Disjoined labor claim assigned to employee's domicile tribunal; Teleorman Tribunal competence upheld.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, din data de 12.11.2020, dosar disjuns din dosarul nr. x/2020 şi declinat prin sentinţa civilă nr. 1961/07.10.2020, pronunţată de Tribunalul Cluj spre competentă soluţionare Tribunalului Teleorman, secţia de Conflicte de muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG, a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare (incluzând, fără ca enumerarea să fie una limitativă/exhaustivă, formularea de cereri inclusiv în instanţă dacă este necesar, emiterea de acte administrative normative sau individuale, modificare contracte de muncă etc.), în vederea stabilirii pentru reclamanţi a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiţii deosebite, similar personalului instituţiei cu atribuţii similare celor ale reclamanţilor dar încadrate ca funcţionari publici cu statut special, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1961/2020 din 7 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de aceşti reclamanţi în favoarea Tribunalului Teleorman.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj a reţinut că, potrivit art. 269 din Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanţa competentă în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind, deci, reglementată în mod expres competenţa teritorială exclusivă în privinţa litigiilor de muncă.

S-a arătat că dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii permit derogarea de la normele de competenţă teritorială exclusivă în caz de coparticipare procesuală activă, dar numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ.

S-a reţinut că în speţă nu există coparticipare procesuală activă, astfel că prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Cluj nu devine incidentă, întrucât în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, având în vedere că hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu unitatea angajatoare.

Aşa fiind, prin raportare la locul de muncă al reclamantei A., astfel cum este indicat în înscrisurile ataşate dosarului, şi având în vedere că reclamanta nu are nici domiciliul şi nici locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Cluj, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub număr de dosar x/2020

Prin notele scrise depuse la dosar la 25 februarie 2021, reclamanta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman în soluţionarea cauzei, susţinând că sunt incidente art. 59 C. proc. civ., deoarece există o strânsă legătură între drepturile şi obligaţiile părţilor, toţi reclamanţii fiind angajaţi ai pârâtei şi având aceeaşi pretenţie, motivele de fapt şi de drept fiind identice, interesul pentru promovarea acţiunii comune fiind facilitatea administrării unui probatoriu comun şi perspectiva pronunţării unei soluţii unice, care să rezolve conflictul dedus judecăţii în mod unitar.

Analizând excepţia formulată, Tribunalul Teleorman a reţinut că în cauză, faţă de obiectul cererii şi faptul că reclamanţii funcţionează în cadrul aceluiaşi angajator, sunt incidente dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., având în vedere că pretenţiile ce fac obiectul litigiului au aceeaşi cauză şi între ele există o strânsă legătură, în condiţiile în care se pretinde încadrarea tuturor în condiţii de muncă deosebite.

Aşa fiind, din perspectiva art. 269 alin. (3) Codul Muncii, competenţa de soluţionare a cauzei, s-a apreciat că revine Tribunalului Cluj, sesizat iniţial de toţi reclamanţii.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 185 din 11 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia de Conflicte de muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal a fost admisă necompetenţa teritorială invocată de reclamantă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG, în favoarea Tribunalului Cluj. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Teleorman competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A., împreună cu alţi 112 reclamanţi au solicitat, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG, obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare (incluzând, fără ca enumerarea să fie una limitativă/exhaustivă, formularea de cereri inclusiv în instanţă dacă este necesar, emiterea de acte administrative normative sau individuale, modificare contracte de muncă etc.), în vederea stabilirii pentru reclamanţi a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiţii deosebite, similar personalului instituţiei cu atribuţii similare celor ale reclamanţilor dar încadrate ca funcţionari publici cu statut special, cu cheltuieli de judecată.

În cauza de faţă a fost disjunsă cererea reclamantei A., cu domiciliul în judeţul Teleorman.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Se observă că Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2020, privind pe reclamanta menţionată, formând un dosar nou pentru aceasta.

În dosarul nr. x/2020, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariata domiciliată în judeţul Teleorman.

În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei AGENŢIA NAŢIONALĂ ANTIDROG la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare (incluzând, fără ca enumerarea să fie una limitativă/exhaustivă, formularea de cereri inclusiv în instanţă dacă este necesar, emiterea de acte administrative normative sau individuale, modificare contracte de muncă etc.), în vederea stabilirii pentru reclamanţi a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiţii deosebite, similar personalului instituţiei cu atribuţii similare celor ale reclamanţilor dar încadrate ca funcţionari publici cu statut special.

Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă derulate în cadrul pârâtei, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator. În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Cluj, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Cluj, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2020, care au locul de muncă/domiciliul pe raza judeţului Cluj, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta din dosarul disjuns nr. x/2020, care nu are nici domiciliul şi nici locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Cluj, ci pe raza teritorială a judeţului Teleorman, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.