Bank’s appeal upheld; abusive-clause ruling quashed and remanded for fresh review on commissions and rate-setting limits.

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 20 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a formulat cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la art. 5, art. 6 privind dobânda anuală de 8,59% la data semnării contractului, art. 7, art. 8, art. 9 pct. a), privind comision de rambursare anticipată, lit. b), privind comision de acordare credit de 1,80% flat, lit. c) - comision de administrare de 30 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la art. 1, lit. d) - comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50% flat, lit. e) - comision de transformare - flat de 1,00% flat din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/20.06.2007, art. 2.6, 2.10 lit. a), art. 3.1, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 4.2 lit. a), art. 10 din condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit; să se dispună înlăturarea din contract a dispoziţiilor contractuale constatate de către instanţă ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare credit în sumă de 1.080 euro, achitată în 21.06.2007 şi obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale în suma de 493,72 euro, calculate până la data de 31.01.2015 şi în continuare până la plata integrală a comisionului de acordare credit; obligarea pârâtei la restituirea comisionul de administrare lunar în suma de 2.730 euro, calculat până la data de 31.01.2015 şi a sumelor ce se vor achita în continuare cu titlu de comision de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 619,40 euro, cu titlu de dobânzi legale calculate până la data de 31.01.2015 şi care curg în continuare până la plata efectivă a acestui comision de administrare; obligarea pârâtei să convertească creditul la cursul de schimb euro de la data acordării creditului, de 3,2126 RON/1 euro; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 18.704,52 euro, ce reprezintă diferenţa de curs ca urmare a convertirii creditului la cursul de schimb euro de la data acordării creditului şi obligarea pârâtei la plata sumei de 3.546,62 euro, cu titlu de dobânzi legale calculate pentru fiecare diferenţă de curs de la data plăţii până la data de 31.01.2015 şi în continuare, până la plata integrală a creditului.

În principal, referitor la dobânda creditului, au solicitat obligarea pârâtei C. să aplice reclamanţilor până în 21.06.2008 o dobândă de 7,4%/an, după care dobânda va fi revizuibilă semestrial pe întreaga perioadă a creditului de 1,5 pp + EURIBOR la 6 luni, avându-se în vedere cotaţia EURIBOR 6M din 21 iunie din fiecare an, de la 21 iunie până la 21 decembrie acelaşi an, respectiv cotaţia Euribor 6M de la 21 decembrie din fiecare an, de la 21 decembrie până la 21 iunie a anului următor.

De asemenea, reclamanţii au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare cu o dobândă fixă de 7,4%/an în primele 12 luni, după care dobânda curentă să fie de 1,5 pp +EURIBOR la 6 luni, avându-se în vedere cotaţia EURIBOR 6M din 21 iunie din fiecare an, de la 21 iunie pana la 21 decembrie acelaşi an, respectiv cotaţia Euribor 6M de la 21 decembrie din fiecare an, de la 21 decembrie până la 21 iunie a anului următor; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 24.091,16 euro, calculată până la data de 31.01.2015 şi sumele ce se vor achita în continuare, reprezentând diferenţa între dobânda menţionată la petitul anterior şi dobânda ilegală reţinută de bancă, precum şi obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru aceste diferenţe de dobândă achitate în plus în sumă de 4.724,26 euro, calculate până la data de 31.01.2015, şi în continuare, până la plata integrală a debitului menţionat anterior.

În subsidiar, referitor la dobânda creditului, au solicitat obligarea pârâtei să menţină dobânda fixă de 7,4%/an pe toată perioada contractului de credit şi obligarea acesteia să respecte graficul de credit iniţial; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 10.087,92 euro, calculată până la data de 31.01.2015 şi a sumelor ce se vor achita în plus, reprezentând diferenţa între dobânda menţionată în graficul iniţial şi dobânda ilegală reţinută de bancă, precum şi obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru aceste diferenţe de dobândă achitate în plus în suma de 1.570,96 euro, calculate până la data de 31.01.2015 şi în continuare, până la plata integrală a debitului menţionat anterior.

Pârâta C. S.A. a formulat cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B., prin care a solicitat instanţei de judecată ca, în măsura în care va constata caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda şi comisionul de administrare şi, totodată, instanţa va considera oportun să intervină în mecanismul contractual şi să modifice costul contractului, să adapteze contractul de credit analizat în sensul stabilirii: unei dobânzi variabile la valoarea Euribor la 6 luni + 7 puncte procentuale, pentru toată perioada de creditare rămasă; a unui comision de administrare de 15 euro/lună, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 640 din 09 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., şi în consecinţă: s-a respins petitul privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor privitoare la dobândă, înscrise în art. 5 şi 6 din contractul de credit.

S-a admis acţiunea şi s-a constatat ca fiind abuzive clauzele contractuale privind:

1. comisionul de acordare credit, prevăzut la art. 9 lit. b) din contractul de credit, de 1,80%/flat şi s-a constatat nulitatea acestei clauze; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.080 euro, achitată cu acest titlu, precum şi dobânda legală de 581,07 euro, calculată până la data de 31.05.2016 şi în continuare, până la restituirea sumei;

2. comisionul de administrare de 30 euro lunar, prevăzut de art. 9 lit. c) din contractul de credit, s-a constat nulitatea acestuia şi s-a dispus ca pârâta să restituie reclamanţilor suma de 3.210 euro, plus dobânda legală de 856,29 euro, calculată până la 31.05.2016 şi în continuare, până la restituirea sumei;

3. comisionul de transformare pentru prima solicitare prevăzut de art. 9 lit. d);

4. comisionul de transformare pentru următoarele solicitări, prevăzut de art. 9 lit. e);

5. comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de art. 9 lit. a) din contract.

S-a respins capătul de cerere privind convertirea creditului la cursul de schimb euro/leu, de la data acordării creditului, acela de 3,2126 RON/1 euro şi restituirea sumelor ce reprezintă diferenţa de curs valutar, cu dobânzile aferente.

S-a respins capătul de cerere privind stabilirea dobânzii de către instanţă, în principal la 1,5 pp + Euribor la 6 luni sau, în subsidiar, la o dobândă fixă, precum şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

S-au respins celelalte capete de cerere din acţiunea introductivă, ulterior precizată.

S-a respins acţiunea reconvenţională formulată de pârâta C. S.A.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 4.955 RON, cheltuieli parţiale de judecată.

Prin decizia civilă nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 09.09.2015, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 640 din 9 noiembrie 2016, ambele pronunţate în dosar nr. x/2015 al Tribunalului Bistriţa Năsăud.

A fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 640 din 9 noiembrie 2016 pronunţată deTribunalul Bistriţa Năsăud, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/20.06.2007 încheiat de către cei doi reclamanţi cu pârâta C. S.A., numai în ceea ce priveşte stabilirea dobânzii variabile în funcţie de dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile C., precum şi la art. 2.10 lit. a), art. 2.6, art. 3.1, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9 din condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/20.06.2007.

A fost obligată pârâta să procedeze la recalcularea dobânzii aferente creditului contractat de reclamanţi în funcţie de indicele Euribor la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă de 1,5 pp., începând cu cea de a 13-a lună de la semnarea contractului.

A fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare cu o dobânda fixă de 7,4%/an în primele 12 luni, după care dobânda curentă variabilă să fie de 1,5 pp +EURIBOR la 6 luni.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 27.916,36 euro, la cursul de schimb valabil la data plăţii, calculată până la data de 31.05.2016 şi în continuare, reprezentând diferenţa dintre dobânda de 1,5pp+ EURIBOR la 6 luni şi cea reţinută efectiv de către pârâtă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată asupra sumelor reprezentând diferenţe de dobândă achitate în plus, în sumă de 6.769,68 euro, calculată până la data de 31.05.2016 şi în continuare, până la plata integrală a debitului principal, reprezentând dobândă achitată în plus.

Au fost respinse petitele privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 7 şi 8 din contractul de credit, precum şi în art. 4 şi art. 10 din condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar. A fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă, sub un prim aspect, arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1, art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 vechiul C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a ignorat finalitatea avută în vedere de legiuitor prin art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv transparentizarea clauzelor contractuale, iar nu lipsirea contractului de credit de clauzele esenţiale referitoare la costuri (dobândă şi comisioane), fiind încălcate deopotrivă şi dispoziţiile art. 981 - 985 C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a înlăturat toate componentele de cost ale contractului şi a intervit în mecanismul contractual prin stabilirea dobânzii la Euribor la 6 luni+ 1.5 p.p.

Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracţiune din rata dobânzii) a băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

Instanţa de control judiciar a intervenit în mecanismul contractual prin stabilirea valorii dobânzii în contract, încălcând astfel principiul "pacta sunt servanda".

În ceea ce priveşte obligaţia de transparenţă, recurenta-pârâtă arată că obligaţia profesionistului nu constă în transformarea consumatorului într-un specialist în domeniul produselor bancare, sarcina profesionistului fiind aceea de a permite consumatorilor să înţeleagă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale asumate.

Recurenta-pârâtă susţine că şi-a îndeplinit obligaţia instituită de lege, utilizând în cuprinsul contractului de credit contestat, termeni inteligibili din punct de vedere gramatical, intimaţii având o reprezentare exactă în privinţa efectelor concrete ale acestora, şi mai mult decât atât nu trebuie neglijat nici aspectul că jurisprudenţa constantă în materie face referire la un consumator mediu, acesta fiind rezonabil informat, atent şi precaut, ţinând seama de factorii sociali şi lingvistici, ce poate nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii cursului dobânzii, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare (hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, EU:C 12014:282, punctul 75, precum şi hotărârea C.J.U.E. din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14, EU:C 12015362, punctul 50).

Recurenta-pârâtă arată că instanţa europeană a reţinut că "aprecierea caracterului abuziv nu se referă la clauzele avute în vedere de această dispoziţie, în măsura în care aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil", iar sensul noţiunii de "transparenţă a clauzelor contractuale" a fost clarificat prin hotărârea pronunţată în cauza C-348/14, Maria Bucura vs. Bancpost S.A.

De asemenea, recurenta-pârâtă face trimitere la hotărârea pronunţată în cauza C-96/14 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, în procesul de determinare a dobânzii bancare, interpretarea gramaticală şi logica juridică nu sunt singurele instrumente necesare şi suficiente, ci, o analiză critică a susţinerilor intimaţilor-reclamanţi prin prisma terminologiei utilizate, precum şi a negocierilor purtate între părţi, a practicilor stabilite între acestea şi a comportamentului lor ulterior încheierii contractului sunt definitorii pentru determinarea conţinutului inteligibil al clauzelor contractuale contestate.

Pe cale de consecinţă, determinarea dobânzii, a preţului unui credit, nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze contractuale "lăsată la luminile şi înţelepciunea magistratului".

Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că, procedând în sens contrar, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 şi art. 981-985 C. civ. de la 1864, în raport de care interpretarea clauzelor convenite în contractul de credit trebuia realizată exclusiv prin prisma regulilor speciale de interpretare, fără ştirbirea forţei obligatorii a convenţiilor şi cu respectarea cel puţin a aparenţei de legalitate de care aceste clauze contractuale se bucurau anterior.

Aşa cum s-a reţinut şi în practica judiciară, dacă în fazele judecăţii în fond şi în apel, magistraţii sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecăţii, puterea lor este limitată în cazul actelor juridice, nefiindu-le permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i alt înţeles decât cel voit de părţi.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă apreciază că susţinerile instanţei de apel în sensul că, în privinţa dobânzii variabile, mecanismul de variaţie a dobânzii nu este prevăzut, nerespectând exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil, sunt eronate şi nelegale şi se impun a fi înlăturate.

Astfel, conform clauzei prevăzute la art. 5 din contractul de credit, "la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 7,4% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la punctul 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C., la care se adaugă 1,5 p.p", iar potrivit art. 2.10 a) din Condiţiile Generale "...Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent...".

Din interpretarea celor două clauze contractuale, recurenta-pârâtă apreciază că rezultă clar şi inteligibil că dobânda curentă este variabilă şi este supusă unor modificări în raport de costul resurselor de creditare, iar acest mecanism este cât se poate de clar şi neechivoc, pe de o parte, şi îndeajuns de detaliat, pe de altă parte.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile din Legea nr. 193/2000 şi din Directiva 93/13/CEE, care permit controlul şi evaluarea caracterului abuziv, numai în măsura în care în cauză s-ar constata încălcarea/neîndeplinirea cerinţei de transparenţă a clauzelor contractuale, astfel cum a fost definită şi circumstanţiată de Curtea Europeană de Justiţie, întrucât legea substanţială invocată nu a are, ca şi finalitate, ocolirea dispoziţiilor art. 954 C. civ. sau a celor menţionate la art. 1165 C. civ., pentru lipsirea contractului de credit de clauzele sale esenţiale referitoare la costuri.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel a ignorat faptul că înţelegerea părţilor a fost în sensul că dobânda contractuală va varia în funcţie de costul resurselor de creditare, iar nu în funcţie de indicele EURIBOR, deşi intimaţii au avut posibilitatea alegerii unei dobânzi variabile în funcţie de acest indice, alegând în schimb condiţiile contractuale contestate în prezent, deşi acestea fuseseră înţelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la semnarea contractului de credit.

Departe de a reprezenta acel indice "obiectiv", indicele EURIBOR este stabilit în urma unui sondaj în rândul a 39 de bănci, care prezintă estimări privind costul finanţării reciproce în euro pentru perioade de la o zi la un an. Asemenea LIBOR, indicele euro este stabilit în funcţie de estimări şi nu de date reale de pe piaţă, fiind vulnerabil.

Mai mult, recurenta-pârâtă apreciază că distincţia între cele două categorii de produse financiare este reflectată în dispoziţiile Condiţiilor Generale de Creditare - Anexă la Contractul de credit bancar şi dau îndeajuns de multe informaţii împrumutaţilor, pentru ca aceştia să aibă reprezentarea diferenţelor între cele două tipuri de credite şi a modului în care va funcţiona mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

De altfel, criteriul variabilităţii dobânzii în funcţie de modificările din piaţa monetară a fost subliniat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene într-o decizie de speţă: Cauzele reunite Carlo Bagnasco şi Alţii.

Mai mult, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, dreptul băncii de percepe o dobândă variabilă beneficiază de o reglementare legală, prin Regulamentul (CE) nr. 63/2002, iar în temeiul art. 110 alin. (2) Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 01.11.1993), prevederile menţionate ale Regulamentului nr. 63/2002 au avut caracter obligatoriu şi direct până în data de 01.12.2009 (când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona), fiind preluate prin Norma B.N.R. nr. 11/2009 şi ulterior prin Regulamentul BNR nr. 4/2014.

În opinia recurentei-pârâte, dobânda a fost percepută în mod legal de către bancă, în conformitate cu prevederile contractuale care o reglementau şi nu a variat în mod aleatoriu cum se reţine în mod cu totul greşit de către instanţa de apel, aceasta modificându-se în funcţie de costul resurselor de creditare care se determină în funcţie de elemente obiective precum indicele de referinţă Euribor (care este doar unul dintre elemente), costul cu rezerva minimă obligatorie şi costurile de lichidate.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a constatat în mod greşit caracterul abuziv al clauzelor esenţiale din contractul de credit care reglementează preţul contractului, stabilind în mod unilateral dobânda la Euribor la 6 luni+1,5 p.p, încălcând astfel prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Plecând de la ideea că dobânda a fost considerată ca fiind abuzivă ca urmare a "lipsei unor elemente obiective de care să depindă modificarea dobânzii", instanţa de apel, în mod nelegal şi eronat, a considerat că era necesară "introducerea unor asemenea elemente în contract".

Pornind de la această optică a instanţei, ce înfrânge principiile fundamentale de drept reglementate de art. 969 şi 973 C. civ. precum, principiul autonomiei de voinţă, principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii contractului şi principiul relativităţii efectelor contractului, prin eliminarea dobânzii creditului astfel cum a fost negociată de către părţi, corelativ cu impunerea unei dobânzi derizorii, recurenta-pârâtă apreciază că se creează un precedent judiciar defectuos şi contrar ordinii juridice.

Recurenta-pârâtă susţine că, la momentul acordării contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să impună indicii Euribor/Robor/Libor pentru stabilirea formulei de calcul a dobânzii, de altfel, acest aspect fiind reţinut de către instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel cu privire la comisioanele stabilite în contractul de credit.

În acest sens, potrivit recurentei-pârâte, comisionul de administrare este diferit de comisionul de risc, a fost perceput în deplină legalitate de către bancă, perceperea acestuia fiind justificată de necesitatea monitorizării, înregistrării şi efectuării de operaţiuni în scopul utilizării/acordării împrumutului acordat consumatorului.

Legalitatea perceperii comisionului de administrare este recunoscută şi de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă arată că, deşi a reţinut faptul că perceperea acestui comision nu este interzisă de lege, instanţa de apel a ajuns la concluzia eronată că banca nu prestează vreun serviciu aferent sau în legătură cu creditul contractat şi că în contractul de credit nu se oferă nici o explicaţie cu privire la motivul pentru care a fost prevăzut.

Pe lângă legalitatea perceperii acestei clauze, recurenta-pârâtă susţine că se poate observa din modul de redactare că această clauză este prevăzută într-un limbaj clar şi uşor inteligibil, modalitatea de calcul a comisionului de administrare fiind exprimată în aşa fel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a costului pe care îl implică un asemenea comision.

Instanţa de apel mai a reţinut că s-a produs un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin prisma unei pretinse lipse a contraprestaţiilor, însă, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, a ignorat activităţile prestate de către bancă şi, mai cu seamă, scopul şi trăsătura esenţială a existenţei oricărui comerciant, respectiv aceea de obţinere a unui profit pentru serviciul prestat.

Analizarea condiţiei de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în opinia recurentei-pârâte, trebuie să fie făcută de instanţa de judecată doar din punct de vedere juridic, iar în cazul în care se constată că există un preţ corespondent al unui serviciu oferit, singura concluzie la care trebuie să ajungă este lipsa caracterului abuziv al respectivei clauze contractuale.

Acest serviciu oferit, cu referire la operaţiunile de monitorizare a creditului nu reprezintă "costuri de funcţionare a băncii" care sunt puse în sarcina intimaţilor, ci reprezintă operaţiuni de monitorizare în scopul utilizării creditului acordat consumatorilor.

În ceea ce priveşte comisionului de acordare credit, recurenta-pârâtă susţine că există contraprestaţia băncii pentru perceperea acestui comision, iar aceasta constă în activităţi precum: verificarea actelor depuse de împrumutat pentru acordarea creditului, verificarea bonităţii sale financiare, a riscurilor pe care clienţii le-ar putea prezenta, deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, efectuarea operaţiunilor interbancare etc.

Mai mult, condiţia dezechilibrului semnificativ a fost în mod nelegal atribuită de către instanţa de apel comisionului de acordare credit, întrucât, astfel cum arată recurenta-pârâtă, este un comision care s-a perceput o singură dată la momentul acordării creditului, prin urmare şi dacă s-ar putea discuta despre vreun dezechilibru, acesta nu poate să fie semnificativ conform dispoziţiilor din art. 4 din Legea 193/2000.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă susţine că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze, instanţa nu este chemată să analizeze existenţa proporţionalităţii între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit, ci este chemată să analizeze şi să verifice numai dacă sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte comisionul de transformare, lipsa caracterului abuziv al acestui comision rezultă, în opinia recurentei-pârâte, din faptul că acesta se percepe doar în măsura în care consumatorul, pe parcursul derulării convenţiei de credit, doreşte transformarea creditului din EURO în altă monedă.

Cuantumul comisionului de transformare este diferit în funcţie de câte solicitări de modificare a monedei creditului sunt formulate de către împrumutaţi.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului supremaţiei dreptului comunitar.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 din C. proc. civ. şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care instituie un principiu fundamental al procedurii de judecată referitor la supremaţia normelor obligatorii ale Uniunii Europene, care au fost nesocotite.

Potrivit principiului supremaţiei dreptului comunitar, judecătorul naţional este obligat ca, într-o cauză ce intră în jurisdicţia sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea prevederilor sale şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă cetăţenilor, fiind totodată obligat să nu aplice prevederile din dreptul naţional, care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie adoptate anterior sau ulterior intrării în vigoare a normei comunitare: Curtea Europeană de Justiţie - cauza C-106/7714 Simmenthal S.A.

Cu alte cuvinte, principiul supremaţiei dreptului comunitar autorizează judecătorul naţional să procedeze la cenzurarea incidentală şi negativă a legii interne, refuzând să ţină seama de dispoziţiile ei, dacă este contrară normelor obligatorii ale dreptului sau altui tratat internaţional care are efect distinct şi prioritar asupra dreptului intern, iar în opinia recurentei-pârâte, această obligaţie a fost ignorată de instanţa de apel, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, întrucât analiza clauzelor contractuale din perspectiva pretinsului caracter abuziv, nu poate conduce la lipsirea contractului de credit de clauzele sale esenţiale, astfel cum au fost acestea agreate prin "negotium"-ul părţilor.

În cauza C-187/07 Dirk Endendijk, Curtea a reţinut că dispoziţiile comunitare trebuie interpretate şi aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Comunităţii Europene, iar formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziţii comunitare nu poate să fie singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziţii sau să i se atribuie, în această privinţă, un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice, întrucât o asemenea abordare ar fi, într-adevăr, incompatibilă cu cerinţa de aplicare uniformă a dreptului comunitar.

Principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii a fost reafirmat în cauza T-61/13 şi în cauza C-307/13.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susţine că între prevederile art. 6 alin. (1) ale variantei în limba română a Directivei nr. 93/13 şi prevederile corespondente din celelalte versiuni lingvistice, există o deosebire esenţială de nuanţă (ignorată de instanţa de control judiciar), care însă a permis interpretarea abuzivă şi contrară ordinii de drept a prevederilor art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, ceea ce este nelegal.

Astfel, conform textului în română al Directivei " (1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive".

În temeiul unei asemenea formulări, instanţa de apel a concluzionat că după constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă şi comisioane, contractul de credit se va derula în continuare la simpla cerere a consumatorului, fără clauzele referitoare la componenţele de cost esenţiale, ceea ce conduce la schimbarea naturii juridice a contractului de credit, o asemenea soluţie fiind, în opinia recurentei-pârâte, inadmisibilă.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, o asemenea interpretare a dispoziţiilor incidente nu este permisă dacă s-ar recurge la versiunile Directivei 93/13 în limbile germană/engleză/franceză/italiană şi spaniolă, înţelesul normei fiind diferit, această interpretare uniformă fiind avută în vedere de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în soluţionarea cauzei C-26/13.

Cu alte cuvinte, astfel cum arată recurenta-pârâtă, art. 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul care se desprinde din limbile germană/engleză/franceză/italiană şi spaniolă, astfel încât prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000 să fie aplicate în sensul că, ulterior constatării caracterului abuziv, părţile urmează să stabilească noi clauze în acord cu prevederile legale în materie, această concluzie fiind statuată şi de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 245/19.04.2016.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 969 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, raportat la art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O.

În opinia recurentei-pârâte, executarea hotărârii recurate conduce la încălcarea nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate privată al băncii asupra creanţelor născute din contractul de credit ce face obiectul litigiului.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, creanţele băncii corespund noţiunii de "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., care are o sferă de aplicare autonomă şi nu se limitează numai la proprietatea bunurilor corporale, recurenta-pârâtă invocând hotărârea din 24 mai 2006 pronunţată în cauza Weissman şi alţii c. României.

Cu privire la noţiunea de "speranţă legitimă", astfel cum arată recurenta-pârâtă, Curtea a reţinut că, deoarece interesul patrimonial în discuţie privea natura creanţei, acesta poate fi considerat o "valoare patrimonială" atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.

Or, în cazul dedus judecăţii, suportul speranţei legitime a băncii de a obţine plata integrală a întregii creanţe nu este numai unul jurisprudenţial, ci aceasta se bucură de consacrare legală expresă prin art. 969 C. civ., care prevede obligativitatea convenţiilor şi prin art. 1.073 şi urm. C. civ., care consacră dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, stabilind, totodată, remediile la care se poate recurge în acest sens.

Pe cale de consecinţă, modificarea clauzelor contractuale ulterior constatării caracterului abuziv, prin restituirea sumelor de bani achitate cub titlu de dobândă, ca efect al hotărârii judecătoreşti recurate, conduce în opinia recurentei-pârâte, la încălcarea dreptului la proprietate al băncii, contrar garanţiilor legale şi convenţionale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil raportat la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimaţilor-reclamanţi.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 18 septembrie 2019, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 29 aprilie 2020, cu citarea părţilor, la această dată constatându-se suspendarea de plin drept a judecării recursului.

Prin încheierea de şedinţă din 22 iulie 2020, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata a fost reluată la 26 mai 2021.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare, la comisionul de administrare şi la comisionul de transformare.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionului de acordare, la comisionul de administrare şi comisionul de transformare.

Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă.

Astfel, criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 20.06.2007):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte motivul nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul că dobânda a variat în funcţie de costul resurselor de creditare, respectiv în funcţie de criterii obiective, reprezentate de indicele de referinţă Euribor, de costul cu rezerva minimă obligatorie, de costurile de lichidare nu poate fi reţinut, întrucât reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, sunt corecte.

Înalta Curte arată, însă, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată este în contradicţie şi cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimată în cauza C-269/19, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurenta-pârâtă în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi respectiv a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea art. 969 şi art. 1073 C. civ. de la 1864, raportat la art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauzele C-621/17 şi respectiv C-269/19.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 730 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.