Abusiveness of credit facility commission as contract price element vs. object under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

La 25 februarie 2016 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x/2016 cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D., D.- Sucursala Iaşi, prin care au solicitat următoarele:

- constatarea nulităţii clauzei prevăzute în art. 3.4, referitoare la comisionul de administrare din contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008, ca fiind abuzivă;

- obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanţi în franci elveţieni a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare în perioada 24 ianuarie 2008- 27 septembrie 2012;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculate la sumele percepute cu titlu de comision de administrare în perioada 24 ianuarie 2008 - 27 septembrie 2012, calculate de la data plăţii acestora până la restituirea efectivă de către bancă;

- constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 3.3 referitoare la comisionul de acordare facilităţi din contractul de credit ca fiind abuzivă;

- obligarea pârâtelor la restituirea în franci elveţieni a sumei achitate de reclamanţi cu titlu de comision de acordare facilităţi;

- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale calculate la suma achitată de reclamanţi cu titlu de comision de acordare facilitate, calculată de la data plăţii până la restituirea sumei de către bancă;

- constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 3.1 din actul adiţional nr. x din 27 septembrie 2012 la contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008 de modificare şi majorare a dobânzii creditului;

- obligarea pârâtelor la restituirea în franci elveţieni a sumelor percepute în plus cu titlu de dobândă faţă de cea stabilită la data acordării creditului, calculate de la 27 septembrie 2012 până la data introducerii prezentei acţiuni;

- obligarea băncii la plata dobânzii legale calculate la sumele de bani achitate în plus de reclamanţi cu titlu de dobândă faţă de cea datorată, calculată de la data plăţii acestora până la restituirea ei de către bancă;

- constatarea nulităţii clauzei prevăzute în art. 4.2 din actul adiţional nr. x din 27 septembrie 2012 la contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008, care prevede că rambursarea se face în moneda în care s-a acordat facilitatea (creditul);

- constatarea nulităţii clauzei prevăzute în art. 9.10 din actul adiţional nr. x din 27 septembrie 2012 la contractul de credit nr. x.002 din 24 ianuarie 2008 privind suportarea exclusiv de către reclamanţi a riscului contractului;

- obligarea pârâtelor să convertească creditul acordat reclamanţilor în baza contractului de credit ipotecar nr. x din 24 ianuarie 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 27 septembrie 2012 din CHF în RON, la cursul de schimb de la data acordării creditului, urmând ca plata ratelor de credit să se facă în continuare în RON, începând cu data introducerii acţiunii, cu o dobândă aferentă practicată de bancă pentru contracte în RON;

- continuarea contractului de credit ipotecar nr. x din 24 ianuarie 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 27 septembrie 2012, cu excluderea clauzelor constatate ca fiind abuzive şi modificările contractuale solicitate;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 5666 din 26 aprilie 2017, Judecătoria Iaşi, secţia Civilă a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cauzei.

Urmare a mai multor declinări de competenţă între secţiile civile ale Tribunalului Iaşi, prin sentinţa nr. 307 din 1 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 156/2019/CIV din 2 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a constatat nulitatea clauzei înscrise la art. 3.4 (privind comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x din 24 ianuarie 2008, a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumei de 6.964,90 franci elveţieni, plătită cu titlu de comision de administrare în perioada 24 ianuarie 2008 - 27 septembrie 2012, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii până la achitarea debitului, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A., B. şi C. S.A au declarat apel.

Prin decizia nr. 765 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul declarat de A. şi B., a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a constatat nulitatea clauzei înscrise la art. 3.3 din contractul de credit nr. x din 24 ianuarie 2008 privind comisionul de acordare facilităţi, a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumei de 1.961,80 franci elveţieni, încasată cu titlu de comision de acordare facilităţi în temeiul clauzei înscrise la art. 3.3 din contract, precum şi la plata dobânzii aferente acestei sume, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe a tribunalului, intimata fiind obligată să plătească apelanţilor A. şi B. suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel, C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi respingerea apelului declarat de apelanţii-reclamanţi, corelativ cu admiterea apelului său, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei tribunalului şi respingerii în tot a acţiunii.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a constatat în mod nelegal nulitatea clauzei contractuale privind comisionul de acordare, în condiţiile în care acesta face parte din preţul contractului, este reglementat în mod clar şi inteligibil şi este exceptat, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de la analiza caracterului abuziv.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a confundat preţul cu obiectul contractului, întreaga sa analiză referindu-se la obiectul contractului, iar nu la preţ, deşi legea le reglementează pe amândouă.

În acest sens, a arătat că acest comision este prevăzut atât de O.U.G. nr. 50/2010, cât şi de legislaţia anterioară, astfel că nu poate fi considerat ilegal, că el a fost cunoscut de la început, devenind aplicabil principiul de drept actus non potest operari ultra intentionem agentos, conform căruia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, că acest comision nu reprezintă un cost ascuns şi, mai mult, nu există niciun act normativ care să prevadă obligaţia băncii de a justifica încasarea acestei părţi a preţului contractului, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

A subliniat recurenta că, potrivit art. 7, art. 20 şi art. 22 C. proc. civ., instanţa este chemată să analizeze legalitatea unei măsuri, iar nu oportunitatea ei.

De asemenea, a susţinut că definirea acestui comision rezultă din chiar denumirea sa şi reprezintă un serviciu al băncii, contrar opiniei instanţei de apel, conform căreia acordarea creditului nu ar reprezenta vreo prestaţie a băncii.

A mai subliniat recurenta că documentaţia de credit cuprinde actele întocmite de bancă după aprobarea creditului: contractul, contractul/contractele de garanţii, graficul de rambursare, documentele de tragere a creditului, documentele necesare transferului scriptic şi faptic al sumelor în contul clienţilor.

Aşa fiind, acest comision nu este unul abuziv, iar perceperea lui nu poate fi considerată o dovadă a poziţiei superioare a băncii, atât timp cât consumatorul, înainte de încheierea contractului de credit, a luat cunoştinţă de condiţiile creditării, inclusiv de existenţa acestui comision, pe care l-a acceptat şi, mai mult, a avut posibilitatea de a solicita negocierea lui, în cazul în care nu era de acord cu nivelul comisionului. Comisionul de acordare a fost precis determinat, fiind indicată inclusiv moneda în care urma a fi achitat şi reprezintă contraprestaţia procesării documentelor şi a întocmirii întregii documentaţii necesare în vederea acordării creditului.

Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, autoarea căii de atac a susţinut că acest comision este perceput raportat la volumul şi la complexitatea documentaţiei generate de acordarea creditului şi reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentaţiei de credit, fiind, în fapt, contravaloarea unei activităţi (serviciu) prestate de bancă la solicitarea clienţilor (acordarea împrumutului).

În opinia recurentei, toate argumentele instanţei vizează oportunitatea perceperii acestui tip de cost exceptat de legiuitor de la analiză, nicidecum legalitatea perceperii comisionului de acordare a creditului. Prin urmare, motivarea instanţei, chiar şi sumară, nu are suport legal, exprimând doar o opinie personală.

De asemenea, a susţinut recurenta că dobânzile şi comisioanele sunt elemente care determină costul total al creditului şi, împreună cu marja de profit, formează preţul contractual.

În acest context, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE, subliniind că, potrivit acestora, comisionul de acordare face parte din costul total al creditului, fiind o componentă a preţului, cu consecinţa exceptării clauzelor care îl reglementează de la controlul caracterului abuziv.

A subliniat recurenta că, atât timp cât instanţa a făcut referire la obiectul contractului, iar nu la preţul acestuia, deşi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 face distincţie între cele două elemente, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, a arătat că, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, "prezenta Directivă nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege". Or, clauza care prevede comisionul de administrare redă aproape identic dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

În final, a susţinut că ambele comisioane fac parte din preţul total al contractului şi sunt reglementate legal, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, încălcate de instanţa de apel.

La 6 mai 2020 intimaţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Părţile nu şi-au exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Intimaţii-reclamanţi au formulat punct de vedere la raport, prin care au susţinut excepţia de nulitate a recursului, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

La 11 martie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere de renunţare la judecarea căii de atac declarate, iar la 19 martie 2021 intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei să ia act de renunţarea la judecarea căii de atac, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte a amânat cauza şi a dispus emiterea unei adrese către recurenta-pârâtă C. S.A., în vederea depunerii la dosar a cererii de achiesare la hotărâre cu respectarea cerinţelor de formă impuse de art. 464 alin. (2) C. proc. civ.

La 11 mai 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere prin care a solicitat să se ia act de renunţarea la judecata recursului, ataşând declaraţia autentificată sub nr. x/6 mai 2021 de Societatea Profesională Notarială "E.".

Examinând cu prioritate cererea numită de parte drept renunţare la judecata recursului, formulată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre".

De asemenea, conform art. 464 alin. (1) teza I C. proc. civ., achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală sau parţială, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei (...), iar potrivit alin. (4) teza I a aceluiaşi articol, achiesarea poate fi totală, dacă priveşte hotărârea în întregul ei (...).

În aplicarea acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că la 11 mai 2021 recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosar înscrisul intitulat "declaraţie", autentificat de Societatea Profesională Notarială "E." prin încheierea de autentificare nr. x din 6 mai 2021, din care rezultă că recurenta-pârâtă a declarat că renunţă la judecarea căii de atac formulate şi care face obiectul dosarului nr. x/2017

Instanţa supremă reţine că această "declaraţie" de renunţare la calea de atac promovată constituie, în termeni procedurali, o veritabilă cerere de achiesare a pârâtei C. S.A. la decizia pronunţată de instanţa de apel în cauză, declaraţie care, fiind expresă şi totală, nefiind condiţionată şi respectând cerinţele de formă prescrise de textele legale expuse în precedent, reprezintă un act de dispoziţie ce nu poate face obiectul cenzurii instanţei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (1) teza I, alin. (2) şi alin. (4) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va lua act că recurenta C. S.A. achiesează la decizia nr. 765 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act că recurenta C. S.A. achiesează la decizia nr. 765 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.