Exclusion of currency risk and loan commission clauses from unfair terms review under Directive 93/13/EEC and Law No. 193/2000 in CHF-denominated credits

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 26.04.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A., a solicitat ca instanţa:

- să constate nulitatea absolută a art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/14.11.2007 (comisionul de acordare) şi să oblige pârâta la restituirea sumei achitate cu acest titlu, sumă la care se aplică dobânda legală de la data achitării şi până la data restituirii efective;

- să constate nulitatea absolută a art. 5.1 tezele 4-6 din contractul de credit şi să repună părţile în situaţia anterioară modificării marjei băncii, în sensul obligării pârâtei să revină la marja de 4.3 stabilită în contract şi să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă ca urmare a majorării marjei băncii de la 4.3 la 6.3, sume la care se aplică dobânda legală de la data achitării şi până la data restituirii efective a acestui debit;

- să constate nulitatea absolută a clauzei 6.3 din contractul de credit, să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea de la momentul semnării contractului (2,0938 RON/CHF), calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia;

- să oblige pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului făcându-se la cursul LEU/CHF de la data semnării contractului;

- să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plaţii efective a debitului principal;

- să oblige pârâta la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 12141 din 29 iunie 2016, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1068 din 28 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A., ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 538 din 8 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1068 din 28 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că: a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzelor prevăzute la art. 5.1 tezele 4 - 6 din contractul de credit nr. x/14.11.2007, numai în ceea ce priveşte posibilitatea modificării dobânzii în funcţie de variaţia marjei conform deciziei băncii; a fost obligată pârâta B. ROMÂNIA S.A. să restituie reclamantei sumele percepute în plus cu titlu de dobândă în perioada 14.05.2008 - 17.09.2010, ca urmare a majorării marjei băncii de la 4,3% pe an la 6,3% pe an, sume la care se aplică dobândă legală calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la restituirea efectivă, a fost respinsă în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta B. ROMÂNIA S.A. să plătească reclamantei suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă; a fost obligată reclamanta A. să plătească pârâtei suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă şi pârâtă în primă instanţă şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 500 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 500 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.190 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă şi de pârâtă în apel şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 690 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat recurs.

În motivarea recursului declarat, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a aplicat cu prioritate, în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

În opinia recurentei-reclamante, în mod nelegal instanţa de apel a statuat că nu poate dispune convertirea creditul în RON şi îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia, în raport de prevederile art. 1578 din vechiul C. civ., referitor la principiul nominalismului monetar.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, nu poate fi aplicată dispoziţia generală prevăzută de art. 1578 C. civ., cu prioritate faţă de Legea specială nr. 193/2000.

Aplicarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ. presupune ca legea specială să devină inaplicabilă, recurenta-reclamantă arătând că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3864/04.12.2014.

O altă critică vizează faptul că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ., fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că, din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plăţii. La momentul edictării C. civ. de la 1864 nu exista o moneda naţională a României. Leul românesc a intrat în circulaţie începând cu 22 aprilie 1867, când, prin lege, a fost declarat monedă naţională a României. Aşadar, în caz de fluctuaţie a "preţului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în "specia aflătoare în curs", adică în RON.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că textul art. 1578 alin. (2) din vechiul C. civ. se referă la monedă în sensul său originar, de ban circular din metal în condiţiile în care, la acea dată în România nu prea existau bani fiduciari (bancnote).

Într-un prim alineat, art. 1579 din vechiul C. civ. arată că regula parităţii sumei numerice arătate în contract, edictată pentru împrumutul în bani, nu se aplică în cazul împrumutului în vergi metalice şi producte.

Recurenta-reclamantă susţine că, în schimb, art. 1579 alin. (3) din vechiul C. civ. poate fi aplicat împrumutului în bani şi apreciază că împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat cu împrumutul în valută.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că Directiva 93/13 face distincţie între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive, fiind excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

Recurenta-reclamantă invocă şi faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit paragraful 29 din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16.

Recurenta-reclamantă arată şi că nu poate fi vorba despre "un acord între părţi", în sensul Directivei şi al hotărârii pronunţate în cauza C-186/16.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele C-26/13 şi C-226/12, considerând că denumirea comisionului de acordare este suficientă pentru a contura obligaţiile corespondente ale împrumutătorului.

Totodată, instanţa de apel a presupus, peste limita contractuală expresă, care sunt serviciile prestate de către intimată pentru plata comisionului de acordare.

Recurenta-reclamantă arată şi că dispoziţia contractuală referitoare la comisionul de acordare trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci este necesar ca în contract să fie expus în mod transparent mecanismul de funcţionare al acesteia. Având în vedere lipsa oricărei menţiuni contractuale cu privire la activităţile efectuate de către intimată, aferente plăţii comisionului de acordare, recurenta-reclamantă apreciază că nu este respectată condiţia expunerii transparente a mecanismului de funcţionare a clauzei contestate.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat greşit legea, considerând că intimata nu era obligată să o informeze cu privire la serviciile pe care urma să le efectueze cu titlu de contraprestaţie pentru achitarea comisionului de acordare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că în mod nelegal instanţa de apel a constatat că prevederile art. 5.1 tezele 4-6 au caracter abuziv, hotărârea fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că a prevăzut în contract motivul care permitea modificarea, în mod unilateral, a dobânzii bancare (inclusiv a marjei băncii).

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că situaţia expusă la art. 5.1 din contractul de credit este clară, iar împrumutatul avea posibilitatea de a cunoaşte, încă de la momentul semnării contractului, că în ipoteza în care indicele de referinţă va varia cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială, banca va putea modifica dobânda bancară.

Recurenta-pârâtă susţine că în anii 2008-2009, pe fondul condiţiilor precare ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi naţional, a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate.

Modificarea dobânzii bancare, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, a fost generată de creşterea costurilor de finanţare ale băncii, care depind în mare măsură de riscul de ţară. Mai mult, costul finanţării interne a băncilor pe baza depozitelor atrase de la populaţie a crescut semnificativ.

Astfel, la baza modificării dobânzii a stat o motivaţie întemeiată, în acord cu raţiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000,

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 5.4 alin. final din contractul de credit, atunci când banca a fost nevoită să majoreze dobânda, reclamanta a avut opţiunea/posibilitatea legală ca în termen de 30 de zile să declare băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului. Or, acest fapt nu s-a întâmplat, deşi banca i-a comunicat în scris reclamantei intenţia sa justificată de a modifica marja băncii şi posibilitatea de a rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu stipulau ca motivaţia întemeiată să fi fost prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să fi existat.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că dispoziţia contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, astfel cum recurenta-pârâtă apreciază, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă susţine că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe o dobândă bancară variabilă, în susţinere făcând ample trimiteri la jurisprudenţă.

O altă critică vizează faptul că în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferenţă de dobândă bancară în perioada 14.05.2008 - 17.09.2010, făcând trimitere, în acest sens, la decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că în mod nelegal, instanţa de apel a obligat-o la plata dobânzii legale aferente sumelor percepute cu titlu de diferenţă de dobândă bancară, sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art. 1082 şi a art. 1088 vechiul C. civ.

În raport de decizia nr. 1535/2009, prin care Curtea Constituţională a statuat că răspunderea comercianţilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 este de natură civilă delictuală, momentul de la care se datorează dobânda legală moratorie este cel al pronunţării hotărârii.

În ipoteza în care instanţa de apel ar fi trecut peste aceste considerente, recurenta-pârâtă opinează în sensul că ar fi putut acorda dobânda legală cel mult de la data formulării cererii introductive de instanţa, în raport de dispoziţiile art. 1082 şi cele ale art. 1088 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a făcut confuzie între repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente contravalorii diferenţei de dobândă bancară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca inadmisibil, ca nul, iar în subsidiar ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen la data de 29 aprilie 2020, cu citarea părţilor, dată la care s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei.

Prin încheierea din 22 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării recursurilor până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 26 mai 2021.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ., invocate de către recurenta-pârâtă nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care se referă la împrumutul în monede de aur ori argint, or, în speţa dedusă judecăţii, împrumutul a fost acordat în valută.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, critica recurentei-reclamante cu privire la aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor C. civ. - norma de drept generală - în raport cu Legea nr. 193/2000 - legea specială - nu pot fi primite.

Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile referitoare la comisionul de acordare.

Analizând criticile invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că banca efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, întrucât prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 14.11.2007):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie specificată în contract şi acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Aşadar, pe de o parte motivele nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că modificarea cuantumului dobânzii a fost determinate de condiţiile precare ale pieţei financiar-bancare şi că a avut la bază elemente obiective.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut.

Instanţa europeană în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 a arătat, printre altele, că dispoziţiile contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanţa europeană a considerat că, în privinţa clauzelor care permit creditorului, în anumite condiţii, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziţie, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reţinut, totodată, că ţinând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, şi anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanţei europene, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi recurenta-pârâtă invocă şi faptul că în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea băncii la restituirea sumelor achitate de reclamantă cu titlu de diferenţă de dobândă bancară în perioada 14.05.2008 - 17.09.2010, nu a expus niciun argument de nelegalitate în acest sens, trimiterea la practica judiciară nefiind suficientă, din perspectiva dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Nu poate fi reţinută nici critica ce vizează momentul de la care recurenta-pârâtă datorează dobânda legală.

Înalta Curte reţine că, în virtutea principiului restitutio in integrum, tot ce s-a executat în baza unei clauze abuzive, a cărei nulitate absolută s-a constatat, trebuie restituit, astfel încât părţile contractului să ajungă în situaţia în care acea clauză nu ar fi fost inserată în convenţia lor.

Prin urmare, în măsura în care clauza respectivă şi-a produs efectele şi părţile au executat deja prestaţii în baza acesteia, constatarea nulităţii presupune şi restituirea a ceea ce au primit.

Ca atare, reclamanta este îndreptăţită la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către recurenta-pârâtă a dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin majorarea dobânzii contractuale.

Ca atare, banca este ţinută la plata dobânzilor legale aferente sumelor de restituit încă de la data plăţii, astfel cum corect s-a stabilit.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 538 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 538 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.