Mortgage contract consumer dispute: claims withdrawn and lower decisions annulled; bank's appeal annulled for procedural defects

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâtele D. S.A., creditor iniţial şi E.., solicitând instanţei să dispună:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit ipotecar nr. x încheiat la data de 16.05.2007- respectiv clauza 4.1 paragraful (alineatul) al doilea, clauza 4.2. paragraful (alineatul) al doilea şi clauza 4.3 din contractul de credit nr. x din 8.08.2007, privind modalitatea de stabilire şi de modificare a dobânzii, clauza 4.5 şi clauza 4.6, prin care se stabileşte mecanismul de percepere al dobânzii ulterior primului an de creditare şi care permite băncii stabilirea şi perceperea dobânzii în mod discreţionar, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzei contractuale menţionate mai sus:

a) repunerea părţilor în situaţia anterioară;

b) să se constate că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 4.85 % (nerevizuibilă şi fixă pentru primele 12 luni) iar ulterior expirării celor 12 luni, să se constate că dobânda curentă era compusă din: indicele de referinţă al băncii variabil şi revizuibil de către bancă (abuziv), plus o marjă de 0 p.p. şi, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor menţionate mai sus:

(i) obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea sumelor achitate suplimentar peste dobânda curentă iniţială a băncii de 4.85 p.p. valabilă la data semnării contractului, pentru perioada 17.05.2008 şi până la data de 05.04.2011, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă;

(ii) obligarea pârâtelor în solidar la recalcularea dobânzii curente a băncii de 4.85 p.p. valabilă la data încheierii contractului, în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3M pentru perioada septembrie 17.05.2008 şi până la data de 05.04.2011.

II. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x din data de 16.05.2007- respectiv art. 4.11 lit. a), referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 1% din soldul creditului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus:

a) repunerea părţilor în situaţia anterioară;

b) obligarea pârâtelor, în solidar, să restituie reclamanţilor suma de 1.110 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului.

III. Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x din data de 16.05.2007- respectiv art. 4.11 lit. b), referitor la perceperea unui comision de administrare în valoare de 0,10% pe lună, calculat la soldul lunar al creditului şi achitat de la data de 16.05.2007 şi până în prezent, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzei contractuale menţionate mai sus:

a) repunerea părţilor în situaţia anterioară;

b) obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumelor achitate cu titlu de "comision de administrare", începând din data de 16.06.2007 pe toata perioada derulării contractului, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii acestor sume şi până la restituirea efectivă.

IV. Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în contractul de credit nr. x din data de 16.05.2007- respectiv art. 5.1. care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) şi suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar) având în vedere caracterul abuziv al acesteia, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, precum şi la alte acte normative incidente în legislaţia pentru protecţia consumatorului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzei contractuale menţionate mai sus:

(i) să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 1.9770 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv Franc Elveţian (CHF);

(ii) obligarea pârâtelor, în solidar, la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi pe cale de consecinţă, să fie obligate la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamantă la bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu: valoarea ratei = (valoarea ratei în CHF cf. grafic X curs iniţial de 1.9770/1 CHF) + (curs afişat de BNR valabil pentru data scadenţei creditului - curs iniţial) X "1/2";

(iii) obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea către reclamantă a 50% din totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la începutul contractului de credit şi până în prezent, pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul contractului de credit;

(iv) obligarea pârâtelor la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al băncii, pentru ca drepturile ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel.

Prin sentinţa civilă nr. 7606 din 05 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi E..

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.1 paragraful al doilea teza I din contractul de credit ipotecar nr. x/16.05.2007, în ceea ce priveşte sintagma "indicele de referinţă stabilit de bancă", precum şi teza a II- a paragrafului al doilea.

A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor menţionate la art. 4.2 paragraful al doilea şi art. 4.3.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de apelanta-pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă E.., împotriva sentinţei civile nr. 7606 din 05 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanţii, cât şi pârâta F. S.A. (fostă D. S.A.) au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat, recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea principiului restitutio in integrum, în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de restituire a sumelor încasate de creditoare în temeiul clauzelor abuzive: art. 4.1. paragraful 2 teza I şi teza II, clauza 4.2 paragraful 2 şi art. 4.3.

Referitor la comisionul de acordare - art. 4.11 lit. a) şi comisionul de administrare prevăzut la art. 4.11. lit. b) şi restituirea sumelor încasate de creditoare în temeiul acestor clauze, recurenţii-reclamanţi susţin că soluţia instanţei de apel este nelegală.

Comisionul de acordare, astfel cum arată recurenţii-reclamanţi, se plăteşte o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiţionează acordarea creditului de această plată.

Perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întruneşte condiţiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel care impune aceste verificări.

În ceea ce priveşte comisionului de administrare, recurenţii-reclamanţi susţin că nu se precizează în contract care este raţiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar al cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit care este contraprestaţia care justifică perceperea acestui comision.

Recurenţii-reclamanţi susţin că dispoziţia contractuală referitoare la perceperea unui comision de acordare, dar şi cea referitoare la perceperea unui comision de administrare, vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

O altă critică vizează faptul că hotărârea a fost dată cu greşita interpretare a art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13, precum şi a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea 193/2000, interpretarea instanţei de apel fiind în dezacord şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 5.1 din contractul de credit ce prevede restituirea împrumutul în moneda CHF, recurenţii-reclamanţi arată că soluţia instanţei de apel este nelegală în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În temeiul art. 288 ultimul paragraf din TFUE şi a principiului interpretării conforme, recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa naţională trebuia să soluţioneze prezentul litigiu prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Directivei 93/13 în cauza Andricuc şi alţii împotriva G., în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi împărţirea echitabilă a diferenţelor de curs valutar pe toată perioada contractuală, cu consecinţa restituirii sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive.

În prezenta cauză, astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi, nu operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, norma prevăzută de art. 1578 din vechiul C. civ. fiind o normă supletivă, de la care părţile pot deroga.

Clauza 5.1, potrivit recurenţilor-reclamanţi, face parte din obiectul principal al contractului, însă aceasta poate fi suspusă controlului cu privire la caracterul abuziv, deoarece nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, precum şi producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. - actuala F. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Cu privire la clauzele privind dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă susţine că nu pot fi considerate abuzive, clauzele fiind negociate.

Caracterul negociat rezultă, în opinia recurentei-pârâte, din faptul că dispoziţia contractuală referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între D. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite.

Clauzele contractuale, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, sunt redactate în termeni clari şi neechivoci.

Terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile, element esenţial într-un contract de credit.

Recurenta-pârâtă afirmă că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, în ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor D..

Recurenta-pârâtă face trimitere şi la dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 şi la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992.

Potrivit recurentei-pârâte, atât dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei.

Arată, totodată, că nu există criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuală şi că, în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000, nu îi este permis judecătorului să stabilească cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 29 aprilie 2020, cu citarea părţilor, dată la care s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, s-a dispus amânarea judecării cauzei, în vederea legalei îndepliniri a procedurii de citare, fixându-se termen la data de 14 octombrie 2020, termen la care a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursurilor.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus amânarea judecării cauzei la data de 9 decembrie 2020, pentru ca reclamanţii să depună la dosar originalul declaraţiei de renunţare la judecată.

La 4 noiembrie 2020, recurenţii-reclamanţi au transmis la dosar declaraţia autentificată sub nr. x din 22 noiembrie 2019, de Societatea Profesională Notarială H. şi Asociaţii, prin care au renunţat la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016

Prin încheierea din 9 decembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, în vederea comunicării cererii de renunţare la judecată, în raport de dispoziţiile art. 406 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., fiind fixat termen de judecată la data de 10 februarie 2021.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, s-a dispus amânarea judecării recursurilor la data de 26 mai 2021, în vederea îndeplinirii procedurii de citare cu intimata-pârâtă E..

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că "Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză".

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunţarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la soluţionarea unei cauze, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.

Din înscrisul intitulat "declaraţie", depus la dosar şi autentificat sub nr. x din 22 noiembrie 2019, de Societatea Profesională Notarială H. şi Asociaţii, recurenţii-reclamanţi au declarat că "renunţă în mod expres şi irevocabil la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", solicitând instanţei să ia act de această renunţare şi să anuleze hotărârile pronunţate în cauză.

Această "declaraţie" constituie o veritabilă cerere de renunţare la judecată a reclamanţilor privind cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de voinţă este neîndoielnică şi neechivocă în sensul renunţării recurenţilor-reclamanţi la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, iar acest act de dispoziţie al părţii reflectă principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi de fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Constată, de asemenea, că pârâtelor le-a fost comunicată cererea de renunţare la judecată, iar lipsa răspunsului acestora se consideră acord tacit la renunţare, conform art. 406 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi la cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va anula decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 7606 din 5 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. (fostă D. S.A.), sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susţinerile recurentei-pârâte prezentate drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei-pârâte nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi la cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va anula decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 7606 din 5 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea recurenţilor-reclamanţi la cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Anulează decizia nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 7606 din 5 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 2278/A din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.