Prescription of accessory late penalties on performance guarantee: distinct three-year terms versus principal debt final judgment

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 01 februarie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând: obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 356.500 euro, în echivalent RON la data plăţii, calculate pentru perioada 01.02.2015 - 15.06.2016, ca urmare a neîndeplinirii la scadenţă a obligaţiei de restituire a garanţiei de bună-execuţie în valoare de 356.500 euro, aferentă contractului de antrepriză generală nr. x/16.02.2007; obligarea pârâtei la plata dobânzilor penalizatoare estimate provizoriu la suma de 256.809,43 RON (până la data introducerii acţiunii), calculate începând cu data de 16.06.2016, până la plata integrală a tuturor obligaţiilor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2018, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aferente garanţiei de bună-execuţie în valoare de 356.500 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 267 din 07 februarie 2019, Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2013 din 26 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 21 septembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 267 din 07 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L. Au fost schimbate încheierea şi sentinţa atacate în sensul că: a fost respinsă excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acţiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 356.500 euro, penalităţi de întârziere.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că decizia recurată nu este motivată.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a realizat calificarea clauzei contractuale - clauza penală - ce reprezintă fundamentul cererii de chemare în judecată, respectiv înrâurirea pe care această calificare o are sub aspectul prescripţiei penalităţilor de întârziere solicitate. Instanţa de apel, astfel cum arată recurenta-pârâtă, s-a rezumat la a afirma că penalităţile sunt un accesoriu şi că, atâta vreme cât principalul nu s-a prescris, prin raportare la introducerea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2010, atunci nici penalităţile solicitate nu pot fi prescrise.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a analizat care este relevanţa juridică a împrejurării incontestabile, din perspectiva prescripţiei, chiar asumând că nu am fi în prezenţa unei clauze penale autonome, că penalităţile de întârziere se datorează zilnic, determinând astfel câte o prescripţie separată pe zi de întârziere (ceea ce impunea şi o analiză din perspectiva momentului împlinirii prescripţiei pentru fiecare zi de penalitate cerută).

Un alt aspect neanalizat de instanţa de apel vizează faptul că penalităţile de întârziere, în raport de dispoziţiile Legii nr. 469/2002, sunt limitate la cuantumul debitului principal. Penalităţile de întârziere, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, au început să curgă la 23.11.2010 şi au atins plafonul maxim legal la 7 aprilie 2012.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu este posibil ca penalităţile de întârziere, mai vechi, curse până la 1.02.2015 (această dată reprezentând 3 ani înaintea introducerii cererii de chemare în judecată) să fie prescrise, în timp ce cele aferente perioadei 2015-2016 (aşadar mai îndepărtate în timp faţă de scadenţă) să nu fie prescrise.

În determinarea prescripţiei, astfel cum apreciază recurenta-pârâtă, se ia în considerare perioada de 3 ani calculată de la scadenţă (în speţă de la 23.11.2010, când trebuia restituită garanţia de buna execuţie), iar nu momentul introducerii cererii de chemare în judecată. În egală măsură, recurenta-pârâtă apreciază că pentru a determina momentul de început al curgerii prescripţiei, relevant este nu momentul la care a fost obligată prin hotărâre definitivă să restituie garanţia de bună-execuţie, ci momentul la care obligaţia de restituire a devenit scadentă, anume 23.11.2010.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că instanţa de apel nu a analizat care sunt consecinţele juridice, procedurale şi substanţiale determinate de faptul că în dosarul x/2010, S.C. A. S.R.L. a solicitat aceleaşi penalităţi de întârziere în martie 2013, fapt ce confirmă posibilitatea şi obligaţia de a cere penalităţile; S.C. A. S.R.L. nu a solicitat pe cale separată penalităţile de întârziere, până la 23.11.2013.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 16 alin. (1), coroborat cu art. 1 alin. (3) din Decretul 167/1958, statuând că dreptul principalul se bucură de o protecţie de 3 ani, în timp ce dreptul accesoriul se bucură de o protecţie de 8 ani, din moment ce penalităţile de întârziere au început să curgă în 2010, ele fiind solicitate în prezentul dosar abia în anul 2018.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea judecătorească este motivată superficial, împiedicând atât partea, cât şi instanţa superioară să înţeleagă neechivoc dacă a fost identificat corect factual raportul deferit judecăţii, care sunt normele legale aplicabile, respectiv care sunt argumentele de fapt şi de drept pentru care nu pot fi reţinute argumentele celeilalte părţi litigante, aspecte ce echivalează cu o veritabilă nejudecare a fondului.

În acest sens, recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă şi susţine că instanţa de apel nu a realizat un silogism juridic, expunând de ce argumentele sale nu pot fi reţinute, ci s-a limitat să concluzioneze, fără să explice, în sensul că prescripţia nu s-a împlinit cu privire la penalităţile de întârziere solicitate.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a adus atingere dreptului său la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale) şi la un recurs efectiv (prevăzut de art. 13 din Convenţie).

O altă critică vizează faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În opinia recurentei-pârâte, caracterul contradictoriu rezultă din împrejurarea că instanţa de apel a identificat în mod corect scadenţa obligaţiei de restituire a garanţiei de bună-execuţie ca intervenind la 23.11.2010, acela fiind momentul de la care se datorează penalităţi de întârziere, a stabilit că penalităţile aferente perioadei de până la 1.02.2015 sunt potenţial prescrise, însă, a apreciat că penalităţile de întârziere mai îndepărtate în timp faţă de scadenţă, aferente perioadei 2015-2016, nu sunt prescrise.

Un alt aspect invocat de recurenta-pârâtă în susţinerea acestei critici rezidă din împrejurarea că instanţa de apel, deşi a considerat că reclamanta nu poate obţine şi penalităţi de întârziere şi dobânzi penalizatoare, a apreciat că sunt două perioade, respectiv până la 31.01.2015 penalităţile sunt prescrise, fiind acordate penalităţile pentru perioada 1.02.2015-15.06.2016, contrar Legii nr. 469/2002.

În raport de prevederile Legii nr. 469/2002, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel trebuia să constate că nu mai puteau fi acordate dobânzi penalizatoare ulterior datei de 7.04.2012.

Un ultim motiv de recurs invocat vizează faptul că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a legii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ce consacră principiul "accesorium sequitur principale".

În opinia recurentei-pârâte, raţionamentul instanţei de apel este nelegal, art. 1 alin. (2) Decretul nr. 167/1958 statuând că "Dreptul la acţiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu dreptul la acţiune privind un drept principal", dispoziţie ce nu poate fi interpretată în sensul că, nu doar stingerea, ci şi întreruperea dreptului la acţiune privind un drept principal ar atrage întreruperea termenului de prescripţie privind dreptul accesoriu.

Instanţa de apel a statut în mod greşit că nu este posibil ca dreptul accesoriu sa se stingă integral anterior dreptului principal, acest argument fiind infirmat atât de jurisprudenţă, cât şi de literatura de specialitate.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că introducerea acţiunii nu conduce invariabil şi la întreruperea prescripţiei cu privire la accesoriu, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă susţine că acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 nu a întrerupt termenul de prescripţie cu privire la penalităţile de întârziere.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că reclamanta A. S.R.L. a completat petitul acţiunii din dosarul nr. x/2010 cu o cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere în anul 2013, cerere respinsă pentru nerespectarea prevederilor art. 132 vechiul C. proc. civ.. Totodată, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea, formularea cererii nu a avut efect întreruptiv cu privire la posibilitatea reclamantei de a solicita accesorii.

Ca atare, dreptul de a solicita accesorii la debitul principal a luat naştere la data de 23.11.2010 şi s-a prescris la 23.11.2013.

O ultimă critică vizează faptul că reclamanta nu putea obţine penalităţile de întârziere solicitate, cuantumul maxim al penalităţilor fiind atins încă din data de 7 aprilie 2012, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 469/2002.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că prin contractul de antrepriză părţile, cu puterea legii, au convenit că penalităţile de întârziere vor fi în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, iar faţă de dispoziţiile Legii nr. 469/20028, cuantumul total al acestora nu putea să depăşească debitul principal.

Raportat la cuantumul total de 356.500 euro al garanţiei de bună-execuţie, penalitatea pe zi de întârziere era în cuantum de 713 euro, prin urmare, în 500 de zile de întârziere s-a ajuns la plafonul maxim al penalităţilor de întârziere care puteau fi cerute contractual şi legal - plafon atins în 7 aprilie 2012.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a făcut o separare, artificială, a penalităţilor de întârziere în penalităţile până la 31.01.2015, prescrise, şi penalităţile cerute de reclamantă în intervalul 1.02.2015-15.06.2016.

Recurenta-pârâtă arată că penalităţile de întârziere aferente perioadei 23.11.2010 -7 aprilie 2012 fac parte din prima perioadă, care apare ca fiind prescrisă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 26 mai 2021, cu citarea părţilor.

La 24 mai 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:

Se impune a se arăta că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Înalta Curte reţine că în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă invocă faptul că decizia recurată nu este motivată sau este motivată superficial.

Aceste critici se subsumează motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, din această perspectivă urmând a fi efectuată analiza lor.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie constată că instanţa de apel a analizat argumentele părţilor şi a expus considerente concise şi clare cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Critica recurentei-pârâte în sensul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii va fi, de asemenea, înlăturată.

Înalta Curte reţine că prin argumentele expuse, recurenta-pârâtă îşi exprimă, de fapt nemulţumirea cu privire la soluţia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi cu privire la soluţia pronunţată de curtea de apel pe fondul cauzei, aspecte care nu se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar conform art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă conform regulii stabilite de art. 7 din acelaşi decret.

Totodată, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, "Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii".

Relevante în soluţionarea recursului sunt şi dispoziţiile art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, "În cazul cînd prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecata ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cît timp hotărîrea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, pînă la îndeplinirea ultimului act de executare".

În considerarea acestor dispoziţii legale, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind un drept accesoriu începe să curgă odată cu termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind dreptul principal, deoarece prescripţia nu poate să curgă înainte de a se naşte însuşi dreptul supus prescripţiei.

Textul art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile acestuia, fără ca din aceste dispoziţii legale să poată fi trasă concluzia, contrar dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie ar fi unul singur atât pentru dreptul principal, cât şi pentru accesoriile sale.

Penalităţile de întârziere, ca şi dobânzile sunt prestaţii periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligaţia principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.

În acest caz sunt relevante şi prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, fiecare zi de întârziere în executare generând o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la aceste prestaţii succesive.

Penalităţile de întârziere au caracterul unor daune-interese moratorii stabilite convenţional, iar, în speţă, debitul principal a fost acordat printr-un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, respectiv prin decizia civilă nr. 2048A/06.12.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, ce rămas irevocabilă la 22.11.2017 prin respingerea recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărâre în raport de care se calculează termenul de prescipţie.

Prin urmare, perioada pentru care pot fi solicitate penalităţile de întârziere este reprezentată de o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în mod legal curtea de apel reţinând că penalităţile aferentei perioadei 01.02.2015-15.06.2016 nu sunt prescrise.

Sub aspectul întreruperii prescripţiei, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, notivat de faptul că în dosarul nr. x/2010 cererea prin care reclamanta a solicitat penalităţile de întârziere a fost respinsă ca tardiv formulată.

Articolul 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 statuează în sensul că "Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea"

Astfel cum Înalta Curte a arătat anterior, în speţă, debitul principal a fost acordat printr-un titlu executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2048A/06.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2010, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme cererea de chemare în judecată cu privire al debitul principal a fost admisă.

Critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 469/2002 nu pot face obiectul analizei, Înalta Curte reţinând că a fost invocată omisso medio, întrucât pârâta nu a formulat o astfel de apărare în faţa instanţei de apel.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2013 din 26 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2013 din 26 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.