Territorial competence for salary discrimination claims by prosecutor's office staff under Article 127(1) and (3) of the Code of Civil Procedure.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, să se dispună obligarea pârâţilor la:

1. recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministerului Justiţiei (consilierii de probaţiune din Direcţia Naţională de Probaţiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente reclamanţilor, raportat la o valoare de referinţa sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 14.02.2017 până la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la VRS şi după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).

2. repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuala de încadrare începând cu 14.02.2017 şi până la zi, şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare reprezentat de neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze

3. obligarea pârâţilor la alocarea, respectiv plata fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare prin obligarea pârâţilor la plata, pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 14.02.2017 şi pentru viitor.

4. actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor, până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţa teritorială de ordine publică în temeiul art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în soluţionarea căreia a reţinut următoarele:

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567 din 9 decembrie 2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ, "sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţiile de agent procedural, aprod şi şofer."

Prin decizia RIL nr. 7/2016 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi s-a stabilit că:

"I. Sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.

Art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti."

Aşa fiind, în acord cu cele arătate anterior, instanţa constată că în raport cu dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care instituie, printr-o normă imperativă competenţa teritorială în favoarea unei instanţe de acelaşi grad aflate în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Braşov, (reclamanţii în calitate de personal auxiliar de specialitate desfăşurându-şi activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov), instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială de ordine publică invocată din oficiu, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H..

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii I. şi J., instanţa a constatat că aceştia au calitatea de personal conex al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, astfel că aceştia nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., iar interpretarea extensivă a dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ. contravine redactării restrictive a textului de lege, acesta circumstanţiind atât persoanele care intră sub incidenţa normei (calitatea de reclamant a judecătorului, procurorului, asistentului judiciar, grefierului), cât şi instanţa vizată (care nu poate fi decât prima instanţă).

În consecinţă, excepţia de necompetenţa teritorială de ordine publică invocată din oficiu în temeiul art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va fi respinsă în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Braşov, secţia I Civilă, prin sentinţa civilă nr. 872/MAS din 30 octombrie 2020 a respins excepţia de necompetenţă teritorială de ordine publică invocată din oficiu în temeiu art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii I. şi J..

A disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, şi a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată în data de 27.11.2020, sala T1, ora 10, cu citarea acestor părţi.

A admis excepţia de necompetenţă teritorială de ordine publică invocată din oficiu în temeiul art. 127 alin. 1si 3 C. proc. civ., în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., şi în consecinţă:

A declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa şi a dispus trimiterea cauzei către această instanţă.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 07.12.2020 sub nr. x/2020.

Deliberând asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa a hotărât admiterea acesteia pentru următoarele motive:

Prin acţiunea formulată, părţile reclamante având funcţia de magistraţi-procurori, personal de specialitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, au solicitat în principal obligarea părâţilor la plata unor drepturi de natură salarială, invocând o stare de discriminare în cadrul familiei ocupaţionale.

Având în vedere natura litigiului, litigiu de muncă, instanţa indicată în dispozitivul prezentei este competentă teritorial a soluţiona cauza potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 care prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul (o dispoziţie similară în ceea ce priveşte reclamantul angajat regăsindu-se şi în art. 269 alin. (1) C.mun.).

În opinia instanţei, Tribunalul Dâmboviţa nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât niciunul dintre reclamanţi nu îşi desfăşoară activitatea la instanţele competente să soluţioneze cauza ori inferioare acestora.

Instanţa consideră că nu poate fi reţinută competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa nici în considerarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ. întrucât această dispoziţie conferă un drept de opţiune pentru o altă instanţă exclusiv părţii reclamante şi nu pârâţilor ori instanţei, ceea ce în cauză părţile reclamante nu au înţeles să facă. Oricum şi în această ipoteză pârât ar trebui să fie instanţa competentă la care activează reclamantul ori inferioară acesteia.

Decizia ICCJ nr. 7/2016 (Complet RIL) nu este în opinia instanţei incidentă, întrucât a vizat interpretarea dispoziţiei în altă formă decât cea actuală (anterior modificărilor aduse art. 127 C. proc. civ. prin Legea 310/2018 art. I, punctul 13, art. I, punctul 14) şi care viza exclusiv cazul în are grefierul avea calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea ori a parchetului aferent acesteia, ceea ce nu este cazul prezentei.

Având în vedere aşadar că părţile reclamante nu se regăsesc în niciuna din situaţiile prevăzute în alineatele articolului menţionat şi că raţiunile edictării acestei derogări de la regulile în materia jurisdicţiei muncii nici nu se regăsec, o soluţie contrară ar prespune tocmai eludarea unor dispoziţii legale imperative.

Pentru aceste motive, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civilă, prin sentinţa nr. 875 din 31 martie 2021 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat în favoarea Tribunalului Braşov competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acesteia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă între cele două instanţe care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâţilor la recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministerului Justiţiei (consilierii de probatiune din Direcţia Naţională de Probatiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlaltor drepturi aferente prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 14.02.2017 până la zi, şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), la calcularea şi plata de despăgubiri reprezentând diferenţe de drepturi salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, raportată la indemnizaţia de încadrare brută lunară, începând cu 14.02.2017 până la zi şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, obligarea intimaţilor la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale penalizatoare, începând cu 14.02.2017 şi până la data plăţii efective.

În speţă, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în calitate de personal auxiliar de specialitate juridică în cadrul pârâtului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, fiind încadraţi în familia ocupaţională Justiţie, în baza prevederilor cadru de salarizare aplicabile.

Conform art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 Rep.-Codul Muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 Rep.-Legea dialogului social "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal."

Art. 210 din acelaşi act normativ stabileşte că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Potrivit art. 127 C. proc. civ. " (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2^1) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

Se mai reţin dispoziţiile deciziei pronunţată în recurs în interesul legii nr. 7/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin care s-au stabilit prin interpretarea restrictivă a textelor menţionate, persoanele care intră sub incidenţa normei şi instanţa vizată.

În acest sens, trebuie amintită şi Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 638/23.07.2018, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că: "legiuitorul a urmărit să scoată această categorie specială de cereri, în care un judecător este parte în proces, de sub incidenţa aplicării strămutării procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor, eventualul disconfort al părţii judecător creat prin ieşirea acestor cauze din circumscripţia curţii de apel trebuind a fi minimalizat în considerarea principiului imparţialităţii justiţiei şi a intereselor legitime ale celeilalte părţi. Astfel, indiferent dacă competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curţii de apel, acestea vor fi soluţionate de instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării, unde o eventuală admitere a cererii ar conduce la învestirea doar a unei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, putând da naştere în aplicarea normelor legale unor situaţii neprevăzute la edictarea acestora".

De asemenea, a arătat Curtea Constituţională: "Dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. se încadrează în regulile instituite de legiuitor în vederea asigurării independenţei obiective a instanţei, fiind capabile să înlăture orice suspiciune de soluţionare cu părtinire a cauzei din pricina calităţii părţilor, stabilind de la debutul procesului civil reperele după care acesta se va desfăşura.

Din acest punct de vedere, Curtea Constituţională a constatat că, de principiu, "competenţa facultativă este o expresie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 124, însă, prin limitarea sferei sale de aplicare la instanţa la care îşi desfăşoară efectiv activitatea reclamantul judecător, nu este aptă să acopere, într-un mod complet, toate situaţiile care pot, în mod rezonabil, apărea în cursul unei judecăţi. De aceea, dispoziţia legală criticată nu îşi atinge scopul pentru care a fost edictată, justiţiabilii fiind nevoiţi să recurgă, în diferite momente ale parcursului cauzei lor, la mijloace procedurale alternative în vederea asigurării egalităţii armelor în soluţionarea cauzei lor în mod echitabil".

Având în vedere cele de mai sus, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin limitarea pe care o operează prin sintagma "instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul lor.

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. se constată că au calitate de personal de specialitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, calitatea acestora fiind în acord cu interpretarea textului de lege prin recursul în interesul legii.

Faţă de prevederile legale menţionate, în raport de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor, competenţa teritorială ar aparţine Tribunalului Braşov, dar având în vedere că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Competenţa teritorială fiind imperativă în acest caz, aceste dispoziţii obligă reclamanţii să sesizeze o instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă potrivit legii.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt de ordine publică, în sensul că un grefier care are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, este obligat să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate, iar în caz contrar instanţa va putea invoca şi din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.

În aceste condiţii, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.

Argumentele Tribunalului Dâmboviţa privind neaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii sunt contrare dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. care prevăd că dezlegarea (adică soluţia) dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată civile.

Deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la recursurile în interesul legii, au calitatea de izvoare de drept, iar această instituţie reprezintă un mijloc de asigurare a unităţii jurisprudenţei.

Motivarea instanţei privind intervenirea modificărilor legislative aduse art. 127 C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018 este greşită, întrucât această împrejurare nu are ca efect caducitatea recursului în interesul legii, decât în situaţia adoptării altei soluţii decât cea cuprinsă într-o hotărâre privind propria jurisprudenţă.

Competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine Tribunalului Dâmboviţa, aceasta fiind instanţa de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Braşov, în arondarea căreia se află Tribunalul Braşov, determinată de competenţa teritorială exclusivă în soluţionarea acţiunii.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2021.