Validity of corporate loan contracts signed by a representative with subsequently annulled appointment and shareholder consent requirements

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 14 martie 2014, reclamantele A. şi S.C. B. S.A., prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. au solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut nr. x din 22 decembrie 2011 şi a contractului de împrumut nr. x din 10 februarie 2012, încheiate între părţi şi să le acorde cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 479 din 23 iulie 2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A..

S-a admis acţiunea formulată de reclamantele A. şi S.C. B. S.A. şi s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de împrumut deduse judecăţii, încheiate de pârâta S.C. D. S.A., în calitate de împrumutător şi reclamanta S.C. B. S.A., în calitate de împrumutat.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantelor suma de 12.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar în baza art. 44 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost obligată să plătească la bugetul de stat suma de 6.685,105 RON reprezentând taxă de timbru pentru care a fost scutită reclamanta A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. D. S.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 519/Ap din 16 aprilie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi S.C. B. S.A şi a păstrat dispoziţia privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta A., solicitând casarea în tot a deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi obligarea intimatei D. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta şi-a încadrat criticile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condiţiile în care instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a motivelor căii de atac şi a apărărilor pe care le-a invocat în apel recurenta.

Argumentând această critică, recurenta consideră că instanţa de apel nu a făcut nicio menţiune nici cu privire la situaţia litigioasă existentă între părţi, nici cu privire la motivele pentru care a considerat că aceste aspecte nu justifică lipsa consimţământului intimatei reclamante B. S.A. Or, în lipsa arătării motivelor care au condus instanţa să aprecieze că aspectele învederate nu sunt întemeiate, recurenta a arătat că se află în imposibilitate de a critica raţionamentul instanţei.

S-a arătat că în analizarea primului motiv de nulitate absolută, anume lipsa consimţământului intimatei reclamante B. S.A. la încheierea contractelor de împrumut, instanţa de apel s-a raportat strict la conţinutul hotărârilor invocate ca jurisprudenţă relevantă de către apelanta pârâtă D. S.A. în cuprinsul cererii de apel, preluând argumentele prezentate în aceste hotărâri, fără a face aprecieri proprii cu privire la speţa dedusă judecăţii.

S-a considerat că instanţa de apel nu ar fi putut să ajungă la o concluzie pertinentă fără a avea o imagine clară asupra situaţiei de fapt existente între părţi, astfel cum aceasta apare detaliată în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al întâmpinării formulate în apel.

Precizează recurenta că instanţa de apel nu face nicio apreciere cu privire la relevanţa sentinţei civile nr. 322/C din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Braşov într-o cauză similară şi nu precizează dacă a analizat conţinutul acesteia ori care este motivul pentru care nu s-ar putea reţine relevanţa soluţiei date prin aceasta sentinţă, că instanţa nu s-a raportat în mod expres nici la motivele de apel invocate de societatea D. S.A., care a criticat soluţia instanţei de fond pe motiv că, în materia dreptului societar, nulitatea nu produce efecte retroactive, astfel cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Instanţa de apel, susţine recurenta, nu arată nici de ce nulitatea absolută a mandatului acordat directorului general executiv, constatată printr-o hotărâre judecătorească, nu produce efectul retroactiv specific nulităţii absolute ori de ce valabilitatea contractelor nu are legătură cu structura acţionariatului.

Consideră recurenta că instanţa de apel era datoare să analizeze toate aspectele pe care le-a invocat şi să arate în mod expres motivul ori motivele pentru care a considerat că acestea nu justifică admiterea cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o primă critică formulată de recurentă vizează faptul că instanţa de apel în mod nelegal ar fi ignorat dispoziţiile art. 1254 alin. (1) C. civ., care instituie principiul retroactivităţii nulităţii absolute a unui act juridic (quod nullum est, nullum producit effectum), precum şi principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Consideră recurenta, sub acest aspect, că instanţa de apel nu a analizat nici în cea mai succintă manieră efectele produse de sentinţa civilă nr. 1542 din 11 martie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Tribunalul Maramureş, prin care s-a constatat nulitatea absolută a deciziei consiliului de administraţie al societăţii B. S.A. din 29 octombrie 2008, prin care E. a fost numit director general executiv al B. S.A.

Potrivit recurentei, nu se poate reţine că societatea B. S.A. a fost reprezentată la momentul încheierii celor două contracte de împrumut de o persoană ce se bucura de prezumţia de reprezentant legal; face referiri de ordin teoretic cu privire la excepţia de la principiul retroactivităţii nulităţii absolute, reglementată în cuprinsul dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 31/1990 şi conchide în sensul că aceste prevederi se referă strict la constatarea sau declararea nulităţii societăţii, iar nu la efectul ex nunc al anulării actelor modificatoare ale actelor constitutive, excepţiile fiind de strictă interpretare.

Din acest punct de vedere, recurenta apreciază că dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi aplicate constatării nulităţii absolute a calităţii de acţionar ori deciziilor de acordare a mandatului de reprezentare pentru anumite persoane faţă de obiectul acţiunii.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare vizează faptul că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod nelegal că nu era necesar acordul acţionarului pentru încheierea celor două contracte de împrumut, fiind încălcate prevederile Legii nr. 31/1990 şi cele ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, aplicabil in speţă.

Consideră recurenta că instanţa de apel în mod greşit a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, analizând un alt motiv de nulitate, respectiv lipsa calităţii de reprezentant a persoanei semnatare, iar nu lipsa consimţământului invocată prin acţiune.

Din acest punct de vedere, recurenta consideră că în cauză este aplicabil şi motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a celui al contradictorialităţi

Practic, arată recurenta, instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi nici nu ar fi fost învestită cu o cerere privind schimbarea temeiului juridic al acţiunii deduse judecăţii, astfel că soluţia instanţei de apel se întemeiază în mod greşit pe un alt temei de drept, instanţa analizând un alt motiv de nulitate decât cel invocat. În susţinerea acestei critici, recurenta face o serie de aprecieri de ordin doctrinar cu privire la cerinţele impuse de Decretul nr. 31/1954 şi de Legea nr. 31/1990 cu privire la formarea voinţei juridice a unei persoane juridice.

Consideră recurenta că, în speţă, consimţământul societăţii B. putea fi exprimat doar de acţionarul majoritar A., împrejurare faţă de care contractele de împrumut au fost încheiate în lipsa totală a consimţământului reclamantei B. S.A, acesta putând fi exprimat doar prin intermediul unui administratorul legal numit.

Se arată că, la momentul semnării contractelor de împrumut, organul executiv al societăţii B. S.A. era format dintr-un consiliu de administraţie din care făceau parte F., G. şi H., din studierea istoricului societăţii B. S.A. putându-se cu uşurinţă observa că numirea în calitatea de director general executiv a lui E., care a semnat actele juridice care fac obiectul prezentei cauze, a fost realizată de către I., în calitate de reprezentant al B. S.A.

Apreciază recurenta că societatea B. S.A. putea să îşi numească organele de conducere şi să adopte hotărâri doar cu participarea acţionarului legitim, A., orice hotărâri luate cu excluderea acestui acţionar fiind nule absolut cu efect retroactiv, astfel încât apare evident faptul că societatea B. S.A nu putea numi în mod valabil organele de conducere şi de reprezentare.

Prezentând istoricul societăţii B., recurenta conchide în sensul că nu se poate reţine că un administrator, a cărui calitate a fost anulată cu efecte retroactive, desemnat de un acţionar care, la rândul său, şi-a pierdut în mod retroactiv această calitate, ar fi putut, la momentul semnării contractelor de împrumut, să exprime voinţa societăţii B. S.A.

Intimata societatea D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Se afirmă de către intimată că instanţa de apel a analizat şi a admis motivele sale de apel, dovadă în acest sens fiind chiar soluţia pronunţată, de schimbare în parte a sentinţei şi că, în pronunţarea deciziei atacate, nu au fost ignorate dispoziţiile art. 1.254 alin. (1) C. civ., întrucât, în materie societară, nulitatea nu produce efecte retroactive, acordul acţionariatului nefiind necesar pentru încheierea celor două contracte de împrumut.

A mai subliniat intimata că instanţa de prim control judiciar nu a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, dat fiind faptul că A. nu avea calitatea de reprezentant al societăţii B., ci numai calitatea de acţionar al acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. s-a dispus şi a fost întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după ce a fost analizat în completul de filtru, a fost comunicat părţilor litigante.

Doar intimata D. S.A. a depus punct de vedere la raport şi a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că recurenta nu a respectat obligaţia de a transmite dovada achitării taxei judiciare de timbru în termen de 10 zile de la primirea comunicării instanţei, astfel, cum impun prevederile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin raport s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu, sub rezerva timbrării cu diferenţa de taxă judiciară de timbru şi că acesta îndeplineşte condiţiile de formă extrinseci şi intrinseci impuse de lege.

Recurenta a achitat taxa judiciară de timbru reţinută ca datorată prin raport.

La termenul din 19 februarie 2020, examinând recursul în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă. La acelaşi termen de judecată, constatând că recursul nu poate fi soluţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu calea de atac, fixând termen pentru soluţionarea acesteia cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

În analiza pe care o va întreprinde, instanţa supremă pleacă de la constatarea că reclamantele au învestit instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a două contracte de împrumut, motivele de nulitate invocate fiind lipsa consimţământului reclamantelor, derivată din lipsa calităţii de reprezentant al reclamantelor a lui E., precum şi cauza ilicită.

Admiţând acţiunea, tribunalul a reţinut că în cauză nu se verifică motivul de nulitate referitor la cauza ilicită, ci doar cel referitor la lipsa consimţământului.

În memoriul de apel criticile au vizat doar cauza de nulitate legată de lipsa consimţământului, nu s-a declarat apel incident şi în aceleaşi limite ale apelului s-au plasat şi criticile din recurs, de aceea se impune concluzia că, din perspectiva cauzei ilicite, hotărârea de primă instanţă este căzută în puterea lucrului judecat.

Criticile aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel sunt circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va lua în analiză motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, dacă acesta ar fi găsit întemeiat, ar conduce la casarea deciziei asupra căreia nu s-ar putea realiza controlul judiciar din cauza pretinsei precarităţi a motivării.

Acest motiv este nefondat.

Trebuie precizat că, subsumat acestui unic temei juridic, recurenta-reclamantă invocă o multitudine de critici, care au în comun afirmarea nemotivării sau a unei motivări insuficiente, motiv pentru care analiza de faţă se va plasa pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a plecat de la consistente consideraţii de ordin teoretic referitoare la rigorile motivării hotărârilor judecătoreşti, analizate din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a afirmat că instanţa de apel, nesocotind aceste prescripţii legale, nu a făcut o analiză proprie asupra motivelor de apel invocate ori asupra apărărilor făcute de către recurentă în apel.

Critica nu este fondată. Instanţa de apel, plecând de la stabilirea limitelor controlului judiciar doar la cauza de nulitate întemeiată pe lipsa consimţământului, clădeşte propriul raţionament logico-juridic referitor la existenţa în speţă a consimţământului prin raportare la momentul încheierii contractelor de împrumut, precum şi la relevanţa anulării ulterioare a deciziei de numire a directorului general şi a lipsei acordului acţionariatului la încheierea contractelor în litigiu din perspectiva ponderii împrumuturilor în totalul activelor societăţii., iar această analiză, deşi succintă, are valenţa unei motivări care să argumenteze convingător soluţia adoptată.

Aceasta întrucât instanţa nu are obligaţia de a răspunde în concret şi individual tuturor argumentelor aduse de părţi în sprijinul poziţiei exprimate, ci este chemată să dea rezolvare acelor chestiuni legate indisolubil de problema dedusă judecăţii, în aşa manieră încât să contureze concluzia că părţile au fost în mod real ascultate, pronunţarea unei hotărâri sintetice neputând reprezenta de plano un minus al acesteia câtă vreme aspectele esenţiale ale litigiului au fost enunţate şi li s-a dat dezlegare.

De asemenea, instanţa supremă notează că în cadrul acestei prime critici recurenta-reclamantă, susţinând că apărările proprii din cererea de chemare în judecată şi din întâmpinarea din apel nu i-au fost analizate, se exprimă în termeni generali şi nu arată în concret care sunt apărările nesocotite şi nici în ce mod aveau acestea aptitudinea de a conduce la o soluţie contrară celei adoptate, iar în ceea ce priveşte apărările din propria cerere de chemare în judecată, în lipsa unui apel incident, era obligată să arate cum acestea aveau vocaţia de a schimba soluţia în condiţiile în care instanţa de apel era sesizată doar cu apelul părţii adverse, fiind ţinută să respecte limitele devoluţiunii în conformitate cu dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Este nefondată susţinerea referitoare la faptul că instanţa de apel nu a făcut referire detaliată la situaţia litigioasă dintre părţi, pe de o parte pentru că aceasta este necontestată de părţi şi pe de altă parte pentru că acest examen de detaliu este irelevant pentru lipsa consimţământului, a cărui existenţă şi validitate se cenzurează la momentul încheierii actului juridic contestat.

În egală măsură este nefondată susţinerea referitoare la omisiunea instanţei de apel de a lua în analiză o hotărâre pronunţată într-o speţă similară, având în vedere pe de o parte că precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, că această hotărâre nu a fost invocată cu putere de lucru judecat şi pe de altă parte că sentinţa civilă nr. 332/C din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012 pleacă de la premisa lipsei mandatului directorului general din partea adunării generale a acţionarilor, cu efect asupra consimţământului, în cauza de faţă reţinându-se, inter alia, că un mandat din partea A.G.A. nu era necesar din perspectiva valorii contractelor, raportat la valoarea activelor societăţii.

Este nefondată şi a fost înlăturată critica referitoare la neanalizarea de către instanţa de prim control judiciar a susţinerii intimatei D. S.A. a apărării întemeiate pe faptul că, în materie societară, nulitatea nu retroactivează, instanţa supremă apreciind că această omisiune putea fi invocată, în lipsa unui apel incident, doar de către D. S.A.

În fine, critica referitoare la examenul lipsei de consimţământ prin raportare la reprezentare, nu din perspectiva chiar a lipsei consimţământului, cum s-a solicitat prin acţiune, este nefondată.

În realitate, recurenta însăşi invocă lipsa consimţământului din perspectiva pierderii calităţii de director general, deci de reprezentant, ulterior încheierii contractelor de împrumut, iar analiza instanţei de apel se plasează, astfel, în contextul arătat de parte, instanţa de apel înlăturând în mod justificat susţinerile recurentei-reclamante din două perspective: prima este fundamentată pe afirmaţia că, în condiţiile în care semnatarul actelor contestate a pierdut ulterior această calitate, sancţiunea nu este anularea actului, ci o eventuală acţiune în răspundere îndreptată împotriva acestuia; a doua este fundamentată pe susţinerea că la încheierea celor două contracte de împrumut nu era nevoie de acordul acţionarilor, în considerarea valorii contractelor raportat la valoarea activelor societăţii, fiind suficientă doar reprezentarea legală la momentul încheierii contractelor.

În plus faţă de argumentele reţinute de curtea de apel, instanţa supremă apreciază că trebuie făcute şi următoarele precizări:

În materia societăţilor, problema reprezentării se repercutează în mod direct şi necesar asupra consimţământului, întrucât persoana juridică este o ficţiune juridică, acţionând în raporturile cu terţii prin intermediul reprezentanţilor ei, desemnaţi prin actele constitutive şi care figurează în această calitate în evidenţele registrului comerţului.

În acest sens, semnificative sunt dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, care prevăd la alin. (1) că, "în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii", precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, care prevăd că "înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel".

Din examenul acestor dispoziţii legale reiese că actele reprezentantului unei societăţi sunt actele societăţii înseşi, în această manieră trebuind a fi înţeleasă legătura indisolubilă dintre calitatea de reprezentant şi consimţământul societăţii la încheierea raporturilor juridice cu terţii.

Există consimţământ ori de câte ori actul este încheiat de societate prin persoana care figurează în registrul public ca reprezentant al ei şi ori de câte ori acesta este încheiat în limita puterilor conferite reprezentantului de lege sau de actul constitutiv, iar în speţă cele două condiţii erau îndeplinite la momentul încheierii contractelor disputate, această precizare fiind importantă pentru că motivele de nulitate se cenzurează întotdeauna prin raportare la momentul încheierii actului juridic.

Văzând şi aceste argumente suplimentare, instanţa supremă apreciază corect şi suficient raţionamentul instanţei de apel referitor la consecinţele pierderii, ulterior încheierii actului, a calităţii de reprezentant - acţiunea în răspundere întemeiată pe art. 155 sau pe art. 1551 din Legea nr. 31/1990, precum şi la faptul că în speţă reprezentantul societăţii s-a încadrat în limitele mandatului acordat, nefiind necesară aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată fiind valoarea contractelor de împrumut încheiate.

Pentru argumentele expuse în precedent, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile încadrate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi analizate în continuare, pe de o parte pentru că şi acestea, dacă ar fi găsite întemeiate, ar atrage casarea hotărârii pronunţate în afara limitelor învestirii, făcând de prisos cercetarea motivelor ce ţin de fondul litigiului, iar pe de altă parte pentru examenul acestora vine în continuarea unora dintre argumentele deja expuse.

Aşa cum s-a arătat în precedent, în cazul societăţilor calitatea de reprezentant legal este strâns legată de aceea a regularităţii actelor societăţii, legea, anume art. 55 din Legea nr. 31/1990, prezumând că actele organelor de conducere sunt actele societăţii înseşi.

Reafirmând că recurenta însăşi leagă lipsa consimţământului de pierderea calităţii de reprezentant şi că instanţa de apel a construit un raţionament care pleacă de la aceleaşi premise, Înalta Curte conchide că judecata în apel a urmat în mod neîndoielnic limitele învestirii, în cauză neexistând şi nici neputând exista o schimbare a temeiului juridic al acţiunii, care să necesite o punere în discuţie şi o dezbatere contradictorie a părţilor.

În consecinţă, în cauză nu există o încălcare a dispoziţiilor art. 9, a art. 13 şi a art. 14 C. proc. civ., nefiind atrasă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Împrejurarea că, ulterior încheierii contractelor de împrumut a căror nulitate se invocă, a fost constatată nulitatea absolută a deciziei consiliului de administraţie a B. de numire în funcţia de director general executiv a lui E., semnatarul actelor, este necontestată.

Numai că în cauză nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1.254 alin. (1) C. civ. şi nici a principiilor quod nullum est, nullum producit effectum şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, întrucât premisa de la care trebuie pornit este aceea a naturii raporturilor juridice dintre societate şi reprezentantul său.

În cauză nulitatea pentru acest motiv nu o invocă terţul cocontractant - D. S.A., ci societatea în raport cu reprezentantul propriu, caz în care sunt incidente dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, care prevăd că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

În această ordine de idei trebuie înţeleasă dezlegarea dată de curtea de apel atunci când a reţinut că sancţiunea împotriva administratorului pentru nerespectarea legii şi a actului constitutiv este exclusiv cea a antrenării răspunderii faţă de societatea mandant, în condiţiile art. 155 ori art. 1551 din Legea nr. 31/1990, nu anularea actului.

Pe cale de consecinţă soluţia pronunţată de instanţa de apel este la adăpost de critică şi din această perspectivă.

În ceea ce priveşte susţinerea că în speţă s-au încălcat dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi cele ale Decretului nr. 31/1954 atunci când s-a statuat asupra faptului că nu era necesar acordul A.G.A. pentru încheierea contractelor de împrumut, Înalta Curte o apreciază ca lipsită de fundament.

În privinţa Decretului nr. 31/1954, trebuie subliniat faptul că acesta nu îşi găseşte incidenţă în cauză, având în vedere datele încheierii celor două contracte de împrumut: 22 decembrie 2011, respectiv 10 februarie 2012, când în vigoare era Legea nr. 287/2009 privind C. civ.. Or, prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2099 privind C. civ. s-a prevăzut expres că la data intrării în vigoare a C. civ. - 1 octombrie 2011 - Decretul nr. 31/1954 se abrogă.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reafirmă faptul că a notat în precedent că reprezentantul societăţii acţionează în limitele stabilite prin lege şi prin actul constitutiv.

Una dintre situaţii de exceptare a puterilor acestuia o reprezintă cazul reglementat de art. 15322 din Legea nr. 31/1990:

"Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art. 115."

Acest caz a fost anume reţinut de către instanţa de apel, care, raportându-se la expertiza efectuată în cauză, a reţinut că valoarea contractelor a căror nulitate s-a invocat nu depăşeşte acest prag legal, aşadar acordul adunării generale a acţionarilor nu era necesar, statuările instanţei de apel sub acest aspect nefiind nici criticate, nici infirmate.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută nici incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conchizând, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu s-a verificat în speţă, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 519/Ap din 16 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 15 iulie 2020.