Force majeure defense in administrative contract execution and jurisdiction of ordinary civil courts under amended Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea introductivă, înregistrată la data de 14.01.2019 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la eliberarea secţiunii de scurgere a albiei râului Tărlung prin îndepărtarea cantităţii de material provenit din prăbuşirea podului de la km 17+318 pe secţia de circulaţie neinteroperabilă Hărman-Întorsura Buzăului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5762 din 19 iunie 2019, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat, în favoarea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată, faţă de valoarea pretenţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1094/C din 24 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată; s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunţată la 21 noiembrie 2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta A. S.R.L. şi, în consecinţă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea din data de 10 octombrie 2019 în sensul că instanţa, verificând competenţa conform art. 131 C. proc. civ., a avut în vedere la reţinerea competenţei de soluţionare, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi pe cele ale art. 95 C. proc. civ. totodată, a respins cererea de îndreptare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1094/C din 24 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Braşov, cu privire la calea de atac şi la durata acesteia.

Prin încheierea pronunţată la 21 septembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 201, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia civilă nr. 793/AP din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., reprezentată de Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1094/C/24 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva încheierii pronunţate la 21 septembrie 2020 de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a formulat recurs pârâta A. S.R.L.

În susţinerea recursului declarat, pârâta A. S.R.L. arată că instanţa de apel nu a respins motivat criticile formulate împotriva încheierii din 21 noiembrie 2019, aceasta rezumându-se la a afirma că Legea nr. 101/2016, Legea nr. 212/2018 şi decizia nr. 40/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu sunt aplicabile în speţă.

Referitor la cele reţinute de către instanţa de apel, precizează că nu a invocat aplicabilitatea directă a Legii nr. 101/2016 sau a deciziei nr. 40/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ci, a solicitat ca, în raport de modul în care Legea nr. 554/2004 şi Legea nr. 101/2016 au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, o analiză similară celei realizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie efectuată în cauza pendinte.

Mai arată pârâta că motivarea unei soluţii fără a lua în calcul toate argumentele expuse în cadrul cererii echivalează cu o nemotivare şi încalcă dreptul la un proces echitabil şi obligaţia judecătorului de a stărui pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, astfel cum aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Totodată, pârâta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile Legii nr. 212/2018 şi ale art. 2 alin. (1) lit. c)1, art. 8 alin. (2), art. 8 alin. (3), art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 212/2018.

În argumentare, arată că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 14.01.2019, iar Legea nr. 212/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 30.07.2018, astfel că aceasta din urmă este aplicabilă în speţa dedusă judecăţii.

De asemenea, critică şi faptul că instanţa de apel a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii derivă dintr-un contract de închiriere care, deşi poate fi calificat ca şi un contract administrativ, nu este guvernat de Legea nr. 101/2016 şi de Legea nr. 212/2018.

Relativ la această critică învederează că instanţa de fond a reţinut în mod explicit că pretenţiile deduse judecăţii rezultă dintr-un contract administrativ, calificând deci acest contract. Niciuna dintre părţi nu a criticat aceasta statuare în apel şi, totuşi, instanţa de apel nu pare să recunoască aceasta dezlegare, deşi ea se impune, cu autoritate de lucru judecat.

Menţionează că aceste critici sunt relevante în contextul în care instanţa trebuie să stabilească dreptul procedural aplicabil speţei.

Aşadar, dacă instanţa de recurs va considera că motivarea Curţii de Apel Braşov este suficientă pentru o analiză a raţionamentului juridic, arată că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât dreptul procedural aplicabil litigiului este cel stabilit de Legea nr. 554/2004, lege specială şi nu de C. proc. civ.

În acest sens arată că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018) nu exclude (nici explicit, nici implicit) judecarea cauzei în raport de procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004, ci doar atribuie aceste litigii în competenţa instanţelor de drept comun. Fiind o normă specială, aceasta este de strictă interpretare. Atât timp cât procedura de judecată prevăzută în legea specială nu a fost explicit exclusă, nu se poate susţine aplicabilitatea dreptului comun.

Dacă instanţa de apel ar fi aplicat în mod corect prevederile legale indicate, ar fi observat că din interpretarea lor sistematică rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modificarea procedurii de judecată a cererilor întrucât:

- art. 8 alin. (3) prevede că în soluţionarea litigiilor prevăzute de alin. (2) al aceluiaşi articol prevalează interesul public faţă de libertatea contractuală, fără să distingă între litigii care decurg din încheierea, anularea sau executarea contractelor administrative;

- nu se prevede nicio soluţie pentru situaţia în care instanţa de drept comun este chemată să se pronunţe asupra executării unor clauze ce sunt incluse în partea reglementară a contractului administrativ, când în mod evident nu se poate susţine că procedura de soluţionare a litigiilor este cea de drept comun;

- art. 18 se referă generic la "instanţă", fără a distinge între instanţele de drept comun şi cele de contencios administrativ şi, la alin. (4), prevede posibilitatea instanţei de a impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii sau de a obliga la plata daunelor materiale sau morale, soluţii specifice litigiilor ce decurg din executarea contractelor;

- art. 20 nu distinge între hotărârile pronunţate de instanţa de contencios administrativ şi instanţa de drept comun şi nici nu reglementează o altă cale de atac specifică pentru litigiile prevăzute la art. 8 alin. (2) ultima teză;

- din expunerea de motive rezultă foarte clar că legiuitorul a avut în vedere doar modificarea instanţelor competente nu şi a procedurii de judecată;

- acolo unde legiuitorul a considerat că o normă de procedură nu se mai aplică executării contractelor administrative, aceasta a fost abrogată explicit, cum este cazul procedurii prealabile ce nu mai este obligatorie pentru acest gen de litigii.

Din perspectiva arătată, subliniază importanţa argumentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 40/2020 şi posibilitatea de a le aplica corespunzător şi situaţiei create de intrarea în vigoare a Legii nr. 212/2018.

Conchide în sensul că încheierea atacată încalcă norme de drept procedural imperative, sens în care ea este nulă în raport de art. 176 pct. 6 din C. proc. civ., întrucât judecarea procesului în baza unei alte norme procedurale decât cea aplicabilă reprezintă încălcarea unei condiţii extrinseci a actului de procedură ce nu poate fi reparată decât prin constatarea nulităţii actului şi rejudecarea cererii cu aplicarea dreptului procedural corect.

În eventualitatea în care s-ar impune demonstrarea unei vătămări, acceptându-se existenţa unei nulităţi condiţionate, reglementate de art. 175 din C. proc. civ., această vătămare este evidentă, în sensul că pârâta A. S.R.L. nu a beneficiat de un litigiu judecat în baza legii contenciosului administrativ, în două cicluri procesuale (în loc de trei) şi nu a beneficiat de căile de atac specifice acestei proceduri (art. 21 din Legea nr. 554/2004) şi de procedura specifică de punere în executare a hotărârilor.

În drept, recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 793/AP din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. PRIN SUCURSALA REGIONALA CF BRAŞOV a declarat recurs.

Recurenta-reclamantă susţine că, involuntar, Curtea de Apel Braşov a săvârşit o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată, în raport cu materialul existent la data pronunţării deciziei civile nr. 793/AP în dosarul nr. x/2019, respectiv 30.09.2020.

De asemenea, prin prezentarea unor ample considerente vizând situaţia de fapt, recurenta subliniază că instanţa de control judiciar nu a luat în considerare faptul că, la momentul prăbuşirii podului, linia neinteroperabilă Hărman - Întorsura Buzăului era închiriată de S.C. A. S.R.L în baza contractului de închiriere nr. x/03.08.2004, modificat şi completat prin cele 6 acte adiţionale şi ca atare, era obligaţia intimatei să îndepărteze materialele rămase în albia râului Tărlung, după prăbuşirea podului de la km. c.f. x+318, de pe secţia de circulaţie 317 Hărman-întorsura Buzăului, obligaţie ce a fost cuprinsă în Planul de măsuri de remediere a neconformităţilor, ca urmare a adresei nr. x/03.08.2018 emisă de Administraţia Naţională "Apele Romane", Administraţia Bazinală Olt, Sistemul de Gospodărire a Apelor Braşov.

Arată aceasta că planul de măsuri a fost întocmit în urma întrunirii reprezentanţilor părţilor, implicate în acţiunea de preluare a secţiei de circulaţie neinteroperabile Hărman-întorsura Buzăului, ce a avut ca obiectiv analizarea tuturor neregulilor constatate de comisiile de inventariere a stării tehnice, aferente secţiei de circulaţie mai sus menţionată.

Mai arată recurenta că prăbuşirea podului a produs o serie de consecinţe pentru mediu, respectiv pentru râul Tărlung, blocând parţial albia acestuia, împrejurare de natură a crea o stare de pericol în cazul producerii unor evenimente meteorologice de acelaşi gen ca şi cele din vara anului 2018 şi de natură a modifica starea naturală a râului Tărlung.

De asemenea, critică hotărârea atacată susţinând că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că, în situaţia în care prăbuşirea podului s-a produs din cauza forţei majore, conform dispoziţiilor art. 10.2. alin. (2) din contractul de închiriere nr. x/68 încheiat în data de 03.08.2004 între părţi, partea care invocă forţa majoră (în speţa de faţă intimata A. S.R.L.) avea obligaţia de a lua orice măsuri în vederea limitării consecinţelor.

Ca atare, având în vedere dispoziţiile contractuale menţionate, intimata A. S.R.L. Braşov avea obligaţia de a lua orice măsură în vederea limitării consecinţelor prăbuşirii podului de la km c.f. x+318 de pe secţia de circulaţie 317 Harman-întorsura Buzăului şi, implicit, avea obligaţia de a elibera secţiunea de scurgere a albiei râului Tărlung prin îndepărtarea cantităţii de material provenit din prăbuşirea podului.

Totodată, în concordanţă cu dispoziţiile art. 7.1, intimata avea obligaţia de a întreţine, repara şi exploata bunurile care fac obiectul contractului, cu diligenţa unui bun proprietar, de a programa şi a executa lucrările de întreţinere şi repararea a liniilor CF, instalaţiilor SCB şi de electrificare, instalaţiilor TTR, clădirilor, altor construcţii şi echipamente aferente, conform instrucţiilor şi reglementărilor în vigoare la CNCF "CFR" S.A, precum şi de a asigura curăţenia, deratizarea, igienizarea, salubrizarea spaţiilor şi terenurilor aferente bunurilor care fac obiectul închirierii.

Mai mult decât atât, intimata avea obligaţia să asigure respectarea reglementărilor legale privind protecţia mediului, conform convenţiei pe linie de protecţia mediului, anexă la contractual de închiriere, iar în cazul nerespectării cerinţelor legale de protecţie a mediului, urmând a suporta sancţiunile stabilite de autorităţile de mediu, inclusiv costurile pentru repararea prejudiciului şi înlăturarea urmărilor produse de acesta.

Mai mult decât atât, în cuprinsul convenţiei pe linie de protecţia mediului, la pct. 2.3. alin. (11) - este prevăzută obligaţia intimatei ca la încetarea raporturilor contractuale, să predea suprafeţele temporar ocupate, în bună stare în ceea ce priveşte mediul.

Faţă de cele menţionate, rezultă fără echivoc faptul ca intimata A. S.R.L. - în calitate de locatar şi gestionar de infrastructură, avea obligaţia ca imediat după prăbuşirea podului, să execute lucrările de îndepărtare a resturilor de beton ale podului, în scopul asigurării secţiunii de scurgere a albiei râului Tărlung, ţinând cont de faptul că la momentul prăbuşirii podului - respectiv în 30.06.2018 - contractul de închiriere nr. x/03.08.2004 era încă în vigoare, durata acestuia încetând la data de 03.08.2018 - astfel cum reiese şi din adresa x nr. 1665/S/11.07.2018.

Învederează recurenta că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în privinţa legii aplicabile contractului, sunt incidente dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest context, arată că modificarea cea mai importantă a contractului s-a produs prin actul adiţional nr. x din 19.08.2014 la contractul de închiriere nr. x/03.08.2004, dată la care era intrat în vigoare noul C. civ., astfel încât, faţă de dispoziţiile legale citate, modificările aduse prin acest act adiţional sunt supuse dispoziţiilor noului C. civ., iar celelalte sunt supuse C. civ. de la 1864.

Drept urmare, în mod corect, potrivit instanţei de fond, nu se poate reţine că întregul litigiu este supus dispoziţiilor noului C. civ.

Recurenta face trimitere la prevederile art. 969 şi a art. 1073 din vechiul C. civ. şi, respectiv, la art. 1.270 alin. (1) şi art. 1.350 din noul C. civ.

Recursul reclamantei nu a fost întemeiat în drept.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii recursului declarat de către COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. PRIN SUCURSALA REGIONALĂ CF BRAŞOV şi, pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare în cuprinsul căreia a combătut susţinerile pârâtei, învederând incidenţa în cauză a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. PRIN SUCURSALA REGIONALA CF BRAŞOV împotriva deciziei civile nr. 793/AP din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenta-reclamantă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că, în răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând nemotivarea hotărârii recurate, criticile la adresa deciziei atacate reprezintă o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără a fi formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Întreaga argumentare a recurentei-reclamante vizează modalitatea de apreciere a materialului probator de către instanţa de apel, în raport de care a fost înlăturată răspunderea civilă contractuală a intimatei, ca urmare a intervenirii forţei majore, aspecte ce necesită o reevaluare a situaţiei de fapt, care vizează netemeinicia şi care nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenta-reclamantă.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. PRIN SUCURSALA REGIONALA CF BRAŞOV împotriva deciziei civile nr. 793/AP din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii din 21 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată următoarele:

O primă critică vizează nemotivarea încheierii din 21 septembrie 2020, din perspectiva faptului că nu au fost respinse, motivat, criticile formulate împotriva încheierii din 21 noiembrie 2019.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat criticile apelantei şi a expus propriile considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la fila 87-verso paragraful 8 din încheierea recurată.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raţionamentul primei instanţe şi a concluzionat că dispoziţiile Legii nr. 101/2016 şi ale Legii nr. 212/2018, precum şi decizia nr. 40/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu sunt aplicabile speţei pentru a califica calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor sale, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Un alt motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită dispoziţiilor procedurale aplicabile litigiului, respectiv legea generală - C. proc. civ., în loc de legea specială a cărei incidenţă o invocă în cauză - Legea nr. 554/2004.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Critica recurentei-pârâte nu poate fi reţinută.

Înalta Curte reţine că la 3 august 2004, între Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. - în calitate de locator şi A. S.R.L. - în calitate de locatar, a fost încheiat contractul de închiriere a secţiei de circulaţie Hărman-Întorsura Buzăului nr. 9/68.

În raport de acest contract, curtea de apel a statuat că poate fi calificat ca şi un contract administrativ, astfel că instanţa nu a infirmat dezlegarea dată de prima instanţă sub acest aspect, care, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nu a fost contestat de părţi, dobândind autoritate de lucru judecat.

Totodată, Înalta Curte reţine că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2018, statuează că:

"Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun".

Statuând prin norma de drept menţionată că aceste litigii nu mai sunt de competenţa secţiei de contencios administrative, ci de competenţa instanţei de drept comun, fără vreo derogare în ceea ce regimul căilor de atac, rezultă că hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal este supusă atât apelului, cât şi recursului.

Totodată, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din decizia nr. 40/2020, nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care analiza Înaltei Curţi în decizia menţionată vizează interpretarea şi aplicarea art. 55 alin. (3), raportat la art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (în forma în vigoare anterior modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice).

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii din 21 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A. PRIN SUCURSALA REGIONALA CF BRAŞOV împotriva deciziei civile nr. 793/AP din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva încheierii din 21 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.