Limitation period starts at contract date, not fiscal inspection report; claim time-barred and reversed on appeal.

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 27 ianuarie 2012 sub nr. x/2012, reclamanta S.C. MAMAIA S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumelor de 1.626.506 RON şi de 1.715.360 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 12 august 2008 şi nr. 385 din 2 martie 2009; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1306 din 3 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de prevederile art. 7201 C. proc. civ. şi, prin urmare, s-a respins acţiunea reclamantei S.C. MAMAIA S.A., ca inadmisibilă.

Această sentinţă a fost anulată prin decizia nr. 103 din 2 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., care a fost respins prin decizia nr. 379 din 5 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul Constanţa - Secţa a II-a Civilă a dispus prin încheierea de şedinţă din data de 21 octombrie 2014 unirea cu fondul a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primul capăt de cerere.

Prin încheierea de şedinţă din data de 09 decembrie 2014, s-a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2012

Reluarea judecăţii s-a realizat la data de 19 septembrie 2017, când instanţa a constatat soluţionarea dosarului penal nr. x/2012

Prin sentinţa civilă nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei ca nefondată; a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. MAMAIA S.A., în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă la plata sumei de 3.341.866 RON, cu titlu de prejudiciu, precum şi a sumei de 38.520 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul A., care a fost admis prin decizia civilă nr. 469 din 3 octombrie 2018, pronunţată Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul schimbării în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată; a fost menţinută dispoziţia privind prescripţia dreptului la acţiune.

Având în vedere că decizia nr. 469 din 03 octombrie 2018 nu conţine considerentele, astfel cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât la 23 martie 2019 a intervenit decesul doamnei judecător B., iar doamna judecător C., membru al completului de judecată, a fost eliberată din funcţie ca urmare a pensionării la 1 noiembrie 2018, recurenta-reclamantă S.C. MAMAIA S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 469 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 1943 din 05 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. MAMAIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 469 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat hotărârea şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cauza fiind înregistrată la data de 04.06.2020 sub nr. de dosar x/2012

Prin decizia civilă nr. 292 din 28 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. MAMAIA S.A., ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Un prim motiv de apel, invocat de apelantul-pârât vizează soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de contractul încheiat la data de 12.08.2008.

Prima instanţă de fond a apreciat că termenul de prescripţie al dreptului de a solicita de la fostul conducător, cu titlu de prejudiciu, plata contravalorii sumei plătite în cadrul acestui contract, nu curge de la data la care bunurile au intrat în proprietatea societăţii, ci de la data la care a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală din 5.10.2010, iar în raport de această dată, acţiunea promovată la data de 27.01.2012 este formulată în termenul de prescripţie.

Curtea de apel a constatat că soluţia tribunalului asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este justă în raport de situaţia de fapt rezultată din probele administrate şi prevederile art. 3, art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 123 din Codul comercial, art. 8 din contract şi faţă de dispoziţiile generale aplicabile contractului de mandat.

Instanţa de apel a reţinut că raportul de inspecţie fiscală din data de 05.10.2010 poate fi avut în vedere, în condiţiile în care prejudiciul invocat de reclamant a rezultat ca urmare a aprecierii relevanţei din punct de vedere fiscal a celor două operaţiuni juridice - contracte de vânzare-cumpărare - în urma căreia a rezultat şi stabilirea unor obligaţii fiscale, aspect ce nu putea fi cunoscut de reclamantă la momentul încheierii celor două contracte.

Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar putea reţine că momentul de la care curge termenul de prescripţie este data întocmirii raportului de inspecţie fiscală din 05.10.2010, instanţa de apel a apreciat că, având în vedere că acţiunea reclamantei se întemeiază pe contractul de mandat încheiat cu pârâtul, iar prin aceasta se invocă faptul că în exercitarea mandatului pârâtul, care îndeplinea şi funcţia de director general a creat un prejudiciu mandantului prin exercitarea abuzivă a puterilor conferite prin contract, dreptul material la acţiune nu se poate naşte mai devreme de momentul la care mandantul a cunoscut presupusul prejudiciu. În cazul de faţă, dreptul material la acţiune nu s-a născut la data încheierii contractului de vânzare din 12.08.2008, întrucât nu se poate reţine din probele administrate că reclamanta a cunoscut că respectivul contract constituie o încălcare a obligaţiilor asumate de pârât încă de la data încheierii acestuia şi că prin operaţiunea respectivă prin care a angajat resursele societăţii a creat acesteia un prejudiciu material.

De asemenea, având în vedere modul de organizare a societăţii reclamante, dar şi faptul că nu există o dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că activitatea pârâtului din anul 2018 a fost verificată de adunarea generală a acţionarilor ori de către cenzori, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data verificării activităţii pârâtului.

În consecinţă, chiar dacă argumentul tribunalului cu privire la faptul că dreptul material la acţiune s-a născut de la data raportului de control din data de 05.10.2010 nu ar putea fi primit, în condiţiile în care avea posibilitatea să cunoască un eventual prejudiciu mai devreme de acest moment prin mecanismele interne de verificare, iar raporturile contractuale şi eventualitatea exercitării unei acţiuni în atragerea răspunderii pârâtului nu depindeau de efectuarea unui audit extern, curtea a constatat, în lipsa altui reper care să rezulte din susţinerile pârâtului şi din probele administrate, că dreptul material la acţiune nu se putea naşte mai devreme de data încetării raporturilor de mandat - 25.03.2009 moment de la care reclamantul avea îndatorirea să verifice dacă, în executarea contractului de mandat, pârâtul şi-a îndeplinit atribuţiile conferite corespunzător şi dacă, eventual, a creat un prejudiciu societăţii administrate de acesta.

Astfel, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27.01.2012, în funcţie de cele reţinute mai sus, curtea a reţinut că termenul de prescripţie nu s-a împlinit, iar motivele de apel susţinute de pârât sunt nefondate.

În ce priveşte motivele de apel cu privire la modul de soluţionare a aspectelor de fond, curtea a apreciat că hotărârea tribunalului este legală şi temeinică.

Prima instanţă de fond a reţinut că prin încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare analizate, pârâtul nu a gestionat activitatea societăţii MAMAIA S.A. cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, faptă care a produs societăţii un prejudiciu constând în preţul celor două contracte, la care se adaugă şi T.V.A.-ul aferent care iniţial a fost dedus de societate, însă ulterior inspectorii fiscali au apreciat că nu era deductibil întrucât bunurile nu erau destinate în folosul operaţiunilor sale taxabile, astfel că a fost emisă decizia de impunere nr. x/08.10.2010 pentru T.V.A. de plată, la care s-au calculat şi majorări de întârziere.

Potrivit instanţei de apel, relevante sunt prevederile art. 8 din contractul de mandat potrivit cărora:"conducătorul răspunde civil şi comercial pentru daunele produse societăţii comerciale prin orice act sau contrar intereselor acesteia, prin acte de gestiune, imprudenţă, prin utilizarea abuzivă sau neglijenţă a fondurilor societăţii".

Prevederile art. 8 din contract, astfel cum a arătat curtea de apel, implică răspunderea mandatarului desemnat pentru nerespectarea dispoziţiilor legale, a clauzelor contractului şi a hotărârilor adunării generale a acţionarilor inclusiv pentru daunele produse mandantului, iar dispoziţiile art. 150 din Legea nr. 31/1990 nu exclud răspunderea prevăzută în contract, chiar dacă bunurile achiziţionate au o valoare mai mică de 10% din valoarea activelor nete ale societăţii, întrucât libertatea de a încheia actele permise în condiţiile acestei dispoziţii legale nu este discreţionară şi nu implică posibilitatea încheierii unor acte juridice vătămătoarea pentru societatea administrată.

Având în vedere condiţiile prevăzute în contract şi obligaţiile pe care şi le-a asumat pârâtul-apelant, instanţa de apel a concluzionat în sensul că răspunderea acestuia poate fi angajată faţă de reclamantă în oricare dintre situaţiile menţionate la art. 8 din contract, dacă se poate dovedi existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

În acest sens, curtea a constatat că nu există nici o dovadă în sensul că achiziţia bunurilor respective a fost previzionată expres în bugetele de cheltuieli aferente anilor 2008 şi 2009 şi nici că în adunarea generală a acţionarilor s-a convenit asupra achiziţiei bunurilor respective sau că, ulterior achiziţiei, adunarea respectivă a acceptat operaţiunile efectuate de conducătorul desemnat prin contractul de mandat. Nu rezultă nici existenţa unor hotărâri ale consiliului de administraţie în sensul arătat.

În consecinţă, achiziţia celor două bunuri reprezintă operaţiuni asumate de pârâtul-apelant în executarea contractului de mandat, iar nu executarea voinţei acţionarilor ori a unei hotărârii a consiliului de administraţie. Astfel, răspunderea pentru un eventual prejudiciu cauzat reclamantului intimat în temeiul prevederilor art. 8 din contract nu poate fi exclusă de plano mai ales în contextul în care achiziţiile respective au fost realizate cu persoane cu care reclamantul se afla în relaţii de interes personal.

Curtea a considerat că argumentele apelantului-pârât în sensul că achiziţia de către conducătorul societăţii a unui ecran pe leduri tip D./3 model 2008 şi echipament outdoor de videoproiecţie tip D. a reprezentat o investiţie legală, oportună pentru realizarea de noi câştiguri pentru ca S.C. MAMAIA S.A. să existe în continuare pe piaţă şi că respectivele operaţiuni au avut în vedere atingerea criteriilor de performanţă şi eficientizarea activităţii societăţii, nu pot fi primite în condiţiile în care ambele operaţiuni au avut un caracter ocult întrucât, pe lângă faptul că nu fost efectuate cu întocmirea documentelor justificative necesare înregistrării în contabilitate astfel încât să se cunoască existenţa lor şi necesitatea luării măsurilor de punere în funcţionare (inclusiv pentru a se putea verifica faptul integrităţii ori funcţionalităţii acestora), acesta nu a întreprins nici un demers în sensul punerii în funcţiune măcar în ce priveşte bunul achiziţionat în anul 2008.

În ce priveşte cuantumul sumei apreciat de tribunalul ca fiind prejudiciul creat reclamantei, curtea a constatat că acesta nu se poate limita doar la suma de achiziţie a celor două echipamente tehnice, ci la întreg prejudiciul produs, adică şi a acelor componente care îşi au originea în operaţiunile juridice în discuţie.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul, motivele fiind următoarele:

Astfel cum susţine recurentul-pârât, curtea de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune (art. 1, art. 3 şi art. 14 din Decretul nr. 167/1958), prescripţie care a fost invocată în raport de momentul la care a fost încheiat contractul nr. x din 12.08.2008.

Astfel cum susţine recurentul-pârât, curtea de apel a apreciat nejustificat că termenul de prescripţie a dreptului de a solicita de la fostul conducător plata contravalorii sumei plătite în cadrul acestui contract, nu curge de la data la care bunurile au intrat în proprietatea societăţii, ci de la data ta care a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală din 5.10.2010.

A considerat, totodată, că termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu a început să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data constatării prejudiciului, care s-a realizat în octombrie 2010, iar în raport de această dată, instanţa de apel a apreciat că acţiunea promovată la data de 27.01.2012 este formulată în termenul de prescripţie.

Recurentul-pârât precizează că prin raportul de inspecţie fiscală nu s-a constatat producerea niciunui prejudiciu, din acest raport reieşind că achiziţia era inclusă în bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii, astfel încât cheltuiala a fost una legală.

Mai mult decât atât, astfel cum susţine recurentul-reclamant, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost niciodată desfiinţate, transferul dreptului de proprietate a operat în mod valabil către S.C. MAMAIA S.A. care deţine şi în prezent proprietatea echipamentelor de video-proiecţie, prin urmare prejudiciul nu există.

În raport de pretenţiile formulate, recurentul-pârât apreciază că prescripţia dreptului material la acţiune curge de la momentul la care s-au produs actele de imprudenţă, când s-au utilizat abuziv sau neglijent fondurile societăţii, respectiv, de când conducătorul societăţii şi-a încălcat obligaţia asumată prin contractul de mandat şi a semnat contractul de vânzare-cumpărare a sistemului de proiecţie, adică 12.08.2008.

În opinia recurentului-reclamant, faptul că nu există o dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că activitatea sa din anul 2008 a fost verificată de adunarea generală a acţionarilor ori de cenzori, este un aspect imputabil reclamantei.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a apreciat că nu ar putea fi primit argumentul tribunalului cu privire la faptul că dreptul material la acţiune s-a născut de la data raportului de control din data de 05.10.2010 şi că intimata-reclamantă avea posibilitatea să cunoască un eventual prejudiciu mai devreme de acest moment prin mecanismele interne de verificare, mai ales că raportul de control respectiv putea să nu survină niciodată. Cu toate acestea, curtea a apreciat că dreptul material la acţiune nu se putea naşte mai devreme de data încetării raporturilor de mandat, respectiv 25.03.2009, fară a expune argumente în acest sens.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 31/1991 şi a art. 8 din contract, care reprezintă legea părţilor.

Recurentul-pârât arată că nici unul din cele două contracte nu a fost depuse a dosar, întreaga argumentare a instanţelor bazându-se pe un raport de inspecţie care nu îi este opozabil, care nu a fost contestat nciodata de intimata-reclamantă S.C. MAMAIA S.A. şi care nu constată niciun prejudiciu.

Totodată, ecurentul-pârât expune exhaustiv situaţia de fapt.

De asemenea, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2.03.2009, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a reţinut că bunul achiziţionat, respectiv echipament outdoor de video proiecţie model D., a fost înregistrat în patrimoniul reclamantei la valoarea de 1.441.478,99 RON.

Bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2009, astfel cum susţine recurentul-pârât, a fost adoptat prin hotărârea nr. 5/14.06.2009, când nu mai deţinea funcţia de director general, iar bunul achiziţionat în martie 2009 se afla deja în proprietatea reclamantei, care ar fi trebuit să includă bunul în bugetul de venituri şi cheltuieli.

Totodată, recurentul-pârât arată că suma de 1.441.478,99 RON se încadrează în dispoziţiile art. 150 din Legea nr. 31/1990, valoarea activelor nete ale S.C. MAMAIA S.A. la momentul încheierii contractului fiind de 32.388.444 RON.

Recurentul-pârât face trimitere la dispoziţiile art. 2, art. 5 pct. B.1, arătând că reclamanata nu a indicat în mod explicit care este obligaţia din contract asumată şi nerespectată, ori dispoziţia legală încălcată, în speţă, reclamanta neputând dovedi existenţa unei daune.

Recurentul-pârât susţine că achiziţionarea bunurilor a reprezentat o investiţie legală, oportună pentru atingerea criteriilor de performanţă şi eficientizare a activităţii societăţii şi că nu a putut proceda la punerea lor în funcţiune, întrucât a fost înlăturat din funcţie.

Arată, de asemenea, că bunurile se află în depozitul societăţii reclamante.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, recurentul-pârât arată că, deşi intimata-reclamanta nu a pretins sume mai mari decât preţul plătit prin cele două contracte, care este în cuantum de 2.753.178,19 RON, iar în cazul în care se adauga T.V.A. rezultă o valoare de 3.027.059,19, instanţa l-a obligat în mod incorect la plata sumei de 3.341.866 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă S.C. MAMAIA S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Critica invocată de recurentul-pârât care vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte primul capăt de cerere este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".

De asemenea, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că termenul de prescripţie este de 3 ani, iar art. 7 alin. (1) din decret dispune că "Prescripţia începe să curgă de la data cînd se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită."

În raport de dispoziţiile legale mai sus enunţate, Înalta Curte reţine că reclamanta a solicitat prin primul capăt al cererii deduse judecăţii, obligarea pârâtului A. la plata sumei de 1.626.506 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12 august 2008.

Analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la acest capăt de cerere, instanţa de apel a apreciat că, în raport de prevederile art. 3, art. 14 din Decretul nr. 167/1958, de art. 123 Codul comercial şi de dispoziţiile art. 8 din contractul de mandat nr. x/01.10.2007, cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului Constanţa a fost formulată în termenul legal.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că raportul de inspecţie fiscală din data de 05.10.2010 poate fi avut în vedere ca moment de început al cursului prescripţiei extinctive, în condiţiile în care prejudiciul invocat de reclamantă rezultă ca urmare a aprecierii relevanţei din punct de vedere fiscal a celor două operaţiuni juridice - contractele de vânzare-cumpărare, în urma căreia a rezultat şi stabilirea unor obligaţii fiscale.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că, chiar şi în condiţiile în care ar nu s-ar putea reţine că momentul de la care curge termenul de prescripţie este data întocmirii raportului de inspecţie fiscală - 05.10.2010 - având în vedere că acţiunea este întemeiată pe prevederile contractului de mandat încheiat cu pârâtul, dreptul la acţiune nu se putea naşte mai devreme de momentul la care mandantul a cunoscut presupusul prejudiciu. În raport de aceste aspecte, curtea a apreciat că dreptul material la acţiune nu se putea naşte mai devreme de data încetării raporturilor de mandat, respectiv 25.03.2009, moment de la care reclamanta avea îndatorirea să verifice dacă, în executarea contractului de mandat, pârâtul şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile şi dacă a produs un prejudiciu societăţii administrate.

Soluţia pronunţată de instanţa de apel contravine dispoziţiilor art. 3 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 94 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

(2) Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii:

a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;

b) analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse;

c) sancţionarea potrivit legii a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale".

De asemenea, art. 109 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ statuează:

"(1) Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.

(2) La finalizarea inspecţiei fiscale, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus, după caz, faţă de creanţa fiscală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi stabilit printr-o decizie privind nemodificarea bazei de impunere".

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control, care este un terţ faţă de raporturile care s-au derulat reclamantă şi pârât.

Aşadar, raportul de control nu poate constitui, prin el însuşi, izvor al creanţei, care este reprezentat de actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, respectiv, în speţa dedusă judecăţii, de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 august 2008.

Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, în speţa dedusă judecăţii momentul de la care începe să curgă acest termen fiind 12 august 2008 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), reiese că la data introducerii acţiunii - 27 ianuarie 2012 - în ceea ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată, termenul de prescriţie de 3 ani se împlinise.

Totodată, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că dreptul material la acţiune nu se putea naşte mai devreme de data încetării contractului de mandat - 25.03.2009, moment de la care reclamanta avea îndatorirea să verifice dacă, în executarea contractului de mandat, pârâtul i-a cauza vreun prejudiciu.

Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al organului cu atribuţii în acest sens, reclamanta nu putea sta în pasivitate, ci trebuia să depună toate diligenţele pentru depistarea existenţei unor eventuale pagube cauzate de pârât prin încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, neputând fi reţinute prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât şi în ceea ce priveşte inexistenţa prejudiciului.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestaţiei datorate.

Pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existenţa unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Înalta Curte reţine că în cauză nu este îndeplinită condiţia prejudiciului, având în vedere faptul că, astfel cum susţine şi reclamanta, bunul care a făcut obiectul contractului de vanzare-cumpărare nr. x/02.03.2009 se află în patrimoniul său.

În concluzie, găsind întemeiate motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 28 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va modifica decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012, va schimba sentinţa tribunalului, în sensul că va admite excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte primul capăt de cerere şi va respinge acţiunea ca fiind prescrisă, în ceea ce priveşte acest capăt de cerere şi va respinge ca nefondat al doilea capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 28 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2012.

Schimbă sentinţa tribunalului, în sensul că admite excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte primul capăt de cerere şi respinge acţiunea ca fiind prescrisă, în ceea ce priveşte acest capăt de cerere. Respinge ca nefondat al doilea capăt de cerere.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.