Jurisdictional conflict over insolvency claim for public works damages resolved in favor of contracting authority's local court

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila la 8 decembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Bărăganu a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., să o oblige pe aceasta la plata sumei de 575.486,13 RON, cu titlu de daune compensatorii pentru neexecutarea parţială a contractului de lucrări nr. x din 11 iulie 2018, conform art. 11.3 lit. b) teza I, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., ale art. 1270 şi ale art. 1532 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Brăila, invocând dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se face la sediul sau domiciliul pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 45/Fciv/2021 din 2 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa iniţial învestită a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. prevăd că "Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului", iar prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ. dispun în sensul că "Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal".

Conform datelor de identificare ale pârâtei, menţionate la Oficiul Registrului Comerţului, societatea S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. A. S.R.L.) îşi are sediul în municipiul Bucureşti.

Din acest punct de vedere şi în raport de dispoziţiile legale invocate, instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Bărăganu a fost apreciată ca instanţa în a cărei rază îşi are sediul social pârâta, respectiv Tribunalul Bucureşti.

S-a mai reţinut că, prin încheierea din 4 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost deschisă procedura generală de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. (fosta A. S.R.L.), devenind aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolventă, care prevăd că:

"(1) Toate procedurile prevăzute de prezentul capitol, cu excepţia apelului, sunt de competenţa tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut sediul social/profesional cel puţin 6 (şase) luni anterior datei sesizării instanţei. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege".

Faţă de motivele expuse, instanţa, în baza art. 5 C. proc. civ., a considerat că instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, însă prin dispozitivul sentinţei competenţa a fost declinată în favoarea secţiei a VII-a a acestei instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă sub nr. x/2020.

Reclamantul a depus la dosar note de şedinţă, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, întrucât contractul a fost încheiat la sediul reclamantei şi lucrarea contractată se efectuează tot pe raza de competenţă a Tribunalului Brăila.

Prin sentinţa civilă nr. 2218 din 20 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Brăila, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă în soluţionarea cererii, a suspendat din oficiu cauza şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarele:

Din examinarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 85/2014, care reglementează atribuţiile judecătorului-sindic, rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului de a delimita atribuţiile jurisdicţionale ale judecătorului-sindic de cele de administrare a procedurii insolvenţei, precum şi de cele de gestiune, atribuţii ce revin, în principal, administratorului judiciar, lichidatorului şi celorlalţi participanţi la procedură.

Pe de altă parte, controlul judecătorului-sindic se raportează numai la aspectele de legalitate, fără a avea în vedere şi aspectele de oportunitate, ce cad în sarcina creditorilor şi a organelor acestora.

De asemenea, analizând prevederile alin. (1) al art. 45 din lege, care enumeră în mod expres "principalele atribuţii ale judecătorului-sindic", se constată că aceste norme au un caracter exemplificativ şi nu exhaustiv, deoarece prin conţinutul dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol se stabilesc judecătorului-sindic noi atribuţii ce privesc controlul asupra activităţii participanţilor la procedură, în referire la actele şi operaţiunile care se desfăşoară după deschiderea procedurii insolvenţei.

Prin sintagma "procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei" legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri şi procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenţei.

Având în vedere multitudinea activităţilor specifice procedurii insolvenţei, este imposibilă stabilirea concretă a tuturor operaţiunilor ce au loc pe parcursul desfăşurării insolvenţei, întrucât acestea variază de la o situaţie juridică la alta sau de la un debitor la altul.

Astfel, soluţia aleasă de legiuitor este pe de o parte exhaustivă, în sensul că nu limitează atribuţiile judecătorului-sindic numai la cazurile concrete enumerate în alin. (1) al art. 45 din lege, ci are în vedere şi controlul tuturor operaţiunilor şi actelor săvârşite de către administratorul judiciar, lichidator, debitori şi alţi participanţi la desfăşurarea procedurii precum şi litigiile, procesele şi cererile ce au legătură directă cu insolvenţa şi sunt prevăzute de Legea nr. 85/2014.

În acelaşi timp, însă, această soluţie legislativă este şi restrictivă, în sensul că judecătorul-sindic nu are atribuţii în soluţionarea unei cereri ori acţiuni ce transcende procedurii insolvenţei, respectiv realizarea unui drept, o pretenţie, somaţie de plată ori recuperarea unei creanţe, operaţiuni care nu sunt prevăzute în mod expres de Legea nr. 85/2014, fiind reglementate prin dispoziţiile dreptului comun şi aparţinând competenţei judecătorului de fond.

Din această perspectivă, judecătorul-sindic a apreciat că determinarea instanţei competente în soluţionarea fondului cauzei implică în primul rând determinarea clară a obiectului şi cauzei acesteia, aspect ce aduce în discuţie competenţa materială, iar nu pe aceea teritorială a instanţei.

În mod lipsit de echivoc, s-a apreciat că Tribunalul Bucureşti reprezintă instanţa competentă teritorial în soluţionarea tuturor proceselor şi cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei S.C. A. S.R.L.

Ceea ce se impune însă clarificat este dacă prezenta acţiune constituie o cerere aferentă procedurii insolvenţei.

În acest sens, instanţa a reţinut că obiectul prezentei cauze este reprezentat de pretenţiile pe care reclamanta - autoritate contractantă - le afirmă faţă de societatea pârâtă, în baza contractului de execuţie lucrări nr. x din 11 iulie 2018, astfel cum acesta a fost modificat prin acte adiţionale - contract de achiziţie publică, administrativ.

Cererea nu este una prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, fiind reglementată de dispoziţiile dreptului comun.

În concret, reclamanta se întemeiază pe dispoziţiile art. 1270 şi pe cele ale art. 1532 C. civ., solicitând, în esenţă, executarea contractului administrativ, în sensul recunoaşterii şi plăţii daunelor compensatorii stabilite convenţional.

A reţinut instanţa în acest sens că reclamanta şi-a calificat în concret cererea, indicând obiectul şi temeiul de drept al acesteia prin raportare la dispoziţiile de drept comun. Mai mult, prin notele de şedinţă depuse la 9 aprilie 2021, reclamanta a reiterat în mod implicit că nu înţelege să invoce dispoziţiile legii insolvenţei, întemeindu-se exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun.

În acest context, judecătorul-sindic a apreciat că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, invocate de către societatea pârâtă în faţa Tribunalului Brăila, dar tocmai în justificarea competenţei acestei din urmă instanţe.

Astfel, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede efectul suspensiv pe care deschiderea procedurii de insolvenţă asupra pârâtei îl are cu privire la acţiunile pentru valorificarea drepturilor de creanţă anterioare deschiderii procedurii de insolvenţă. Suspendarea durează până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvenţă, după care acţiunea de calea dreptului comun încetează.

Pe cale de consecinţă, drepturile de creanţă născute anterior deschiderii procedurii urmează a fi valorificate în procedura insolvenţei, în condiţiile art. 102 şi art. 99 - 110 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, urmare a notificării transmise de practicianul în insolvenţă, creditorii îşi exercită drepturile prin formularea unor declaraţii de creanţă, iar nu prin introducerea de acţiuni în faţa instanţelor de drept comun, declaraţii de creanţă ce sunt supuse verificării administratorului/lichidatorului judiciar.

Doar împotriva modului de soluţionare a acestora are creditorul posibilitatea de a se adresa judecătorului-sindic, prin formularea de contestaţii la tabel, în vederea cenzurării soluţiei practicianului în insolvenţă.

În ceea ce priveşte creanţele curente, născute după data deschiderii procedurii de insolvenţă, art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede o exceptare de la suspendare, dar modul de valorificare a acestora prevăzut de lege este formularea unei cereri de plată în cadrul procedurii de insolvenţă.

Cererea de plată nu reprezintă însă o cerere de chemare în judecată a debitoarei în calitate de pârâtă, care să se finalizeze cu obţinerea unui titlu executoriu în favoarea reclamantei, astfel cum a intenţionat aceasta din urmă să formuleze în cauză.

Cererea de plată nu are caracter contencios, chiar dacă se depune la dosarul de insolvenţă de pe rolul instanţei. Ea se adresează administratorului judiciar (sau lichidatorului, după caz), în calitatea sa de organ care aplică procedura, care o soluţionează fie în sensul admiterii şi achitării pretenţiei, fie în sensul respingerii. Abia în momentul în care petentul formulează o contestaţie împotriva măsurii administratorului/lichidatorului judiciar de respingere a cererii de plată, în condiţiile art. 59 alin. (5), alin. (6) şi alin. (7) din Legea nr. 85/2014, judecătorul - sindic îşi poate exercita competenţa într-un cadrul procesual complet diferit faţă de cel pentru care a optat reclamantul în cadrul cererii de drept comun.

Competenţa judecătorului-sindic este limitată la cererile cu caracter judiciar aferente procedurii de insolvenţă conform art. 41 şi 45 din Legea nr. 85/2014.

În cauză, însă, instanţa a reţinut că reclamanta nu a înţeles să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014, care, în faţa iniţială, nu presupune formularea unei cereri cu caracter judiciar, ci a înţeles să se adreseze cu o acţiune în pretenţii de drept comun împotriva debitoarei, care nu poate fi asimilată cu o cerere de plată şi care nu este în competenţa de soluţionare a judecătorului-sindic.

Admisibilitatea promovării unei astfel de cereri pe calea dreptului comun în condiţiile în care Legea nr. 85/2014 prevede o procedură distinctă este un aspect cu privire la care trebuie să se pronunţe instanţa de drept comun sesizată de către reclamantă, în speţă Tribunalul Brăila - instanţa competentă în soluţionarea proceselor şi cererilor care decurg din executarea contractelor administrative încheiate de autoritatea contractantă reclamantă - conform Legii nr. 101/2016 - art. 531.

Din considerente identice, acţiunile de drept comun, care erau admisibile la momentul introducerii lor, după data deschiderii procedurii de insolvenţă încetează şi nu se declină către judecătorul-sindic, pentru a fi soluţionate de către acesta, în contextul în care Legea nr. 85/2014 prevede proceduri distincte de analiză a cererilor de înscriere la masa credală, care nu sunt similare unei acţiuni în pretenţii.

Faţă de aceste aspecte, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, constată şi reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Brăila şi Tribunalul Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce, chiar dacă natura competenţei examinate este diferită şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Acţiunea are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.) la plata sumei de 575.486,13 RON, cu titlu de daune compensatorii pentru neexecutarea parţială a contractului de lucrări nr. x din 11 iulie 2018, conform art. 11.3 lit. b) teza I din contract.

Aşadar, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unui litigiu care derivă din contractul de execuţie lucrări nr. x din 11 iulie 2018, care are natura unui contract de achiziţie publică, administrativ.

Declinarea reciprocă de competenţă a fost determinată de aprecierile diferite făcute de tribunale în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor generale din C. proc. civ. şi a celor din Legea nr. 85/2014, invocate de Tribunalul Brăila, respectiv a dispoziţiilor speciale din Legea nr. 101/2016.

Înalta Curte apreciază că se impune, cu titlu preliminar, stabilirea naturii litigiului dedus judecăţii şi apoi, pentru că s-a pus în discuţie competenţa specială a judecătorului-sindic, determinarea prioritară a competenţei materiale şi abia subsecvent a celei teritoriale.

Aşa cum a reţinut în mod judicios şi judecătorul-sindic, în răspunsul la întâmpinare aflat în dosarul Tribunalului Brăila reclamanta a arătat in terminis că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi ale art. 201 alin. (2) C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 1270 şi ale art. 1532 C. civ. şi pe prevederile contractului de lucrări nr. x din 11 iulie 2018.

Tot în răspunsul la întâmpinare, în apărare faţă de cererea de suspendare a judecăţii, formulată de pârâtă reclamanta arată că, pentru a se putea înscrie la masa credală, trebuie să obţină împotriva debitoarei din dosarul de insolvenţă un titlu executoriu, în speţă o hotărâre judecătorească.

Aceste aspecte sunt apreciate de instanţa supremă ca expresie a intenţiei indubitabile a reclamantei de a învesti instanţa cu o acţiune în pretenţii pe calea dreptului comun, în scopul de a obţine o hotărâre judecătorească pe baza căreia să se poată înscrie la masa credală a pârâtei, aflată în insolvenţă.

Numai că acest tip de acţiune nu poate fi formulată în procedura insolvenţei şi nici dedusă judecăţii judecătorului-sindic, întrucât aceasta excedează sfera atribuţiilor acestuia, limitată la cereri cu caracter judiciar aferente procedurii, în condiţiile art. 41 şi art. 45 din Legea nr. 85/2014. Aceasta întrucât cererea nu are nici caracterul unei declaraţii de creanţă şi nici pe cel al unei cereri de plată adresate administratorului judiciar sau lichidatorului, ci tinde la obţinerea pe calea dreptului comun a unui titlu executoriu care să fundamenteze o declaraţie de creanţă, astfel cum în mod judicios şi detaliat a notat şi Tribunalul Bucureşti în sentinţa care a declanşat conflictul negativ de competenţă de faţă.

Ca urmare, competenţa materială în soluţionarea litigiului dedus judecăţii nu aparţine judecătorului-sindic, ci instanţei de drept comun, fiind o chestiune lipsită de relevanţă, din perspectiva determinării competenţei, dacă o astfel de acţiune este admisibilă în condiţiile date ori dacă în cauză se impune suspendarea judecăţii în raport de existenţa unei proceduri de insolvenţă în curs.

A mai notat în mod întemeiat judecătorul-sindic că litigiul de faţă are ca reclamant o autoritate administrativă, în calitate de autoritate contractantă şi se întemeiază pe un contract administrativ, situaţie în care competenţa materială se determină în raport de dispoziţiile Legii nr. 101/2016, care, în forma în vigoare la data sesizării instanţei - 8 decembrie 2020, prevede la art. 53 alin. (11) că procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care îşi are sediul social/domiciliul reclamantul.

Aceste prevederi legale reglementează aşadar atât competenţa materială, care revine secţiei civile a tribunalului, cât şi pe cea teritorială, care revine tribunalului de la sediul/domiciliul reclamantului sau al autorităţii contractante.

În ambele situaţii prevăzute de legea specială evocată, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Brăila, întrucât reclamanta, care are şi calitate de autoritate contractantă, este comuna Bărăganu, iar sediul acesteia este în comuna Bărăganu, judeţul Brăila, astfel încât, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 53 alin. (11) din Legea nr. 101/2016, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Brăila

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.