Insurer's appeal upheld, moral damages award quashed and remanded for review of joint liability objection.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 16 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. şi intervenientul D. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor, la plata despăgubirilor cuvenite în cuantum total de 258.500 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale - 8.500 RON şi pentru daune morale - 250.000 RON (53.600 Euro), în urma accidentului rutier din data de 5 februarie 2016, produs pe DN 1 Centura de Vest Ploieşti, judeţ Prahova.

Prin sentinţa civilă nr. 1251 din 26 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C. - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi intervenientul D., fiind obligaţi pârâţii la plata daunelor materiale în sumă de 8.500 RON şi a daunelor morale în sumă de 20.230 RON.

A fost obligat pârâtul C. la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 0,1% în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri şi pârâta B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 0,2% în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, iar ambii pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.690 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. şi pârâta B. S.A. au declarat apel.

Prin decizia nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1251 din 26 septembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că majorează cuantumul daunelor morale acordate de la 20.230 RON la 180.000 RON.

Au fost obligaţi apelantul-intimat B. S.A. şi intimatul C. la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată în apel, către apelanta-reclamantă A., fiind menţinute celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A..

Prin cererea de recurs, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare să se dispună reducerea cuantumului daunelor morale şi înlăturarea obligării în solidar a recurentei şi a C. de la plata despăgubirilor. Totodată, se solicită întoarcerea executării şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de exercitarea căii de atac.

În argumentarea memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform căruia, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România. Faptul că la acest moment jurisprudenţa nu este încă stabilizată nu poate constitui un argument în sensul acordării unor despăgubiri excesive, ca în prezenta cauza.

Potrivit jurisprudenţei, daunele morale trebuie să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile proprii de viaţă. Tot jurisprudenţa a arătat, însă, că aceste despăgubiri trebuie să fie rezonabile, cuantificarea acestora să fie justa şi echitabilă, să corespundă prejudiciului real şi efectiv, în aşa fel încât să nu se transforme într-o sursa de îmbogăţire a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale.

Astfel, nivelul daunelor morale trebuie să fie în limite rezonabile, în concordanţă cu jurisprudenţa în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor şi cu nivelul general de dezvoltare economică a României.

Recurenta mai susţine că, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. In acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor stabilite tot de jurisprudenţa, referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor.

Este adevărat că nu există limite minime şi maxime în privinţa prejudiciului moral, însă recurenta apreciază că suma acordată este prea mare, instanţa de apel neţinând seama de criteriile echităţii şi proporţionalităţii cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogăţire.

Astfel, instanţa de apel nu a ţinut seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă şi de faptul că acestea nu pot să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victimă.

Aşadar, sumele acordate nu trebuie să depăşească graniţele unor daune morale rezonabile şi funcţia pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru persoanele care au fost supuse unor suferinţe fizice şi psihice.

Totodată, apreciază recurenta că suma acordată nu poate constitui o reparaţie a prejudiciului, întrucât acest tip de prejudiciu nu este susceptibil de reparaţie. Astfel, consideră că suma acordată este prea mare, instanţa de apel neţinând seama de criteriile echităţii şi proporţionalităţii cu urmările accidentului, având în vedere că daunele morale au rolul de a compensa pierderea produsă, fără să poată constitui o sursă de îmbogăţire.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că decizia este nelegală, sub aspectul menţinerii obligării în solidar la plată, fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale avute în vedere la soluţionarea apelului, respectiv art. 11, 32 si 33 din Legea nr. 132/2017.

În acest context, recurenta consideră că niciuna dintre aceste dispoziţii nu poate fundamenta obligarea în solidar la plata despăgubirilor, având în vedere şi dispoziţiile art. 1382 C. civ., care instituie solidaritatea debitorilor, este adevărat, însă în cadrul răspunderii civile delictuale.

Astfel, solidaritatea nu se prezuma, ci trebuie să fie expres prevăzută de lege.

Pentru aceste considerente, recurenta apreciază că este îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 22 septembrie 2020, intimatul C. arată că achiesează la susţinerile recurentei doar cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru prejudiciul moral. În acest context, solicită instanţei menţinerea obligării solidare, iar în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, apreciază că susţinerile B. sunt întemeiate şi că se impune reducerea acestora la nivelul indicat de jurisprudenţa naţională prin raportare la întinderea prejudiciului suferit de partea păgubită.

Prin întâmpinarea depusă, la 15 octombrie 2020, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON, conform chitanţei aflate la dosar recurs.

Prin răspunsul la întâmpinare, transmis prin e-mail la 4 noiembrie 2020, recurenta arată că este de acord cu apărările formulate de intimatul C., în ceea ce priveşte daunele morale şi solicită înlăturarea apărărilor formulate de intimata-reclamanta, prin întâmpinarea depusă în cauză.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 decembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 16 decembrie 2020, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 22 aprilie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 50, pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserţiunile recurentei nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ., din conţinutul cărora, rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta apreciază că decizia este nelegală, sub aspectul menţinerii obligării la plată în solidar, fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale avute în vedere la soluţionarea apelului, respectiv art. 11, 32 si 33 din Legea nr. 132/2017.

Această critică este întemeiată, având în vedere că răspunderea recurentei în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, derivă din îndeplinirea unor obligaţii contractuale, iar nu delictuale, solidaritatea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală fiind exclusă între asigurător şi C., în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1382 C. civ.

Astfel, răspunderea asigurătorului de preluare la plată a despăgubirilor stabilite subzistă exclusiv în temeiul Legii nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările în România şi în condiţiile şi limitele stabilite de normele A.S.F., urmare a contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pe care recurenta îl avea încheiat cu deţinătorul autovehiculului condus de intervenient la data accidentului.

Aşadar, în cadrul asigurărilor de răspundere civilă, pentru a putea fi angajată răspunderea contractuală a societăţii de asigurare este necesar ca, în prealabil, obligaţia de plată a despăgubirilor să fie stabilită în sarcina asiguratului, fiind necesară stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie pentru a putea fi angajată ulterior răspunderea contractuală a asigurătorului.

Totodată, se reţine că prin rechizitoriul emis la 30 iunie 2017 întocmit de organele de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, în dosarul de urmărire penală nr. 1186/P/2016 s-a format dosarul penal nr. x/2017 înregistrat pe rolul Judecătoriei Ploieşti, care însă nu a fost soluţionat până în prezent şi în cadrul căruia urmează a fi stabilită culpa separată a părţilor din proces.

În acest context, se apreciază că obligarea la plata în solidar a despăgubirilor este greşită, având în vedere că între asigurător şi C. nu există nici unul dintre raporturile prevăzute de legea civilă generatoare de răspundere civilă pentru fapta altuia, sau vreun raport de prepuşenie care să atragă pentru asigurător o răspundere solidară.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea motivului de apel referitor la obligarea la plata în solidar a despăgubirilor, aspect ce nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, în raport cu criticile de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor în raport cu temeiurile de drept invocate, în condiţiile în care aceasta nu a analizat aspectul ce viza obligarea la plata în solidar a despăgubirilor din prezenta cauză.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 153 din 16 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimatul-pârât C. - DIRECŢIA FONDULUI DE PROTECŢIE A VICTIMELOR STRĂZII şi intimatul-intervenient D..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2021.