Bank awarded remand after appellate court misread amended guarantee clauses.

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 17 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii S.A. - IFN, a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata garanţiei asumate pentru societatea comercială B. S.R.L. şi a dobânzii penalizatoare aferente, constatând că motivele de respingere a cererii de plată sunt neîntemeiate, respectiv obligarea la plata sumei de 929.703,45 RON, reprezentând 70% din soldul restant în sumă de 1.328.147,79 RON, al creditului acordat societăţii B. S.R.L. prin Contractul de credit nr. x din 21 ianuarie 2014, modificat prin Actele adiţionale nr. x din 16 ianuarie 2015, nr. 2 din 31 august 2015 şi nr. 3 din 24 decembrie 2015, sumă la garantarea căreia pârâtul s-a obligat în mod irevocabil şi necondiţionat; la plata daunelor interese, reprezentând dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale aferentă sumelor indicate mai sus, calculată de la 16 octombrie 2017 (data respingerii cererii de plată) până la data achitării integrale a acesteia; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3835 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (Fondul), ca neîntemeiată, şi a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că, în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat la prevederile C. civ. din 1864, ignorând voinţa părţilor exprimată în cuprinsul convenţiei în sensul de a se aplica Noul C. civ.

Recurenta menţionează faptul că prin Actul adiţional nr. x din 24 octombrie 2012, Convenţia cadru a fost modificată integral, fiind adaptată prevederilor Noului C. civ.. Prin urmare, deşi este denumit act adiţional la Convenţia nr. 143 din 29 iunie 2011, conform voinţei părţilor rezultate din cuprinsul acesteia, Actul adiţional nr. x din 24 octombrie 2012 reprezintă o nouă Convenţie cadru încheiată între recurenta A. S.A. şi Fond, în baza prevederilor Noului C. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 C. civ. (art. 977 C. civ. din 1864), conform cărora contractele se interpretează potrivit voinţei comune a părţilor, a prevederilor art. 2280 C. civ. (art. 1652 C. civ. din 1864), care reglementează fidejusiunea, raportat la prevederile art. 1270 C. civ. (art. 969 C. civ. din 1864), privind forţa obligatorie a contractului valabil încheiat între părţi, ale art. 1073 C. civ. din 1864 (efectele obligaţiilor) şi ale art. 1267 C. civ. (art. 982 C. civ. din 1864), potrivit cărora clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul care rezultă din ansamblul convenţiei.

Întrucât cauzele de exonerare de la plata garanţiei sunt expres şi limitativ prevăzute în convenţie, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că motivul de respingere al cererii de plată poate exonera intimatul-pârât de la plata garanţiei. Astfel, motivul de refuz al Fondului, privind netransmiterea referatului de aprobare a prelungirii finanţării, susţine recurenta, nu se încadrează în niciuna din cauzele de exonerare de plată expres şi limitativ prevăzute în Convenţie, fiind neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă mai susţine şi faptul că, încălcând prevederile art. 1267 C. civ. (art. 982 C. civ. din 1864), potrivit cărora clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia întelesul care rezultă din ansamblul convenţiei, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 7.3 alin. (2) şi (3) din Convenţie, astfel cum a fost modificată prin Actul adiţional nr. x din 21 martie 2013, deoarece în speţă nu este incidentă situaţia prevăzută de aceste prevederi, aşa cum însuşi Fondul a menţionat în adresa din 16 mai 2018.

Autoarea căii de atac arată că instanţa de apel a interpretat prevederile art. 7.3 din Convenţie, care stabilesc o excepţie de la regula stabilită de art. 7.2, în mod unilateral, fără a lua în considerare regula stabilită de acest din urmă articol şi nici celelalte prevederi convenţionale sau ale contractului de credit pentru care Fondul şi-a asumat garanţia, apreciind în mod greşit, pe de o parte, că banca nu şi-a îndeplinit o obligaţie, pe care aceasta de fapt nu o avea, aşa cum rezultă din interpretarea sistemică a normelor convenţionale, iar pe de altă parte că data trecerii la restanţă a creditului reprezintă data scadenţei finale a acestuia.

Recurenta invocă faptul că, în speţă, nu este incidentă situaţia prelungirii finanţării în interiorul perioadei de garantare, până cel târziu la data scadenţei garanţiei, prevăzută de art. 7.3 alin. (2) din Convenţie, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x din 21 martie 2013, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci în situaţia prevăzută de art. 7.2 alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x din 3 decembrie 2013, care stabileşte regula potrivit căreia prelungirea scadenţei se face cu acordul Fondului, respectiv în situaţia în care, deşi s-a intenţionat prelungirea finanţării şi a garanţiei, aceasta nu s-a materializat prin încheierea unui act adiţional la contract. Aceeaşi parte apreciază că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că banca nu şi-a îndeplinit obligaţiile, întrucât în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 7.3 alin. (3), potrivit cărora banca ar fi avut obligaţia să transmită odată cu cererea de plată, fie actul adiţional de prelungire a scadenţei, fie referatul prin care s-a aprobat prelungirea.

Aşadar, nefiind în situaţia prevăzută de art. 7.3 alin. (2) din Convenţie, recurenta susţine că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 9.2 (1) lit. A) (i) din Convenţie, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x din 3 decembrie 2013, potrivit cărora la cererea de plată se ataşează referatul de credit aprobat, din care rezultă îndeplinirea condiţiei de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. e), în) copie certificată.

Mai arată recurenta că data trecerii la restanţă a creditului nu reprezintă data scadenţei finale a acestuia şi nicăieri în Convenţie nu se prevede vreo obligaţie a băncii de a trece la restanţă o finanţare la data scadenţei finale, astfel încât cele două date să se confunde, cum greşit a reţinut instanţa de apel; de altfel, în hotărârea atacată nu se reţine niciun argument şi niciun temei juridic în baza căruia instanţa a apreciat data trecerii la restanţă ca fiind data scadenţei finale. Or, susţine recurenta, banca a trecut la restanţă întreaga finanţare la 25 decembrie 2016, ulterior datei scadenţei finale (30 noiembrie 2016), care nu a fost respectată de împrumutat, dar în perioada de valabilitate a garanţiei (până la 30 decembrie 2016).

Prin urmare, scadenţa nefiind prelungită, recurenta apreciază că banca avea obligaţia să transmită Fondului doar referatul de aprobare a creditului, conform prevederilor art. 9.2 (1) lit. A) (i) din Convenţie, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. x din 3 decembrie 2013, referat pe care l-a transmis odată cu cererea de plată.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii S.A. - IFN a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 1 iulie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport, prin care a arătat că este de acord cu concluziile raportului. Prin punctul de vedere formulat, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 11 noiembrie 2019 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 27 ianuarie 2021, în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a analizat prevederile tuturor actelor adiţionale încheiate între părţi care au relevanţă în soluţionarea prezentului litigiu se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit dispoziţiilor textului de lege menţionat mai sus, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătoreşti între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate criticile prin care recurenta-reclamanta afirmă că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile actelor adiţionale încheiate ulterior anului 2011, cum ar fi actul adiţional nr. x din 24 octombrie 2012 prin care părţile ar fi modificat integral convenţia pentru a fi adaptată dispoziţiilor Noului C. civ., actul adiţional nr. x din 21 martie 2013 prin care ar fi fost modificate art. 7.3 alin. (2) şi (3) din convenţia cadru, actul adiţional nr. x din 3 decembrie 2013 prin care ar fi fost modificat art. 7.2 alin. (1) din convenţia cadru sau actul adiţional nr. x din 4 mai 2017. Curtea de apel nu a procedat, în mod efectiv, la analiza susţinerilor părţilor şi a înscrisurilor depuse de părţi, respectiv a conţinutului actelor adiţionale mai sus menţionate, şi nu a stabilit corect situaţia de fapt deoarece şi-a fundamentat considerentele pe analiza trunchiată a clauzelor contractuale. În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Faţă de efectele casării deciziei atacate în temeiul pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă nu va mai analiza celelalte critici exprimate prin cererea de recurs.

În rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi în limitele efectului devolutiv al apelului, va stabili conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, termenele în care aceste obligaţii urmau a fi îndeplinite şi documentele care ar fi trebuit transmise, prin raportare la actele juridice încheiate între părţi în ansamblul lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimitere cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.