Manufacturer warranty standing: defendant recurses partially quashed and remanded, one recuse annulled as untaxed.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1910/19.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâte, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. şi D., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.325 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 176/2020 din 02 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.R.L., B. S.R.L. şi D., a anulat sentinţa civilă nr. 1910/19.06.2018 şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut, în esenţă, urmîtoarele:

Reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele C. S.R.L. şi B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor la înlocuirea autoturismului x, cu seria de şasiu x, cu un alt autoturism cu aceleaşi caracteristici, cu fixarea unui termen rezonabil de către instanţă în acest sens; obligarea pârâtelor la restituirea contravalorii autoturismului, în cazul în care nu îşi îndeplinesc obligaţia de înlocuire a autoturismului în termenul fixat de instanţă, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În principal, solicitarea reclamantei din cererea introductivă este în sensul dispoziţiilor art. 1716 alin. (2) C. civ., respectiv ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la înlocuirea bunului cu unul având aceleaşi caracteristici şi fixarea în mod expres de către instanţa de judecată a unui termen rezonabil în acest sens. S-a apreciat că fixarea termenului de îndeplinire a obligaţiei este esenţială tocmai din cauza specificităţii bunului vândut: există şansa reală ca pârâţii să nu reuşească să identifice un autoturism având aceleaşi caracteristici pe care să îl propună spre înlocuire.

De asemenea, există şansa reală ca pârâţii să refuze înlocuirea autoturismului, chiar şi în cazul pronunţării unei hotărâri în acest sens, ipoteză în care reclamanta ar rămâne lipsită de remediul de ultim rând stipulat de art. 1716 C. civ., mai precizează reclamanta.

Tocmai din cauza aspectelor mai sus arătate, acţiunea vizează şi ipoteza subsecventă, respectiv situaţia în care pârâtele nu îşi îndeplinesc obligaţia de înlocuire a bunului în termenul stabilit de instanţă. În atare ipoteză, se impune obligarea acestora la restituirea contravalorii bunului, mai menţionează reclamanta în acţiunea formulată.

Curtea reţine că, în speţă, la data de 07.12.2015, reclamanta a achiziţionat autoturismul x (denumit în continuare autoturismul), cu seria de şasiu x, în valoare de 96.250 EURO1 de la societatea E., acesta fiind în perioada de garanţie. La data de 07.07.2016, reclamanta a achiziţionat prelungirea garanţiei autoturismului, pentru o perioadă de încă 12 luni, respectiv până la data de 07.07.2017, prin intermediul dealerului Mercedes local: B. conform certificatului de garanţie nr. x.

Reclamanta apelantă a invocat faptul că la câteva săptămâni după achiziţionarea autoturismului, a constatat existenţa unor probleme, în concret, pe timp friguros, la deschiderea portierelor, geamurile autovehiculului fiind îngheţate, nu executau mişcările necesare pentru a se detaşa de chedere, iar din aceasta cauză, apărea, in mod aleator, unul din cele patru fenomene defectuoase de mai jos: imposibilitatea închiderii portierelor, acestea lovind in chederul superior montat pe caroserie; portierele se închideau, dar după închiderea acestora; geamul se ridica, dar închidea peste (in exteriorul) chederul superior, sau, câteodată chiar forţa chederul, deformandu-l iremediabil; geamul nu mai executa cursa de ridicare finala (de cea 1 cm) pt putea realiza etanşeitatea si rămânea un luft prin care pătrundea apa si frigul in habitaclu; geamurile nu mai răspundeau la comanda de acţionare a butonului de coborâre/ridicare. Toate aceste defecţiuni făceau practic imposibila utilizarea autoturismului pe timp de iarna, fiind in imposibilitatea de a închide portiera si astfel de a utiliza autoturismul.

Având în vedere defecţiunile respective, constatate şi de către reprezentanţii B., autoturismul a fost introdus în service in mod repetat pentru remedierea defecţiunilor, în virtutea garanţiei în vigoare, fiind efectuate o serie de reparaţii. In cadrul acestor lucrări de reparaţii, a fost efectuată schimbarea totală a subansamblelor şi pieselor care prezentau simptomele descrise mai sus. Menţionează că această schimbare a subansamblelor menţionate mai sus a avut loc atât în perioada februarie- martie 2016, cât şi în luna februarie 2017, însă defecţiunea nu a fost niciodată remediată.

Simplul motiv pentru care defecţiunea nu a persistat în perioada cuprinsă între cele două introduceri în service a fost faptul că perioada rece a trecut şi, în mod implicit, simptomele autoturismului au dispărut, revenind însă odată cu instalarea perioadei de iarnă 2016- 2017.

Cu toate că s-a intervenit în repetate rânduri asupra autoturismului, simptomele prezentate nu au fost remediate, motiv pentru care societatea B. a solicitat expertiza unui reprezentant din echipa tehnică a Mercedes Benz. Ulterior inspecţiei efectuate de către acest reprezentant tehnic la începutul anului 201 7 şi doar după repetate insistenţe din partea reclamantei, atât telefonic, cât şi prin e-mail, i-a fost comunicat prin e-mail un răspuns din partea C., prin care i se comunică următoarele: producătorul şi alte departamente tehnice au fost sesizaţi cu problema autoturismului; nu a fost identificată nici o soluţie tehnică pentru remedierea defecţiunilor identificate de către B. şi reprezentantul Mercedes Benz; se propune o soluţie total hilară privind dezgheţarea manuală a chederului de pe rama inferioară a geamului, înainte de a deschide portiera.

În esenţă, prin răspunsul furnizat se transmite în mod efectiv refuzul Mercedes Benz de a repara defecţiunile pe motivul comunicat de către acesta al existenţei unui defect ireparabil al autoturismului, neexistând nici o soluţie de remediere viabilă. Reclamanta susţine că a informat reprezentantul societăţii B. cu privire la starea autoturismului, transmiţând acestuia inclusiv o serie de filmări care atestă defecţiunile menţionate (anexează cererii întreaga corespondenţă cu reprezentantul dealer-ului). De altfel, defecţiunile au fost constatate chiar şi la momentul efectuării reparaţiilor asupra autoturismului.

Într-un final, văzând lipsa totală de interes sau asumare a oricăreia din părţile implicate, s-a adresat o notificare (anexată cererii) către dealer-ul german de unde a fost achiziţionat autoturismul, societatea E., societatea C. şi societatea B., prin care îi informa cu privire la poziţia sa şi prin care le solicita schimbarea autoturismului cu unul lipsit de defecţiuni, precum şi repararea prejudiciului cauzat de imposibilitatea folosirii autoturismului în perioada rece, de iarnă. Răspunsurile tuturor părţilor notificate vizau o disculpare faţă de subscrisa, fiecare dintre acestea indicând culpabilitatea celeilalte părţi.

Verificând temeinicia excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate în cauză, instanţa de apel a stabilit că raportul juridic dedus judecăţii se bazează pe garanţia de producător şi a apreciat că prima instanţă era ţinută de limitele învestirii sale, neputând să recalifice temeiul cererii reclamantei apelante, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive trebuia analizată prin raportare la garanţia furnizată de către Producător.

Pretenţiile reclamantei nu se întemeiază pe vicii ascunse sau pe garanţia de bună funcţionare, reglementate de C. civ., ci aceste pretenţii se bazează pe garanţia de funcţionare oferită de producător, garanţie care nu a fost remisă în momentul achiziţionării autoturismului de către vânzătorul E., aceasta existând însă în baza de date a producătorului. Ceea ce prezintă relevanţă în speţă, este faptul că Producătorul, respectiv intimata pârâtă C. S.R.L., a oferit o garanţie, care a fost transmisă vânzătorului şi apoi reclamantei, in abstracto, în momentul achiziţionării autoturismului. Garanţia există şi este dovedită în sensul de negotium chiar dacă în sensul de instrumentum, ea nu a fost remisă apelantei de către vânzător, afirmaţie care este întărită şi de faptul că intimatele au intervenit asupra autoturismului în baza garanţiei de producător. De aici se poate trage concluzia că acestea şi-au recunoscut obligaţia care decurge din această garanţie, în caz contrar nu ar fi încercat o remediere a autoturismului.

Curtea de Apel a reţinut că asupra autoturismului s-a intervenit de mai multe ori în service-ul autorizat din Cluj-Napoca, existând menţiuni exprese că lucrările au fost efectuate în garanţie, iar ca şi client (debitorul garanţiei) figurează C.. Chiar dacă prelungirea garanţiei de producător a fost încheiată cu societatea germană F., defecţiunile au apărut în perioada în care garanţia de bază oferită de producător era încă efectivă, astfel că, F. nu este ţinută să răspundă pentru defecţiunile survenite în perioada la care a făcut referire apelanta reclamantă.

În cauză, au fost chemate în judecată în calitate de pârâte, atât D., cât şi C., societăţi care acţionează faţă de apelantă în calitate de producător al autoturismului. D., prin poziţia sa procesuală nu îşi neagă calitatea de producător, iar pe autoturism, apar înscrise datele acestei societăţi. C. figurează pe toate fişele de reparaţie ale autoturismului în garanţie, în calitate de client. De asemenea. C. a fost entitatea care i-a confirmat apelantei că defecţiunile existente nu au soluţie tehnică.

La data achiziţionării, autoturismul beneficia încă de garanţia de 2 ani oferită de Producător, care este şi primul vânzător al automobilului. Prin răspunsul dat la interogatoriu, intimata pârâtă B. S.R.L. a confirmat existenţa garanţiei oferite de către producător.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că reclamanta apelantă a argumentat şi a dovedit existenţa raportului juridic de garanţie oferită de către Producător, excepţia invocată urmând a fi considerată neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, intimatele-pârâte au declarat recurs, solicitând deopotrivă casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 19.11.2020.

Prin încheierea din data de 18.02.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., a admis excepţia netimbrării recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele C. S.R.L. şi D., constatând că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Înalta Curte luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula cererea de recurs ca netimbrată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.

Dispoziţiile art. 197 C. proc. civ. prevăd că "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii."

De asemenea, prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Dispoziţiile art. 32 ale O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte B. S.R.L. obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru în cuantum de 4.230,64 RON.

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţa, reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, instanţa va anula cererea sau o va soluţiona în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Înalta Curte, constată că prezenta cerere de recurs nu a fost timbrată anticipat şi că părţile nu s-au conformat obligaţiilor ce le reveneau, deşi s-a pus în vedere acestora să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 4230,64 RON, aşa cum rezultă din dovezile aflate la dosar.

În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu art. 197 C. proc. civ., care stabilesc că netimbrarea sau insuficienta timbrare atrag anularea cererii.

Reţinând că în speţă, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 32, art. 33 alin. (2) şi art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportate la art. 197 C. proc. civ. şi să dispună anularea ca netimbrată a cererii de recurs.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, aşa încât Înalta Curte urmează a proceda la anularea ca netimbrată a cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Prin memorii de recurs distincte, dar cu un conţinut similar, recurentele - pârâte C. S.R.L. şi D. au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând nemotivarea de către instanţa de apel a soluţiei asupra excepţiei insuficientei timbrări şi asupra întregului apel, precum şi motivarea contradictorie a soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte timbrajul cererii de apel formulate de reclamantă, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, apelanta - reclamantă ar fi trebuit să achite o sumă calculată la 50% din taxa datorată pentru suma contestată, în cauză nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, pentru care se instituie o taxă fixă în cuantum de 50 de RON. Aspectele au fost invocate în faţa de apel, dar au fost înlăturate în mod nejustificat, în opinia recurentelor, fără indicarea cazului concret în care s-ar încadra demersul apelantei, pentru a beneficia de taxa fixă. Prin încălcarea dispoziţiilor art. 23 şi 25 din O.U.G. nr. 80/2013, se apreciază că ar fi atrasă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei atacate, recurentele - pârâte au susţinut că instanţa de apel nu a expus în mod clar şi coerent motivele pentru care a considerat că raportul juridic dedus judecăţii se întemeiază pe garanţia producătorului (pentru care nu a fost indicat temeiul juridic al răspunderii), şi nu pe garanţia vânzătorului pentru buna funcţionare a bunului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1716 C. civ. erau enunţate în mod repetat în cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, apreciindu-se nejustificat că prima instanţă a recalificat în mod greşit temeiul pretenţiilor reclamantei.

Totodată, recurentele au arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care calitatea procesuală pasivă este justificată pentru fiecare din pârâtele chemate în judecată în raport de temeiul răspunderii reţinut de către instanţa de apel. În acest cadru, recurenta - pârâtă C. S.R.L. a susţinut că nu deţine calitatea de producător, fiind doar importator al autoturismelor produse de D., iar pârâta B. S.R.L. este dealerul local din Cluj, invocându-se şi neanalizarea apărării referitoare la lipsa acţiunii directe a reclamantei împotriva împotriva primului vânzător.

În egală măsură, recurentele - pârâte au susţinut ca nefiind motivate aspectele referitoare la răspunderea solidară a celor trei pârâte în virtutea presupusei garanţii a producătorului sau la transmiterea in abstracto a garanţiei oferite de producător de la primul cumpărător al autovehiculului, neţinându-se cont că noţiunile de deţinător al mărcii, producător, respectiv debitor al garanţiei sunt distincte şi nu se regăsesc automat în patrimoniul aceleiaşi persoane, precum şi de faptul că achiziţionarea autovehicului de către reclamantă s-a realizat pe teritoriul Germaniei, generând un raport de drept internaţional privat guvernat de anumite seturi de norme.

În legătură cu ultimul aspect menţionat anterior, recurentele au invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat în mod implicit legea română şi nu a ţinut cont de apărările sale potrivit cărora contractul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamantă este guvernat de legea germană, conform art. 2640 alin. (1) C. civ. raportat la art. 4 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE 593/2008 (Roma I).

De asemenea, au invocat şi încălcarea de către intanţa de apel a principiului relativităţii contractelor, prin reţinerea răspunderii pârâtelor în temeiul unei garanţii stabilite doar în sarcina producătorului.

Recurentele - pârâte au indicat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticând faptul că instanţa de apel a reţinut în considerentele sale un presupus răspuns al pârâtei B. S.R.L. la interogatoriu, deşi proba cu acest obiect propusă de reclamantă nu a fost încuviinţată de prima instanţă.

Prin întâmpinările depuse la data de 10.08.2020, intimata - reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Prioritar apărărilor pe fondul recursurilor, intimata a invocat inadmisibilitatea soluţiei de casare în raport de criticile referitoare la insuficienta timbrare a apelului, susţinând că pentru situaţia în care o asemenea aserţiune ar fi găsită ca întemeiată singura măsură legală ar fi cea prevăzută de art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, care permite instanţei de control judiciar stabilirea cuantumului taxei de timbru datorate pentru etapa procesuală anterioară fără pronunţarea unei soluţii radicale de admitere a căii de atac.

Totodată, a solicitat înlăturarea unor critici care, sub aparenta argumentare a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu fac decât să conteste modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză, aspecte ce tind la netemeinicia hotărârii atacate şi nu constituie motive de nelegalitate a acesteia, precum şi a argumentelor referitoare la legea germană aplicabilă contractului de vânzare - cumpărare, care au fost invocate omisso medio direct în recurs, în absenţa unor apărări cu privire la acest aspect, ce ar fi putut fi formulate în faţa instanţelor de fond.

Pe fondul recursului, intimata - pârâtă a susţinut înlăturarea argumentelor recurentelor, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă analiză a pricinii sub aspectul existenţei calităţii procesuale pasive raportat la continutul cererii de chemare în judecată, raportul juridic dedus judecăţii, poziţia părţilor şi probele administrate în cauză, argumentând în mod judicios decizia pronunţată.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate de recurentele - pârâte D. şi C. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. acoperă situaţiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. Acesta are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătoreşti, trebuie să se arate situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe acre se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, fapt ce presupune, o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin continutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia. Pentru a constitui garanţia asigurării unui proces echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, dreptul la un proces echitabil putând fi considerat efectiv doar dacă sustinerile partilor sunt examinate de catre instanta, aceasta având obligatia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba.

Analizând considerentele deciziei atacate din perspectiva cerinţelor de calitate enunţate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel nu a analizat efectiv toate susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.

Verificând subzistenţa în cauză a calităţii procesuale pasive din perspectiva art. 36 C. proc. civ. raportat la art. 1716 C. civ. privitor la garanţia vânzătorului pentru buna funcţionare a bunului, considerat a constitui temeiul pretenţiilor reclamantei potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, prima instanţă a reţinut inexistenţa identităţii dintre pârâte şi debitorii din raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme niciuna dintre acestea nu are calitatea de cumpărător în contractul de vânzare încheiat de reclamantă, iar garanţia emisă acesteia provine sau a fost prelungită de altă societate, de naţionalitate germană.

Având de analizat apelul reclamantei care tindea la înlăturarea soluţiei de admitere a excepţiei, instanţa de apel porneşte de la a reţine că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii prin luarea în considerare a garanţiei vânzătorului pentru buna funcţionare a bunului drept temei juridic al pretenţiilor reclamantei, deşi raportul juridic dedus judecăţii era fundamentat pe garanţia de funcţionare oferită de producător. Or, din considerentele deciziei atacate, exceptând această critică adusă sentinţei primei instanţe, nu se poate extrage motivul pentru care instanţa de apel a ajuns la această concluzie, actele de procedură ale reclamantului care ar conduce la această concluzie, în condiţiile în care acesta constituia un element esenţial pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi ambele instanţe erau ţinute să pornească de la acelaşi act de învestire al reclamantei.

În continuare, cercetând justificarea calităţii procesuale pasive a pârâtelor indicate de reclamantă prin acţiunea iniţială şi completarea ulterioară, după enunţarea unei situaţii de fapt cel puţin aparent contradictorii, fără trimitere la probele administrate în cauză, instanţa de apel concluzionează că toate pârâtele ar putea fi ţinute să răspundă în temeiul garanţiei producătorului. Cu acest prilej, sunt redate o serie de considerente de fapt, dar nu există o veritabilă motivare în drept asupra răspunderii solidare a tuturor pârâtelor în baza unei presupuse garanţii a producătorului, deşi acestea aveau calităţi diferite, care generau raporturi juridice specifice.

Totodată, lipseşte orice referire cu privire la temeiul juridic al unei asemenea forme de garanţie şi/sau actul juridic care consfinţeşte naşterea sau transmiterea acesteia, deşi, în cauză, pârâtele au contestat existenţa acesteia, inclusiv prin indicarea unei societăţi de naţionalitate germană care ar fi emis o prelungire a garanţiei iniţiale, aspect, de altfel, menţionat şi de instanţa de apel, dar înlăturat prin simple afirmaţii, nefundamentate în fapt şi în drept, ce ţineau de momentul apariţiei defecţiunilor.

În absenţa lămuririi motivate a cadrului procesual, a raportului juridic dedus judecăţii şi a normelor de drept incidente, precum şi a unei situaţii de fapt coerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate realiza un veritabil control de legalitate a soluţiei pronunţate fără lipsirea părţilor de un grad de judecată devolutivă, impunându-se casarea în baza motivului de recurs invocat de recurente.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la insuficienta timbrare a apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu pot atrage incidenţa aceluiaşi motiv de casare, apelanta achitând taxa în cuantumul stabilit de instanţă. Pentru situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 au lăsat acesteia posibilitatea de a dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Având în vedere soluţia deja enunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se impune aplicarea directă a acestei măsuri, ce are caracter de excepţie, pentru situaţiile în care nu mai există un alt remediu pentru complinirea obligaţiei legale, dar verificând legalitatea stabilirii timbrajului pentru calea de atac a apelului, instanţa de recurs subliniază caracterul limitativ al cazurilor pentru care dispoziţiile art. 25 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 au prevăzut plata unei taxe fixe de 50 RON pentru soluţionarea căii de atac. În raport de caracterul acestora de excepţii de la regula prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 referitoare la calculul taxei de timbru datorate pentru căile de atac, nu este posibilă extinderea prin analogie la alte situaţii în care s-ar aprecia că subzistă premisa nejudecării fondului. În consecinţă, instanţa de apel va reevalua modalitatea de stabilire a taxei de timbru luând în considerare aceste statuări.

În ceea ce priveşte aspectele invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dată fiind soluţia formulată cu privire la precedentul motiv de recurs şi considerentele acesteia, ele vor fi avute în vedere de instanţa de apel cu prilejul rejudecării. În acest cadru, subliniem că argumentele referitoare la legea aplicabilă nu constituie simple apărări, aflate la latitudinea părţii şi opţiunii sale de a le invoca sau nu, pentru a fi supuse limitărilor şi sancţiunii prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ci sunt chestiuni ce se impune a fi verificate din oficiu de instanţele de fond, având atribuţii exclusive în identificarea şi aplicarea normelor de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza instanţei de apel spre rejudecare

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 176/2020 din 02 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte D. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 176/2020 din 02 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Fară nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Definitivă în ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtele D. şi C. S.R.L.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2021.