Tort claim for misappropriated custodial state assets time-barred by three-year statute of limitations

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 22.04.2019 sub nr. x/2019 reclamanta ANAF - DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI a chemat în judecată pe paratul A., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului A. în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie şi director general al S.C. B. S.A. la achitarea sumei de 206.761,44 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat aferent cantităţii de 82.600 litri alcool aflată în proprietatea statului şi lăsată în custodie de către reprezentanţii Gărzii Financiare la societatea B. S.A., a obligaţiilor fiscale accesorii, precum şi a cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3342 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât si a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prescrisă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii formulate şi obligării pârâtului la achitarea prejudiciului datorat bugetului de stat în cuantum de 405.571,2 RON, sumă datorată ca urmare a sustragerii cantităţii de 80 de tone alcool alimentar pe care-l avea în custodie conform procesului-verbal din data de 10.12.1999 emis de Garda Financiară, cantitate de alcool pe care a înlocuit-o cu apă.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 687 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti ca nefondat şi a obligat apelanta la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimat.

E. Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Potrivit art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă, de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Pentru acţiunile întemeiate pe răspunderea delictuală, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Apelanta a cunoscut paguba şi făptuitorul de la data la care a luat la cunoştinţă de substituirea cantităţii de alcool aflată în custodia pârâtului şi de cuantumul prejudiciului şi s-a constituit parte civilă în dosarul penal, respectiv 19 martie 2002, când prin adresa nr. x emisă de Garda Financiară a fost informată cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat de pârât, aceasta marcând debutul termenului de prescripţie.

Potrivit art. 27 C. proc. civ., dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal sau instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubelor materiale şi morale pricinuite prin fapta penală.

Legea prevede posibilitatea suspendării judecăţii acţiunii civile, până la soluţionarea procesului penal, fiind evident că intenţia legiuitorului nu a fost de a condiţiona promovarea unei cereri de atragere a răspunderii civile delictuale de hotărârea pronunţată în procesul penal.

Curtea a reţinut că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu se poate raporta la un element pur potestativ, aşa cum pretinde apelanta, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilind momente alternative de la care începe să curgă prescripţia, raportate fie la un element subiectiv - al cunoaşterii pagubei şi vinovatului, fie la unul obiectiv (care se stabileşte pe cale judecătorească).

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 6 din CEDO raportate la art. 22 C. proc. civ., precum şi normele privitoare la prescripţie din Decretul - lege nr. 167/1958.

Legislaţia nu obligă partea care a optat pentru ca cererea civilă să fie soluţionată în cadrul procesului penal, să depună o cerere separată şi în civil pentru acelaşi pretenţii.

Reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de acces la o instanţă pentru examinarea pretenţiilor sale civile. Părţile contestă o situaţie de fapt, astfel că instanţa de apel din oficiu trebuia să dispună verificarea acestor aspecte în dosarul penal nr. x/2007 pentru a înlătura orice îndoială din prezenta cauză.

În cauză există o legătură între faptele cu caracter penal ce puteau fi verificate numai în cadrul unui dosar penal. În decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"… opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa părţii vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil".

În cauză, instanţa de apel a reţinut în mod greşit tezele din art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958. Organele fiscale au acţionat în limitele legii în sensul sesizării organelor penale cu privire la fapte ce ulterior s-a dovedit a fi reale.

Ca urmare a substituirii alcoolului alimentar cu apă s-au efectuat cercetări şi acestea s-au concretizat prin scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului A..

Potrivit legii, instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În virtutea rolului activ, instanţa de apel trebuie să solicite clarificări din partea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 cu privire la momentul comunicării Rezoluţiei nr. 24 martie 2009 către Garda Financiară.

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a aplicat o prezumţie şi anume că indiferent de care dintre cele două momente, anume 2002, momentul în care Garda Financiară s-a constituit parte civilă în dosarul penal sau, momentul 2009, când Parchetul a soluţionat dosarul penal prin dispunerea Rezoluţiei, tot ar fi fost prescrisă acţiunea civilă delictuală formulată de recurentă.

În opinia recurentei, momentul de la care este justificată formularea acţiunii este momentul comunicării Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

Se susţine că nu se putea solicita obligarea pârâtului A. la despăgubiri fără să se fi finalizat ancheta penală în care deja se formulaseră pretenţii împotriva acestuia.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Motivul arătat presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Situaţia de fapt a fost corect reţinută de instanţele de fond şi nu a fost contestată de niciunul dintre părţi.

Astfel, la 27 februarie 2002 s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, constând în faptul că în calitate de director general al S.C. B. în perioada 3 decembrie 1999 - 29 ianuarie 2002 a sustras cantitatea de 80 tone alcool alimentar pe care îl avea în custodie conform procesului-verbal din 10 decembrie 1999 al Gărzii Financiare, înlocuindu-l cu apă.

Prin Ordonanţa din 21 iunie 2004 pronunţată în dosarul nr. x/2002 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat. Din cadrul dosarului nr. x/2002 a fost disjuns dosarul nr. x/2007, în care s-au efectuat cercetări cu privire la infracţiunea de sustragere de sub sechestru, soluţionat la 24 martie 2009 prin scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A..

Reclamanta recurentă susţine că a luat cunoştinţă de această soluţie la 12 martie 2018, urmare a solicitării exprese efectuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, apreciind că termenul de prescripţie curge de la această dată.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Este de necontestat faptul că recurenta a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea la momentul în care s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În speţă nu a operat nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei iar procesul penal a fost soluţionat printr-o soluţie de scoatere de sub urmărirea penală pentru ambele infracţiuni.

În calitate de parte civilă în cadrul procesului penal, recurenta-reclamantă a avut anumite avantaje, cum ar fi: rapiditatea şi uşurinţa administrării probelor, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru. Acţiunea civilă, chiar şi în cadrul procesului penal este guvernată de principiul disponibilităţii. Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de faptul că i s-ar fi comunicat soluţia de scoatere de sub urmărire penală abia în anul 2018, întrucât a avut posibilitatea să solicite a i se comunica aceasta, într-un termen rezonabil. Înalta Curte apreciază că recurenta este cea care nu a dat dovadă de diligenţă şi nu şi-a urmărit propriile interese, câtă vreme a avut calitate de parte civilă în cadrul procesului penal.

Statul avea posibilitatea să recupereze prejudiciul având în vedere faptul că fusese instituit sechestrul asigurător asupra imobilului aflat în proprietatea pârâtului-intimat, sechestru care a fost ridicat în anul 2012.

Decretul-lege nr. 167/1958 prevede momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, iar acesta nu poate fi lăsat la latitudinea subiectivă a recurentei.

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune.

Prin considerentele hotărârii recurate nu s-a aplicat nici o prezumţie, ci s-au aplicat dispoziţiile legii în materia prescripţiei raportat la situaţia de fapt. Legea nu prevede că termenul de prescripţie curge de la momentul comunicării Rezoluţiei Parchetului, iar recurenta nu a arătat care sunt motivele pentru care timp de aproximativ nouă ani nu s-a interesat de dosar şi de soluţia din procesul penal.

Deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că în cauză a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, precum şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, ceea ce nu se încadrează în motivul de nelegalitate privind încălcarea normelor de drept material.

Rolul activ al instanţei de judecată comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii.

Judecătorul este dator să se pronunţe asupra tuturor aspectelor cerute şi, totodată, trebuie să se abţină să depăşească limitele competenţelor cu care a fost învestit. Această normă are menirea de a sublinia preeminenţa principiului disponibilităţii faţă de cel al rolului activ al instanţei de judecată.

Astfel cum s-a reţinut în precedent, recurenta în calitate de parte civilă în procesul penal a beneficiat de toate drepturile pe care legea i le conferă, însă nu a dat dovadă de diligenţă în aflarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, într-un termen care să-i permită să formuleze o acţiune în răspundere civilă delictuală în termen legal.

Aşa fiind, în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului efectiv de acces la o instanţă, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată. Art. 6 C. proc. civ., reprezintă o transpunere în legislaţia procesual-civilă a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană şi ale art. 21 din Constituţie. Potrivit acestei dispoziţii legale:

"orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii". Nu se poate reţine faptul că instanţa de apel trebuia să solicite din oficiu verificări în dosarul penal nr. x/2007 Aceasta deoarece recurenta a avut calitate de parte civilă în respectivul dosar, iar pe de altă parte, pentru recuperarea pagubei materiale a fost instituit sechestrul asigurător asupra imobilului proprietatea pârâtului A., sechestru care a fost ridicat la 24 martie 2009.

Recurenta-reclamantă susţine necesitatea administrării unor probe din oficiu de către instanţă în condiţiile în care prevalează principiul disponibilităţii părţii, iar recurenta nu a depus diligenţe pentru a-şi proteja propriile interese şi drepturile pe care le avea în calitatea sa de parte civilă.

Este culpa recurentei că nu a formulat acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală în termen legal.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către intimatul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.N.A.F. - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 687 din 26 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti să plătească intimatului-pârât A. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 27 mai 2021.