Negative conflict of jurisdiction over individual labor disputes: territorial competence exclusivity and limits of active procedural co-participation

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial la data de 31.07.2020 sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Cluj, angajaţii Agenţiei Naţionale Antidrog menţionaţi în preambulul cererii au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională Antidrog solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare în vederea stabilirii pentru reclamanţi a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiţii deosebite, similar personalului instituţiei cu atribuţii similare celor ale reclamanţilor, dar încadrate ca funcţionari publici cu statut special.

În motivarea cererii reclamanţii au învederat, în esenţă, că fac parte din categoria personalului contractual din cadrul pârâtei, iar activitatea pe care o prestează se încadrează în condiţii deosebite de muncă, pârâta fiind astfel obligată să întreprindă demersurile necesare pentru recunoaşterea acestei situaţii juridice.

Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanţii care au domiciliul pe raza judeţului Sibiu, respectiv A. şi B., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. de dosar x/2020

Prin sentinţa civilă nr. 1955/07.10.2020, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa s-a raportat la domiciliul/reşedinţa părţilor şi la locul în care acestea prestează munca, făcând o interpretare a dispoziţiilor relevante din Codul muncii, Legea nr. 62/2011 şi din C. proc. civ., ajungând astfel la concluzia că revine Tribunalului Sibiu competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B..

Ca urmare a acestei măsuri cauza a fost înregistrată la data de 06.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Sibiu.

La data de 15.01.2021, reclamantele au invocat prin intermediul notelor scrise depuse excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu în soluţionarea prezentei cauze, având în vedere că potrivit art. 59 C. proc. civ. cererea nu trebuia disjunsă din dosarul iniţial, între drepturile şi obligaţiile părţilor existând o strânsă legătură, motivele de fapt şi de drept sunt identice, iar soluţionarea în mod unitar a cauzei se impune.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar potrivit art. 131 C. proc. civ. "la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

Instanţa a constatat că litigiul de faţă face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, orice alte argumente fiind de prisos în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, precum şi de existenţa unor raporturi de muncă între reclamanţi şi pârâta Agenţia Naţională Antidrog, situaţie necontestată de către pârâtă.

Dispoziţiile legale relevante în materia competenţei teritoriale sunt următoarele:

Art. 269 din Codul muncii prevede:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 arată:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Art. 59 C. proc. civ. dispune:

"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Din analiza prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt, instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de angajaţi în cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenţii justificate pe o cauză juridică identică, şi anume, natura activităţilor prestate.

În materie de competenţă teritorială instanţa reţine incidenţa prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind Dialogul social, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanţii din cauza de faţă puteau sesiza: fie Tribunalul Sibiu, instanţă în circumscripţia căreia îşi au domiciliul şi locul de muncă, fie instanţa competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalţi reclamanţi, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceştia.

Reclamanţii din cauza de faţă au ales să introducă cererea împreună cu ceilalţi reclamanţi la Tribunalul Cluj, instanţă competentă teritorial în privinţa acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul şi locul de muncă în circumscripţia acestei instanţe. Prin urmare, se impune a cerceta şi stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în esenţă urmând a determina dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceştia. Procedând la acest demers instanţa a reţinut că în speţă se pune problema interpretării şi aplicării prevederilor art. 59 C. proc. civ., urmând a se stabili dacă situaţia juridică dedusă judecăţii se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate la această normă.

Instanţa a considerat că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ., şi anume, existenţa unei strânse legături între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, toţi reclamanţii au calitatea de angajaţi ai pârâtei, pretenţia formulată de fiecare dintre aceştia este identică, iar motivele de fapt şi de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice, singura diferenţă fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un raport de muncă distinct, cerinţă specifică impusă de legislaţia muncii. Ori, în aceste condiţii, apare suficient de rezonabil să se considere că între drepturile şi obligaţiile părţilor deduse judecăţii există o "strânsă legătură", reclamanţii fiind interesaţi să promoveze o acţiune comună, nu doar prin prisma utilităţii administrării unui probatoriu comun, ci şi din perspectiva pronunţării unei soluţii unice care să rezolve conflictul dedus judecăţii, circumstanţe de natură a plasa reclamanţii în aceeaşi situaţie juridică ulterior finalizării procesului, cu privire la conflictul dedus judecăţii.

De altfel, aceasta pare a fi principala raţiune avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat soluţia normativă de la art. 269 alin. (3) C. proc. civ., textul fiind introdus prin Legea nr. 76/2012 în scopul de a reduce litigiile existente pe rolul instanţelor. Ori, din această perspectivă, soluţia ideală ar fi ca un conflict de muncă privitor la drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaţilor să fie dedus judecăţii printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin multiple cereri introduse distinct de către angajaţi, pe rolul mai multor instanţe.

În raport de cele arătate mai sus, instanţa a reţinut că reclamanţii din cauza de faţă erau îndreptăţiţi să introducă cererea de chemare în judecată împreună cu ceilalţi reclamanţi la Tribunalul Cluj, dat fiind că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, iar o parte dintre reclamanţi aveau domiciliul şi locul de muncă în circumscripţia acestei instanţe. Prin urmare, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii Tribunalul Cluj a devenit instanţă competentă teritorial pentru soluţionarea cererii formulată de reclamanţii din cauza de faţă.

În raport de cele arătate mai sus, Tribunalul Sibiu, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă între cele două instanţe care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia I Civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Cum obiectul cererii reclamantelor îl constituie obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, cererea de chemare în judecată face parte din categoria conflictelor de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Normele Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competenţă teritorială absolută şi reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al reclamantului.

În cauza dedusă judecăţii, faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că domiciliul reclamanţilor este în Sibiu, instanţa competentă teritorial este Tribunalul Sibiu.

Mai mult, Tribunalul Cluj a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă şi că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantele din cauza de faţă şi formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privinţa cererii formulate de aceste reclamante, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Cluj, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamanţilor este Tribunalul Sibiu, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2021.