Admissibility of unconstitutionality challenge on consumer protection appeal limits upheld; lower court order quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii constituţionale, formulată de intimaţii-reclamanţi în temeiul dispoziţilor art. 146 lit. d) din Constituţia României, raportat la art. 1 alin. (2), art. 2, art. 3, art. 10 şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 13 alin. (4) Legea nr. 193/2000, în măsura în care se interpretează în sensul că numai hotărârile pronunţate în litigiile pornite de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului în temeiul art. 12 alin. (1) Legea nr. 193/2000 sau de către asociaţiile pentru protecţia consumatorilor conform art. 12 alin. (3) Legea nr. 193/2000 pot fi atacate doar cu apel.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă de Curtea de Apel Ploieşti, instanţa arătând că, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Una din condiţiile esenţiale de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este aceea ca dispoziţia din lege sau din ordonanţa care se pretinde a contraveni prevederilor constituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, intimaţii-reclamanţi invocă neconstituţionalitatea prevederilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, text legal conform căruia "hotărârea este supusă numai apelului".

Astfel cum arată curtea de apel, textul legal are în vedere exclusiv acţiunile promovate în instanţă pentru constatarea clauzelor abuzive de către organele prevăzute în art. 8 din lege, respectiv reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor; astfel, în cazul litigiilor demarate de aceste autorităţi, singura cale de atac este numai apelul.

Curtea de apel a arătat că art. 13 alin. (4) din lege nu este incident în cauzele în care sesizarea instanţei a fost făcută de consumator, deoarece art. 12 alin. (4) prevede că dispoziţiile art. 12 alin. (1) - (3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.

Prin urmare, distinct de procedura jurisdicţională de constatare a caracterului abuziv ce demarează la iniţiativa unei autorităţi publice specializate, legea specială a acordat şi consumatorului dreptul de a invoca acest caracter abuziv, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, în condiţiile legii.

Curtea a arătat că formularea "în condiţiile legii" trebuie interpretată ca o trimitere la prevederile generale ale dreptului procesual civil, deoarece invocarea caracterului abuziv al clauzelor se poate face, după caz, prin mai multe modalităţi procedurale, de competenta unor instanţe anume prevăzute de lege, respectiv în cadrul unor acţiuni în pretenţii contractuale, în cadrul unor contestaţii la executarea silită, regimul căilor de atac fiind cel reglementat de C. proc. civ.

În prezenta cauză, astfel cum a arătat Curtea, acţiunea cu care a fost sesizată instanţa de judecată este de tipul celei prevăzute de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, demarată de reclamanţii-consumatori pe calea procedurală a acţiunii în pretenţii, astfel încât nu îşi găsesc aplicarea prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Împotriva acestei încheieri, reclamanţii au declarat recurs, pentru următoarele motive:

Recurenţii apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă.

În acest sens, recurenţii arată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată în faţa Curţii de Apel Ploieşti, ca instanţă de recurs, în dosarul nr. x/2015.

Textul legal ce face obiectul cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este reprezentat de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, conform căruia "Hotărârea este supusă numai apelului", dispoziţie legală în vigoare.

Contrar concluziei curţii de apel, recurenţii consideră că între această prevedere şi cauza dedusă judecăţii există o legătură indubitabilă.

Conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, hotărârile pronunţate în cadrul cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile acestei dispoziţii legale, se atacă doar cu apel.

Astfel cum susţin recurenţii, acest articol de lege are legătură cu soluţionarea recursului declarat de către A., iar la termenul din 20.10.2020 au invocat excepţia inadmisibilităţii acestei căi de atac, arătând că, în conformitate cu practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-413/12 şi cauza C-266/18), în temeiul interesului public constituit în ceea ce priveşte protecţia consumatorilor, aceştia din urmă trebuie să beneficieze de o protecţie superioară, chiar şi în comparaţie cu asociaţiile de consumatori, asociate în temeiul Directivei 93/13.

În opinia recurenţilor, aceasta a fost şi raţiunea pentru care legiuitorul naţional a dispus modificarea prevederilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018.

Or, atât timp cât în litigiile pornite la iniţiativa asociaţiilor consumatorilor şi chiar Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, se aplică art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în litigiile având ca obiect clauzele abuzive, în regim derogator de la prevederile C. proc. civ., cu atât mai mult în cele derulate ca urmare a sesizării instanţei de judecată de către consumator, care se află într-o poziţie de inferioritate din perspectiva puterii de negociere şi a accesului la informaţie şi în cazul căruia protecţia drepturilor prezintă interes public, trebuie să se aplice acelaşi regim derogator în ceea ce priveşte căile de atac.

Astfel, pornind de la concluziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-378/17 şi C-409/06, în temeiul supremaţiei dreptului Uniunii, a principiului eficacităţii acestuia, precum şi a necesităţii asigurării unui nivel de protecţie superior în favoarea consumatorului, a interpretării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, în speţă a art. 12 şi art. 13, dar şi prin raportare la art. 4 C. proc. civ., recurenţii susţin că au solicitat instanţei de recurs să constate că, în litigiile având ca obiect protecţia consumatorului, este aplicabilă regula instituită de art. 13 alin. (4) Legea nr. 193/2000, în sensul că hotărârea instanţei de fond poate fi supusă numai apelului şi, în consecinţă, să constate că recursul formulat de către A. este inadmisibil.

Dispoziţia legală, a cărei neconstituţionalitate este invocată în etapa recursului, astfel cum arată recurenţii, vizează însăşi admisibilitatea acestei căi de atac.

Recurenţii apreciază că acţiunea în pretenţii contractuale, astfel cum a fost denumită de instanţa de recurs vizează atragerea răspunderii contractuale reglementată de art. 1350, respectiv art. 969 şi art. 970 din vechiul C. civ.

Recurenţii concluzionează că, întotdeauna, temeiul juridic al unei cereri de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator va fi reprezentat de Legea nr. 193/2000, iar nu de C. civ., fiind expresia principiului specialia generalibus derogant.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Ploieşti, cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 nu este o acţiune în pretenţii, ci o cerere ce are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit în cadrul căruia au avut calitatea de debitori, iar A. pe cea de creditor.

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, arătând că dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se invocă, nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, Legea nr. 47/1992 stabilind un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, fiind verificată numai admisibilitatea acesteia.

În cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sunt prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv: "1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale."

Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-un litigiu aflat pe rolul instanţei, respectiv în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, excepţia vizează dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 şi are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât excepţia de neconstituţionalitate vizează admisibilitatea căii de atac a recursului declarat în dosar. Totodată, dispoziţiile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, Înalta Curte Aşadar, arată că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea dosarului, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, condiţie care este îndeplinită în cauză.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi C. împotriva încheierii din 20 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, va casa încheierea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi C. împotriva încheierii din 20 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Casează încheierea din 20 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.