Bank credit clause allowing unilateral interest rate modification held abusive; appeal against restitution order dismissed

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei:

1. să constate caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1 lit. b) şi art. 3.3 din contractul de credit nr. x din data de 23.10.2007, referitoare la dobândă şi al clauzei din actul adiţional la contractul de credit din data de 29.11.2010, prin care se stabileşte o marjă a băncii de 8,01 puncte procentuale, cu obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, în temeiul plăţii nedatorate, cu titlu de dobândă excedentară percepută de bancă, în cuantum de 35.209,5 CHF, echivalentul a 147.760,188 RON;

2. să oblige pârâta la menţinerea elementelor componente ale dobânzii, astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului - 23.10.2007 şi a indicelui de referinţă LIBOR, actualizat periodic. Sub acest aspect, solicită a fi avută în vedere o marjă de 2,023 puncte procentuale, determinată ca diferenţă între rata dobânzii curente de la data semnării convenţiei de credit şi valoarea indicelui Libor 6 M de la acelaşi moment de 2,87667;

3. să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3.5 din contractul de credit mai sus menţionat - referitoare la comisionul de procesare, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate abuziv, în temeiul plăţii nedatorate, cu titlu de comision de procesare în valoare de 2.057 CHF, echivalentul a 4.158,84 RON;

4. să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3.6 din contractul de credit mai sus menţionat - referitoare la comisionul de administrare, cu obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate abuziv, în temeiul plăţii nedatorate, cu titlu de comision de administrare în valoare de 7.416,5 CHF, echivalentul a 31.124,08 RON;

5. să constate caracterului abuziv şi nul absolut al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 4.6;

6. să dispună, prin urmare stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

7. să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a precizat obiectul capetelor de cerere 5, 6 şi 7 la valoarea de 207.817,36 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2165 din 31 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 3.3 teza II din contractul de credit nr. x din 23.10.2007, privind modificarea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare, în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste valoarea dobânzii curente de 4,9%, de la data încheierii contractului de credit până la data încheierii actului adiţional din data de 29.11.2010; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de dobândă curentă peste valoarea de 4,9%, de la data încasării fiecărei sume până la data restituirii efective; au fost respinse celelalte pretenţii, ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 600 RON.

Prin decizia civilă nr. 1478A din 4 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2165 din 31 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă arată, sub un prim aspect, că în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra implementării actului adiţional de transpunere a O.U.G. nr. 50/2010, analiza presupusului caracter abuziv a clauzelor contestate trebuie să se facă prin raportare la actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit. Astfel, la data încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 193/2000 republicată, nefiind în vigoare O.U.G. nr. 174/2008 şi nici O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în vigoare la data contractării creditului, recurenta-pârâtă susţine că în contracte, băncile trebuia să precizeze numai motivul pentru care se modifica dobânda, iar în speţa dedusă judecăţii, modificarea putea fi influenţată de "evoluţia pieţei financiare şi politica de creditare a băncii".

Contractul de credit, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, se completează cu prevederile Condiţiilor Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare (art. 11.12 contract) care au fost aduse la cunoştinţa împrumutaţilor încă de la semnarea cererii de deschidere cont curent, cuprinzând inclusiv formula de dobândă.

Recurenta-pârâtă arată că ceea ce nu s-a avut în vedere, atât de instanţa de control, cât şi de prima instanţă, este că la data de 30.06.2010 exista formula de calcul a dobânzii variabile.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că, prin aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, ambele instanţe au constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă şi au dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară pentru perioada 23.10.2008-29.11.2010, cu toate ca în speţă, începând cu iunie 2010, a fost implementată formula legală de calcul a dobânzii: marja fixă a băncii + indicele Euribor 6M.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 şi 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, întrucât nu a reţinut că în speţă au fost implementate tacit prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi că, începând cu iunie 2010, dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Euribor 6M, instanţa având în vedere numai actul adiţional de restructurare încheiat la data de 29.11.2010.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la notificarea transmisă reclamanţilor, prin care le-a fost adus la cunoştinţă că, începând din iunie 2010, dobânda se va calcula conform formulei precizate, ca urmare a implementării la nivel contractual a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, din iunie 2010, odată cu implementarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda în funcţie de un indice unic de referinţă (EURIBOR) la valoarea indicelui de referinţă din anul 2010 şi a aplicat o marjă fixă, determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

În raport de dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă susţine că alin. (3) instituie o obligaţie de diligenţă, iar nu de rezultat în legătură cu informarea consumatorului, obligaţie îndeplinită prin transmiterea la adresa de domiciliu a împrumutaţilor a unei scrisori recomandate.

Menţionează, de asemenea, recurenta-pârâtă că nesemnarea actului adiţional reprezintă acceptare şi că face dovada faptului pozitiv, respectiv că a efectuat comunicarea, împrumutaţii având obligaţia de a face dovada că nu au recepţionat scrisoarea.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că împrumutaţii ar fi trebuit să denunţe actul adiţional în termenul legal reglementat prin art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, adică în termen de 60 de zile calculate de la data de 02.01.2011, ceea ce nu s-a întâmplat, pe cale de consecinţă, actul adiţional la contractul de credit al clienţilor a fost considerat acceptat tacit şi a produs efecte, în conformitate cu prevederile legale imperative.

O altă critică vizează faptul că soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 3.3. teza a II-a din contract a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000 alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1), pentru a ajunge la concluzia că în speţă există un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, este greşită motivarea instanţei de apel în sensul că noţiunea de piaţă financiară nu este explicitată în contract şi nu are semnificaţia unei motivaţii întemeiate.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că aplicarea clauzei a fost cunoscută şi asumată de împrumutaţi, iar motivul "întemeiat" este prevăzut în cuprinsul art. 3.3. din contractul de credit.

Sintagma "evoluţia pieţei financiare", astfel cum precizează recurenta-pârâtă, sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexă, care se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu, fiind de notorietate pentru că în presă, periodic, erau publicate informaţii în legătură cu "creşterea"' sau "scăderea" dobânzilor. La data încheierii contractului, dobânda era calculată având în vedere mai mulţi indicatori financiari, şi anume: CDS - riscul de ţară, Libor la care se adaugă marja, cheltuielile de logistică şi costurile privind rezerva minimă obligatorie către B.N.R. Pentru a cuprinde toţi aceşti indicatori într-o formulă care să fie înţeleasă şi de un consumator fără cunoştinţe de specialitate în domeniu, banca a decis folosirea sintagmei "evoluţia pieţei financiare", întrucât a apreciat că aceasta înglobează toţi indicatorii arătaţi şi semnifică un proces dinamic, sintagma fiind folosită numai în ceea ce priveşte dobânda curentă revizuibilă/variabilă.

Recurenta-pârâtă susţine, de asemenea, că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul contractului a modului de calcul al dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat.

Mai arată recurenta-pârâtă că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe, deoarece derularea operaţiunilor de creditare presupune şi cumpărarea valutei de pe piaţa externă.

Recurenta-pârâtă apreciază că dispoziţia contractuală nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaţilor-reclamanţi, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că împrumutaţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă la data semnării contractului, fiind incidentă în cauză excepţia stabilită la pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă menţionează şi faptul că, în speţă, astfel cum rezultă din evoluţia costurilor, rata lunară plătibilă de împrumutaţi a crescut o singură dată, când s-a trecut de la dobânda fixă de 4,9% la dobânda revizibilă de 5,9%, pentru ca ulterior să nu înregistreze nicio variaţie în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Acest criteriu de modificare a dobânzii, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, a fost eliminat din contract începând cu data implementării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, respectiv la data de 30.06.2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Euribor 6M.

O altă critică vizează faptul că soluţia prin care instanţa de apel a decis restituirea dobânzii încasate peste nivelul 4,9% reprezintă o intervenţie a instanţei în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislaţie, prin stabilirea preţului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual - art. 3.1 lit. a).

În acest sens, recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de apel a încălcat art. 7 din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-618/10).

Recurenta-pârâtă invocă şi motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, în raport de soluţia prin care instanţa de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii şi a dispus restituirea diferenţei de dobândă.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel a anulat clauza de la art. 3.3. teza a doua, fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile.

Recurenta-pârâtă apreciază că se face o vădită confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie, nicio prevedere din legislaţia consumului în vigoare la semnarea contractului neinterzicând dobânda variabilă.

Cu privire la întoarcerea executării, în temeiul dispoziţiilor art. 500 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită instanţei de recurs să constatate că "actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate sunt desfiinţate de drept" şi să dispună restituirea sumelor de bani achitate către partea adversă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, precum şi faţă de dispoziţiile art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 26 mai 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Critica referitoare la soluţia pronunţată asupra implementării actului adiţional de transpunere a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, vizează aspecte de netemeinicie.

Deşi recurenta-pârâtă invocă încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 95 şi de art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 şi respectiv de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, prin argumentele expuse, tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului.

Recurenta-pârâtă urmăreşte, astfel, să obţină o nouă reevaluare a situaţiei de fapt, cu privire la notificarea emisă în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi la acceptarea tacită a actului adiţional.

Aspectele de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în actul juridic şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi D. împotriva S.C. E. ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 3.3 teza a II-a din contract, "În primul an de creditare Rata anuală a dobânzii curente este de 4,9% pe an. Începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente devine revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Totodată, cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs (indicele Libor, riscul de ţară, cheltuielile de logistică, costurile privind rezerva minimă obligatorie), reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la obligaţia recurentei-pârâte de a restitui diferenţa de dobândă ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3 teza a II-a din contract, va fi, de asemenea, înlăturată.

Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, Înalta Curte reţine că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a anulat clauza prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit, fără a prezenta vreo motivare care să justifice caracterul abuziv al dobânzii revizuibile.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus considerentele în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Cererea de întoarcere a executării, formulată de recurenta-pârâtă nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1478A din 4 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1478A din 4 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.