Unpaid bonus claim assigned to employee's home tribunal after negative conflict resolved

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub dosar nr. x/2020, la data de 20.05.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Societatea B. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia din urmă la plata diferenţei de bonus anual aferent anului 2019, reprezentând echivalentul a 2,5 salarii, actualizate cu rata indicelui de inflaţie de la scadenţa din 01.04.2020 şi până la momentul plăţii, precum şi la plata dobânzii legale, de la scadenţă şi până la momentul plăţii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. c), art. 159 alin. (2), art. 166 alin. (1) şi art. 146 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 972/PI/08.10.2020 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante, pentru stabilirea competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Instanta a constatat că prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În speţă, domiciliul reclamantului este în Bucureşti, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar acesta nu are în derulare raporturi de muncă, la data sesizării instanţei de judecată, pe raza judeţului Timiş.

Aşadar, competenţa teritorială privind soluţionarea conflictelor de muncă este exclusiva şi revine instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul ori locul de muncă, aşa cum obligă dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 11.12.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1618/04.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă ivit.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi a art. 87 din C. civ., că pentru stabilirea competenţei teritoriale prezintă interes domiciliul pe care reclamantul îl avea în fapt la momentul sesizării instanţei.

Prin urmare, având în vedere interpretarea dată noţiunii de domiciliu, în sensul art. 210 din Legea nr. 62/2011, referitor la competenţa teritorială, interpretare conform căreia prin domiciliu se înţelege şi acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională, precum şi că reclamantul locuieşte efectiv în localitatea Buziaş, judeţul Timiş, potrivit vizei de reşedinţă aplicate pe actul său de identitate, în baza art. 132 şi următ. din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata diferenţei de bonus anual aferent anului 2019, reprezentând echivalentul a 2,5 salarii, actualizate cu rata indicelui de inflaţie, de la scadenţa din 01.04.2020 şi până la momentul plăţii, precum şi la plata dobânzii legale, de la scadenţă şi până la momentul plăţii.

Aşadar, reclamantul a învestit instanţa cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, de competenţa materială a tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă "se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul". Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Prin aceste norme se instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul salariaţilor, care pot introduce cererea de chemare în judecată fie la instanţa în a cărei rază îşi au domiciliul, înţeles în sens larg (deci inclusiv reşedinţa), fie la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează, astfel, o facilitate.

Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Potrivit art. 87 C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa, prin art. 88 din acelaşi cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana îşi are locuinţa secundară.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei nu se pot face decât cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, cu excepţia situaţiei în care cel căruia i se opune un alt domiciliu cunoştea prin alte mijloace despre stabilirea sau schimbarea domiciliului în alt loc.

În cauză, reclamantul a probat faptul că, la data introducerii acţiunii, avea reşedinţa în localitatea Buziaş, judeţul Timiş, potrivit vizei de reşedinţă aplicate pe actul său de identitate.

Prin urmare, reţinându-se faptul că reclamantul are reşedinţa în localitatea Buziaş, judeţul Timiş, localitate aflată în raza de competenţă a Tribunalului Timiş, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza din perspectiva art. 269 alin. (2) din Codul muncii, completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.