în care consideră că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. În situaţia în care instanţa de recurs, va considera că nu era obligaţia instanţei de apel de a răspunde fiecărei critici invocate, solicită ca cele de mai sus să fie încadrate la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Lipsa examenului jurisprudenţial

Deşi instanţa de apel face referire, în decizia recurată, la soluţiile pronunţate în raza Curţii de Apel Timişoara, solicită a se observa că această referire este una generică, nefiind indicată nici măcar o hotărâre în acest sens.

În lipsa indicării unor hotărâri judecătoreşti pe care să le poată identifica şi analiza, înţelege să invoce în susţinerea argumentului că daunelor morale, în cuantumul stabilit de prima instanţă şi menţinut de instanţa de apel, nu sunt în concordanţă cu jurisprudenţa din România, făcând referire la mai multe decizii de speţă.

Nelegalitatea hotărârii atacate raportat la daunele materiale acordate

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, lipsind cu desăvârşire analiza şi motivarea aspectelor invocate prin apelul formulat pe fondul daunelor materiale, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă B. a formulat întâmplinare prin care a solicitat, în principal, nulitatea cererii de recurs raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei pronunţate în apel.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. este fondat în limitele ce se vor arăta prin considerentele următoare:

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a înţeles să se prevaleze de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată este nelegală raportat la modalitatea de soluţionare a criticilor formulate în susţinerea solicitării de anulare a sentinţei apelate şi a încheierii din 14 iunie 2019 pronunţate de prima instanţă şi de reluare a judecăţii din stadiul în care se afla înainte de adoptarea acestora.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă relevă că, prin apelul formulat, în temeiul art. 480 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., a invocat două motive care, în opinia sa, ar fi atras anularea sentinţei şi a încheierii atacate şi reluarea procedurii urmate.

Arată că primul motiv de anulare este în legătură cu primirea de către prima instanţă, la ultimul termen de judecată din 14.06.2019, a unui set de înscrisuri noi, depuse de reclamantă în dovedirea capătului de cerere privind daunele materiale, constând în chitanţe, bonuri fiscale, înscrisuri pe care prima instanţă nu le-a comunicat pârâtei, în condiţiile în care apărătorul acesteia nu a fost prezent la respectivul termen de judecată. Se mai arată că prima instanţă a ţinut seama de aceste înscrisuri la pronunţarea hotărârii, cu toate că pârâtei nu i-au fost comunicate respectivele înscrisuri, fiind în imposibilitate de a-şi formula apărarea. Prima instanţă avea obligaţia de a amâna judecata şi de a comunica pârâtei înscrisurile noi depuse şi că, neprocedând astfel, s-au încălcat principiile egalităţii, contradictorialităţii şi dreptul la apărare. Recurenta motivează că toate aceste aspecte au constituit critici aduse hotărârii şi încheierii atacate prin intermediul cererii de apel, însă analiza instanţei de apel lipseşte cu desăvârşire, nesocotindu-se astfel prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă şi nu răspunde tuturor criticilor aduse hotărârii de primă instanţă.

Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că decizia atacată conţine vicii de nemotivare de natura celor mai sus enunţate. Astfel, prin hotărârea recurată nu se răspunde, în mod complet, criticilor din apel prin care pârâtă a susţinut că prima instanţă a încuviinţat la termenul din 14.06.2019, la cererea reclamantei, proba cu înscrisuri în dovedirea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale, înscrisuri care nu i-au fost comunicate, în condiţiile în care societatea pârâtă nu a fost reprezentată la acel termen. S-a invocat încălcarea principiilor contradictorialităţii, al egalităţii, al dreptului la apărare şi la un proces echitabil, aspecte care se constituie în neregularităţi de procedură, pe care instanţa de apel nu le-a analizat, aşa cum se va evidenţia în continuare.

Principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a respectării dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Un prim aspect al respectării principiului contradictorialităţii îl constituie citarea sau înfăţişarea părţilor. Pentru ca principiul contradictorialităţii să fie respectat nu este necesar ca partea să îşi fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient să i se fi conferit această posibilitate. Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat că absenţa părţii la termenul din 14.06.2019 nu afectează măsurile adoptate de prima instanţă, întrucât pârâta avea cunoştinţă de termenul stabilit în această dată şi de aspectele care vor fi dezbătute.

Instanţa de recurs reţine că motivarea instanţei de apel este corectă, dar nu este completă, deoarece nu analizează dacă, în cauză, s-a respectat principiul contradictorialităţii, cu toate garanţiile pe care le implică acest principiu, din perspectiva aspectului privind încunoştinţarea reciprocă. În acest sens, art. 14 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare să îşi poată organiza apărarea. Or, în cauză, pârâta a invocat că prima instanţă avea obligaţia de a dispune comunicarea înscrisurilor noi depuse de reclamantă la termenul din 14.06.2019, când pârâta nu a fost reprezentată şi că această obligaţie nu a fost respectată. Proba cu înscrisuri a fost încuviinţată la acel termen, când s-au purtat şi dezbaterile asupra fondului cauzei, iar hotărârea adoptată în soluţionarea capătului de cerere privind daunele materiale se întemeiază pe acele înscrisuri în legătură cu care pârâta a susţinut că nu a avut posibilitatea să-şi exprime poziţia procesuală şi să-şi organizeze apărarea. Hotărârea adoptată de instanţa de apel nu analizează aceste critici invocate de pârâtă, pentru a se stabili dacă aspectele relevate se confirmă sau nu se confirmă şi dacă au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil şi, eventual, toate consecinţele care ar putea decurge dintr-o atare neregularitate.

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. vizează neanalizarea motivului de apel îndreptat împotriva dispoziţiei din cuprinsul hotărârii primei instanţe referitoare la admiterea, în parte, a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale. Instanţa de recurs constată că, deşi pârâta-apelantă a formulat critici împotriva soluţiei prin care a fost obligată la plata sumei de 3.769 RON, cu titlu de daune materiale, punând în discuţie pertinenţa şi concludenţa înscrisurilor pe baza cărora s-a stabilit suma acordată cu titlu de daune materiale, instanţa de apel nu a răspuns prin niciun considerent acestor susţineri.

Faţă de considerentele mai sus reţinute, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a omis să analizeze o parte din motivele de apel formulate de pârâtă în legătură cu soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind obligarea acesteia la plata daunelor materiale. În aceste limite, recursul urmează a fi admis în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. Prin raportare la considerentele ce preced, instanţa de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei, în limita criticilor formulate prin cererea de apel şi reţinute că nu au fost analizate de instanţa de prim control judiciar.

Celelalte motive de recurs sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că al doilea motiv de anulare a hotărârii pronunţate de prima instanţa a vizat aspectul că această instanţă nu a soluţionat cererea de repunere pe rol transmisă în data de 19.06.2019. Susţine că motivarea instanţei de apel cuprinde aspecte care nu corespund realităţii. În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta-pârâtă reiterează susţinerile formulate prin cererea de apel şi consideră că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut că acest motiv de anulare nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., fără a se observa că a invocat prevederile art. 480 alin. (2) şi (6) C. proc. civ.

Motivează recurenta-pârâtă că afirmaţia instanţei de apel, potrivit căreia la dosar nu există nicio dovadă de înregistrare a cererii de repunere pe rol, nu atrage în sarcina sa vreo culpă, câtă vreme a depus odată cu apelul dovada primirii de către Tribunalul Timiş a respectivului email, nefiind posibil ca o cerere transmisă unei instanţe de judecată să nu fie înregistrată şi să nu se regăsească la dosar.

Instanţa de recurs constată că recurenta-pârâtă, deşi a indicat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., majoritatea criticilor dezvoltate reiterează susţinerile formulate în apel, fără a se combate nelegalitatea deciziei atacate, care formează obiectul căii extraordinare de atac.

În privinţa criticii potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut nelegal că nesoluţionarea cererii de repunere pe rol nu se încadrează în prevederile art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., deşi temeiul legal invocat viza prevederile art. 480 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că acest aspect al reţinerii alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. în loc de alin. (6) al aceluiaşi articol nu afectează concluzia la care a ajuns de instanţa de apel, fundamentată pe examinarea înscrisurilor aflate la dosar, aceea că nu există dovezi concludente privind transmiterea cererii de repunere pe rol în data de 19.06. 2019, ora 19:23.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel nu a analizat dacă nesoluţionarea cererii de repunere pe rol poate fi subscrisă prevederilor art. 480 alin. (2), (3) C. proc. civ. sau alin. (6) al aceluiaşi articol, ci a reţinut că nu există înregistrată la dosarul cauzei o cerere de repunere pe rol. Afirmaţia recurentei-pârâte că a depus la dosarul cauzei cererea de repunere pe rol şi că nu este posibil ca o cerere transmisă unei instanţe de judecată să nu fie înregistrată şi să nu se regăsească la dosar, nu poate constitui în sine un motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate în raport de verificarea şi aplicarea de către instanţa de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil prin dispoziţia de respingere a probei cu expertiza medico-legală şi a celei privind interogatoriul reclamantei. Motivarea instanţei de apel este, în opinia, recurentei profund nelegală întrucât starea reală de sănătate a reclamantei nu a fost în mod real şi obiectiv stabilită în cadrul unei expertize judiciare, care să dea posibilitatea asigurătorului să propună obiective, să formuleze obiecţiuni. Cât priveşte interogatoriul reclamantei, recurenta arată considerentele pentru care instanţa de apel a respins această probă şi, sub forma unor interogaţii, îşi exprimă neînţelegerea faţă de elementele probatorii la care s-a referit instanţa de apel cu prilejul respingerii acestei probei.

Instanţa supremă reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) C. proc. civ. este dezvoltat conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părţilor de a propune probe.

În cauză, prin încheierea de dezbateri din 18 noiembrie 2019, instanţa de apel a respins proba cu interogatoriul intimatei-reclamantei şi proba cu expertiza medico-legală, propusă de către pârâtă, în cadrul soluţionării apelului, cu motivarea că probele propuse nu sunt utile şi pertinente soluţionării apelului. În privinţa probei cu expertiza medico-legală, Curtea de apel a apreciat că, "în raport de ansamblul evaluărilor efectuate de diverşi medici specialişti anterior emiterii deciziei de pensionare, susţinerile apelantei că un medic colaborator al acesteia are o părere contrară, pe care nu a depus-o şi nu poate indica specialitatea în care îşi desfăşoară activitatea acel medic, nu este de natură a contesta decizia comisiei şi a conduce la administrarea altor probe".

Instanţa de recurs notează că respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea motivată a probei cu interogatoriul intimatei-reclamante şi a probei cu expertiza medico-legală, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare şi la un proces echitabil, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanţa de apel şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor propuse se constituie într-un aspect care ţine de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Prin urmare, instanţa de recurs va înlătura această critică, întrucât este neîntemeiată.

În privinţa cuantumului daunelor morale, recurenta-pârâtă a arătat că a criticat, prin apelul formulat, cuantumul daunelor morale stabilit de prima instanţă, în condiţiile în care, în România, salariul minim net pe economie în 2017 a fost de 1.065 RON/lună, iar salariul mediu net în aprilie 2017 (luna producerii accidentului) a fost de 2.366 RON/lună, precizând că suma de 90.000 euro reprezintă venitul net pe 32-33 de ani, dacă s-ar lua în considerare salariul minim net pe economie sau venitul pe 14-15 ani raportat la salariul mediu net, ceea ce ilustrează că suma acordată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este exagerat de mare, instanţa de apel validând prin hotărârea recurată îmbogăţirea fără justă cauză.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a motivat această critică, situaţie în care devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar în situaţia în care s-ar considera că nu era obligaţia instanţei de apel de a răspunde fiecărei critici invocate, urmează ca aspectele evidenţiate să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au respins, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o garanţie a calităţii actului de justiţie, ce oferă posibilitatea exercitării de instanţele superioare a unui control judiciar efectiv.

Decizia atacată răspunde tuturor acestor exigenţe, de vreme ce s-a procedat la un examen real şi efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel şi s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat. Astfel, în mod punctual instanţa de apel a reţinut criteriile în raport de care au fost cuantificate daunele morale, cum ar fi consecinţele negative suferite de reclamantă în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. A mai motivat instanţa de apel că drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane. În stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de apel a ţinut seama repercusiunile de ordin moral care s-au răsfrânt asupra stării psihice a reclamantei, apreciate prin raportare la probele administrate. S-a apreciat că despăgubirea acordată de prima instanţă este una rezonabilă, luându-se în considerare că a fost nevoie de un număr foarte mare de zile de îngrijiri medicale, iar recuperarea este doar parţială, marcată de intense suferinţe fizice şi limitări ale activităţilor efectuate în mod normal de către reclamantă, în general fiindu-i afectat traiul zilnic în mod negativ. Curtea a apreciat că împrejurările legate de urmările evenimentului rutier, materializate în numărul de zile de îngrijiri medicale şi gravitatea leziunilor suferite, nu oferă motive pentru schimbarea soluţiei pronunţate în primă instanţă.

În acest cadru, se reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune păstrarea soluţiei de acordare a daunelor morale în cuantumul stabilit de prima instanţă.

Argumentaţia expusă în cuprinsul hotărârii conţine motivele pentru care au fost înlăturate criticile aduse prin intermediul cererii de apel. În consecinţă, din verificarea deciziei care constituie obiectul recursului, nu se poate concluziona în sensul că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, atât timp cât analiza de conţinut a acesteia reflectă argumentele pentru care nu au fost primite criticile invocate şi expune motivele care susţin soluţia din dispozitiv.

Aşadar, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Motivul alternativ de recurs, întemeiat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apare ca fiind formal invocat, întrucât aceleaşi critici, subscrise cazului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot constitui argumente pertinente pentru a se susţine încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Printr-o altă critică pe care recurenta-pârâtă a încadrat-o în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că, în cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel, în mod nelegal, a luat în considerare elemente care conturează un prejudiciu eventual viitor.

Recurenta-pârâtă nu arată norma de drept material încălcată sau greşit aplicată şi nici modalitatea în care s-a produs o atare încălcare.

Instanţa de recurs relevă că elementele luate în considerare de instanţele devolutive pentru cuantificarea daunelor morale reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza probelor administrate. Aceste chestiuni, care ţin de aspectele factuale ale cauzei, nu pot fi plasate în sfera de incidenţă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Prin urmare, critica astfel prezentată nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează doar aspecte care ţin de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi faţă de susţinerile referitoare la faptul că instanţele de fond au reţinut în configuraţia prejudiciului moral anumite consecinţe ale leziunilor suferite de reclamantă pe care aceasta nu le-a dovedit, precum şi cuantumul pensiei de invaliditate.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a motivat susţinerea referitoare la împrejurarea că prima instanţă a luat în considerare la stabilirea daunelor morale un element care nu ar fi trebuit menţionat-cuantumul pensiei de invaliditate, instanţa de recurs constată că nu este întemeiată. Considerentele deciziei atacate ilustrează că instanţa de apel a analizat acest aspect şi a apreciat că poate fi luat în considerare pentru cuantificarea prejudiciului moral. În consecinţă, critica invocată este neîntemeiată.

A mai motivat recurenta-pârâtă că, deşi instanţa de apel face referire, în decizia recurată, la soluţiile pronunţate pe raza Curţii de apel Timişoara, această referire este generică, nefiind indicată nici măcar o hotărâre în acest sens, fără a se efectua un examen jurisprudenţial care să fie relevat şi explicitat. În susţinerea argumentului că daunele morale în cuantumul stabilit de prima instanţă şi menţinut de instanţa de apel, nu este în concordanţă cu jurisprudenţa din România, recurenta-pârâtă a prezentat în memoriul de recurs un tabel cu decizii pronunţate de instanţele din ţară, prin care s-au acordat daune morale pentru vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare intervale de timp diferite în funcţie de vătămările produse.

Instanţa de recurs constată că, prin intermediul acestor critici, recurenta-pârâtă urmăreşte să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul reducerii sale.

Stabilirea cuantumului daunelor morale s-a făcut ţinându-se seama de o serie de criterii, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, aceste criterii au fost avute în vedere de instanţa de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanţa de recurs subliniază că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, iar nu şi pentru motive de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat că, la stabilirea daunelor morale, instanţele devolutive ar fi trebuit să ţină seama de jurisprudenţa din România, instanţa de recurs reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acelaşi sens, pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de cele ce preced, instanţa de recurs reţine că numai criticile de recurs expuse în prima parte a considerentelor care fundamentează prezenta hotărâre sunt fondate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului aceleiaşi instanţe de apel, în limitele arătate, determinate de criticile neanalizate care vizează soluţia dată capătului de cerere privind daunele materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 860/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.