Consumer status under EU law in credit contracts and legality of loan origination fee clauses

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 3 aprilie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - SUCURSALA SIBIU, să se constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de acordare, a clauzei privind competenţa de soluţionare a litigiilor de către instanţele din Bucureşti; să se dispună anularea acestor clauze şi înlăturarea lor din contractul de credit şi de garanţie nr. x/2007 şi obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare; să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare, precum şi a dobânzii legale penalizatoare la această sumă; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului invocate de către pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la pct. 5.1 pct. a) - comision de acordare şi art. 19 (condiţii generale), privind competenţa de soluţionare a litigiilor de către instanţele din Bucureşti, din contractul de credit şi de garanţie nr. x/29.10.2007; au fost obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordarea în cuantum de 71.064 euro şi emiterea unui nou grafic de rambursare, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând comision de acordare, calculată de la data încasării sumei şi până la plata efectivă; au fost obligate pârâtele la plata sumei de 3.500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 09 octombrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2018; a fost obligată apelanta la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată în apel către intimat.

Împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - SUCURSALA SIBIU au declarat recurs.

Un prim motiv de casare invocat de recurentele-pârâte vizează faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sub acest aspect, recurentele-pârâte susţin că hotărârea instanţei de apel este nemotivată în ceea ce priveşte critica adusă modalităţii de soluţionare a capătului accesoriu de cerere, prin care a fost obligată banca la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată începând cu data achitării comisionului de acordare.

Recurentele-pârâte arată că, deşi criticile lor au avut în vedere modalitatea de aplicare a textelor de lege care reglementează cele două tipuri de dobânzi şi condiţiile în care acestea pot fi aplicate (dobânda penalizatoare şi remuneratorie), instanţa de apel, fără a lua în considerare aceste critici, nu a analizat aspectele care au făcut obiectul motivelor de apel.

Recurentele-pârâte invocă şi faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi de art. 1128 şi 1135 din vechiul C. civ.

În acest sens, recurentele-pârâte apreciază că în mod eronat instanţele fondului au apreciat că intimatul-reclamant justifică o calitate procesuală activă şi interes în formularea prezentei acţiuni.

De asemenea, astfel cum susţin recurentele-pârâte, instanţa de apel a considerat că recunoaşterile făcute de intimat cu privire la sursa veniturilor din care urma sa fie restituit împrumutul (venituri obţinute din activitatea societăţii în care deţinea calitatea de asociat/administrator) nu au fi putut contura convingerea cu privire la împrejurarea că sumele acordate de bancă au fost utilizate în scopuri profesionale.

Totodată, în raport de faptul că intimatul-reclamant invocă nulitatea unei clauze dintr-un raport juridic ce a încetat ca efect al novaţiei încheiate, cât şi din perspectiva faptului că solicită restituirea unor sume pe care nu le-a achitat, recurentele-pârâte apreciază că instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că în speţă nu ar fi operat o transformare a obligaţiei principale ca efect al unei novaţii, ci o cesiune, ce a avut drept rezultat, continuarea raportului juridic iniţial.

Sub aspectul lipsei calităţii procesuale active a intimatului-reclamant, recurentele-pârâte susţin că soluţia instanţei de apel este rezultatul încălcării, respectiv a aplicării greşite a prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, cât şi a art. 1128 şi art. 1135 din vechiul C. civ.

Recurentele-pârâte consideră că raţionamentul instanţei de apel este eronat, din probele administrate şi recunoaşterile făcute în cadrul procesului, rezultând că intimatul-reclamant nu îndeplineşte condiţiile pentru a se putea încadra în categoria consumatorilor, aşa cum impun prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Aprecierea calităţii de consumator în cadrul unui raport juridic specific, astfel cum arată recurentele-pârâte, se face în funcţie de scopul contractării bunului/serviciului respectiv împrejurările cauzei, în special natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat.

În ceea ce priveşte scopul contractării creditului, recurentele-pârâte susţin că intimat-reclamant a declarat că împrumutul ar fi urmat să fie restituit din sumele de bani obţinute da pe urma activităţii comerciale şi că o bună parte din banii împrumutaţi au fost folosiţi pentru achiziţii imobiliare.

Prin urmare, sub aspectul scopului pentru care a fost contractat creditul, recurentele-pârâte arată că în mod greşit instanţa a aplicat dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a constatat că intimatul-reclamant ar avea calitatea de consumator.

În egală măsură recurentele-pârâte apreciază că lipsa calităţii de consumator reiese din recunoaşterile făcute de intimatul-reclamant prin cererile de reeşalonare a creditului, cât şi din adresele înaintate băncii în acest sens.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatului-reclamant din perspectiva contractului de novaţie încheiat la data de 18.10.2010 şi a faptului că sumele ce se solicită a fi restituite nu au fost achitate de acesta, recurentele-pârâte susţin că argumentele instanţei de apel sunt incorecte.

În opinia recurentelor-pârâte, instanţa de apel a apreciat greşit natura juridică a contractului încheiat între părţi, apreciind că novaţia ar fi fost o cesiune.

Astfel cum arată recurentele-pârâte, efectul principal al novaţiei este acela al stingerii vechii obligaţii şi înlocuirea ei cu una nouă. Odată cu vechea obligaţie se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, afară de cazul în care părţile, prin acordul lor, prevăd expres ca noua obligaţie să fie garantată prin garanţiile care însoţeau vechea obligaţie - art. 1135 C. civ.

Mai mult, astfel cum arată recurentele-pârâte, în conformitate cu prevederile art. 1.612 C. civ., "Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului".

Prin urmare, recurentele-pârâte, contrar susţinerilor instanţei de apel, consideră că, urmare a novaţiei, raportul juridic iniţial s-a stins şi a fost înlocuit de raportul juridic ce a luat naştere între bancă şi intimatul-reclamant, acesta neputând opune nulitatea unei clauze la a cărei încheiere nu a participat şi nici nu poate solicita restituirea unor sume de bani pe care nu le-a achitat.

Sub aspectul interesului de a acţiona, recurentele-pârâte susţin că, în contextul în care ca efect al achitării sumei de 71.064 euro, cu titlu de comision de acordare, intimatul-reclamant nu a fost suferit nici un prejudiciu, nefiind afectat patrimoniul său, lipseşte interesul de a formula un astfel de demers juridic.

Recurentele-pârâte invocă şi nelegalitatea soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În ceea ce priveşte caracterul negociat, recurentele-pârâte susţin că împrejurarea că dispoziţiile contractuale au fost prestabilite de bancă, nu poate constitui un argument în susţinerea încălcării obligaţiei de negociere.

Instanţele fondului, astfel cum susţin recurentele-pârâte, au ignorat probele existente la dosar, respectiv cererile de reeşalonare şi actele adiţionale ce au fost încheiate pe parcursul derulării raporturilor contractuale, din care rezultă buna-credinţă a băncii, cât şi caracterul negociat al acordului juridic.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, recurentele-pârâte susţin că obligaţia băncii este de a oferi posibilitatea negocierii.

Prin urmare, ar trebui să se realizeze o distincţie între obligaţia băncii de informare a consumatorului şi obligaţia de consiliere a clientului.

Comisionul de acordare, astfel cum susţin recurentele-pârâte, face parte din obiectul contractului, întrucât reprezintă preţul pe care trebuie să îl suporte consumatorul, atât pentru contractarea unui împrumut pe o perioada de 72 de luni, cât şi pentru serviciile prestate de bancă în această perioadă.

De asemenea, instanţa de apel, deşi a făcut trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17, C., nu a ţinut seama de raţionamentul instanţei europene cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală sub aspectul caracterului clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumelor încasate cu titlu de comisioane, recurentele-pârâte apreciază că acestea sunt scadente la data pronunţării titlului executoriu, şi nu anterior, pentru perioada anterioară acestui moment banca neputând datora decât dobânda remuneratorie, în raport de prevederile art. 1 din O.G. nr. 13/2011.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 Cod procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar în subsidar, respingerea ca nefondat.

Recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 15 iulie 2020, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 26 mai 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentele-pârâte este fondat, pentru considerentele care urmează:

Critica ce vizează greşita apreciere a instanţei de apel asupra calităţii de consumator a reclamantului este fondată.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator este relevantă şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-110/14 (Horaţiu Ovidiu Costea împotriva S.C. D. SA) "că una şi aceeaşi persoană poate acţiona în calitate de consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi în calitate de vânzător sau furnizor în cadrul altora". A subliniat totodată că "noţiunea "consumator", în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are (...) un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real".

Raportat la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că reţinerea calităţii de consumator de către instanţa de apel nu s-a făcut după o analiză riguroasă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa rezumându-se să concluzioneze că din denumirea obiectului contractului, precum şi din înscrisurile depuse nu rezultă lipsa calităţii de consumator.

Înalta Curte reţine că, în analiza calităţii de consumator, instanţa nu trebuie să se limiteze la analiza termenilor contractuali, ci să identifice şi scopul pentru care a fost acordat creditul şi modalitatea în care au fost utilizate sumele împrumutate.

Ca atare, instanţa trebuia să administreze probe care să stabilească dacă împrumutul obţinut a fost folosit în scopuri aflate în sfera activităţii comerciale a reclamantului.

Totodată, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-630/17, instanţa europeană statuând că noţiunea de "consumator", în sensul articolelor 17 şi 18 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziţia persoanei respective într-un anumit contract, în raport cu natura şi cu finalitatea acestuia, iar nu la situaţia subiectivă a persoanei menţionate, una şi aceeaşi persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operaţiuni şi operator economic în cadrul altor operaţiuni (hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C-498/16, EU:C:2018:37, punctul 29).

În consecinţă, instanţa europeană a apreciat că numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de regulamentul menţionat în materie de protecţie a consumatorului, ca parte considerată defavorizată, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C-498/16, EU:C:2018:37, punctul 30).

Această protecţie specifică, astfel cum arată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu se justifică nici în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională, chiar dacă aceasta este prevăzută pentru viitor, deoarece caracterul viitor al unei activităţi nu afectează cu nimic natura sa profesională (hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C-269/95, EU:C:1997:337, punctul 17).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a concluzionat în sensul că normele de competenţă specifice de la articolele 17-19 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu se aplică în principiu decât în ipoteza în care finalitatea contractului încheiat între părţi este o altă utilizare decât cea profesională a bunului sau serviciului în cauză (hotărârea din 25 ianuarie 2018, Schrems, C-498/16, EU:C:2018:37, punctul 31).

În acest context se reţine nelegalitatea deciziei recurate reflectată în modalitatea în care instanţa de apel a interpretat calitatea de consumator a intimatului-reclamant.

În consecinţă, în analiza obiectivă a calităţii de consumator, aşa cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu se poate face abstracţie de elementele fundamentale ale contractului: suma împrumutată, perioada de rambursare, modalitatea de rambursare şi forma de creditare, elemente catre urmează a fi avute în vedere de instanţa de apel, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, menţionată anterior.

Argumentele expuse de recurentele-reclamante referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel asupra calităţii de consumator a reclamantului, astfel cum reiese din probele administrate şi din recunoaşterile intimatului-reclamant nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât vizează aspcte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentelor-pârâte cu privire la greşita interpretare a naturii juridice a contractului din 18.10.2010.

La data de 18.10.2010 între B. S.A., prin SUCURSALA SIBIU, în calitate de creditor, A., în calitate de debitor novator şi E., debitor novat, a intervenit contractul de novaţie prin schimbare de debitor nr. x

Astfel cum reiese din art. 2.1 din contractul de novaţie prin schimbare de debitor nr. 1, banca, în calitate de creditor, a acceptat ca toate obligaţiile ce rezultă din contractul de credit şi de garanţie nr. x din 29.10.2007 şi actele adiţionale ulterioare pe care le are debitorul novat, să fie preluate şi achitate de debitorul novator, ca urmare a substituirii potrivit art. 1128 alin. (2) C. civ.

La aceeaşi aceeaşi dată - 18.10.2010 - între B. S.A., prin SUCURSALA SIBIU, A. şi E. s-a încheiat actul adiţional nr. x la contractul de credit şi de garanţie nr. x/29.10.2007, părţile statuând prin art. 10: "Contractul astfel cum a fost modificat rămâne în vigoare şi produce efecte depline."

În raport de aceste dispoziţii contractuale, care reprezintă legea părţilor, statuarea instanţei de apel în sensul că reclamantul a dobândit drepturile şi obligaţiile împrumutatului iniţial, este corectă.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate susţinerile recurentelor-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (C. vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei ce reglementează comisionului de acordare.

Înalta Curte arată, totodată, că argumentele expuse de recurentele-reclamante cu privire la caracterul negociat al clauzei contractuale contestate din perspectiva probelor administrate în cauză: cereri de reeşalonare şi acte adiţionale, nu pot face obiectul analizei în recurs.

Agumentele expuse de recurentele-pârâte cu privire la negocierea contractului nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât presupun analiza situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză. Aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurentele-pârâte în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi respectiv a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi B. S.A. - SUCURSALA SIBIU împotriva deciziei nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi B. S.A. - SUCURSALA SIBIU împotriva deciziei nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Casează decizia nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.