Jurisdictional competence for judicial auxiliary staff salary discrimination claims: applicability of exclusive territorial rules versus labor law alternative jurisdiction

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2020 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. (a fost prim grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova până la data de 14.02.2020, este grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, iar din data de 15.02.2020 a fost detaşată la Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - S.I.I.J.), I. (angajată prin transfer de la data de 01.08.2020, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova), J. (angajat de la data de 18 martie 2019, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova) K., L., M., N. - personal auxiliar de specialitate - grefieri, specialişti IT, tehnician criminalist şi personal conex, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, ocupând funcţiile indicate de fiecare în tabelul anexat au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în calitate de ordonator secundar de credite, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în calitate de ordonator terţiar de credite şi cu citarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022, uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 1 ianuarie 2018, din data de 19 martie 2019 numai pentru specialist IT J., din data de 1 august 2020 pentru grefier I., în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017, repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenţei dintre suma care ni s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Bucureşti, obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova,şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor, actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 2909 din 19 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, invocată de instanţă, din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "drepturi salariale ale personalului din justiţie", formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. (a fost prim grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova până la data de 14.02.2020, este grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti, iar din data de 15.02.2020 a fost detaşată la Parchetul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - S.I.I.J.), I. (angajată prin transfer de la data de 01.08.2020, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova), J. (angajat de la data de 18.03.2019, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova) K., L., M., N. - personal auxiliar de specialitate - grefieri, specialişti IT, tehnician criminalist şi personal conex, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a fost declinată în favoarea Tribunalului Braşov.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Prahova a reţinut următoarele:

În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii aveau, la data sesizării instanţei (25.08.2020), calitatea de grefieri în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, poziţiile 1-9 tabel, iar această calitate atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu art. 127 alin. (1) coroborat cu alin. (3) din C. proc. civ., dacă un judecător/procuror are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, dacă un judecător (procuror, asistent judiciar sau grefier) are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea (sau a uneia inferioare - sintagmă adăugată prin modificarea normei prin Legea nr. 310/2018), va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa/parchetul la care îşi desfăşoară activitatea.

Instanţa supremă a statuat, în cuprinsul deciziei nr. 271/29.01.2015 a secţiei a II-a civile că, deşi articolul 127 din C. proc. civ. are titlul "competenţa facultativă", în realitate, dispoziţiile acestuia nu sunt facultative, ci imperative, textul de lege utilizând expresia "va sesiza".

Aşadar, s-a reţinut că din punct de vedere al competenţei teritoriale - prin prisma calităţii reclamanţilor grefieri de la data sesizării - devine competent orice tribunal din oricare curte de apel învecinată Curţii de Apel Ploieşti, motiv pentru care, în acord cu această normă atributivă de competenţă, Tribunalul Prahova a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui astfel de tribunal, respectiv în favoarea Tribunalului Braşov.

Cu privire la reclamanţii indicaţi la poziţiile 10-14 din tabelul ataşat cererii, cu funcţii de specialist IT, şofer, tehnician criminalist, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora când instanţa este exclusiv competentă pentru una din părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.

Litisconsorţiul creat în activ având în structura sa reclamanţi pentru care este exclusiv competentă o anumită instanţă va face ca aceeaşi instanţă să fie competentă pentru toţi reclamanţii.

Cauza a fost înregistrată la data de 9 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2020, iar la termenul de judecată din 23 februarie 2021 instanţa a dispus disjungerea cererii şi înregistrarea unui nou dosar, având ca obiect drepturile salariale solicitate de reclamanţii J., K., L., M. şi N., care au funcţii de specialist IT, de tehnician criminalist şi de şofer, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu participarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

La data de 23 februarie 2021 s-a format dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Braşov, secţia I civilă, dată la care instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 197/MAS din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă - complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov invocată din oficiu şi, în consecinţă: s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanţii J. (angajat de la data de 18 martie 2019, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova) K., L., M., N., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Prahova. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat judecarea cauzei şi s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Analizând excepţia de necompetenţă teritorială invocată în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Tribunalul Braşov a constatat că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente:

În temeiul dispoziţiilor art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

În speţă, prin cererea formulată, reclamanţii J., K., L., M. şi N., care au funcţii de specialist IT, de tehnician criminalist şi de şofer, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova au solicitat instanţei să dispună recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

S-a arătat că sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente material şi teritorial să soluţioneze cauza.

În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Astfel, s-a constatat că prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Tribunalul Braşov a mai reţinut că potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011 "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Or, conform art. 116 din C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei de judecată.

În speţă, locul de muncă al reclamanţilor este în Ploieşti, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar domiciliul acestora nu se află în raza Tribunalului Braşov, motiv pentru care, s-a constatat că doar Tribunalul Prahova era competent să soluţioneze cauza, instanţă pe care, de altfel, aceştia au înţeles să o sesizeze.

Împrejurarea că aceşti reclamanţi au formulat cererea împreună cu alţi reclamanţi, a căror calitate specială atrage incidenţa competenţei exclusive a altei instanţe, în temeiul art. 127 din C. proc. civ., nu face ca, în cauză, să fie aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din acelaşi cod.

Prorogarea legală de competenţă, în ipoteza prevăzută de art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., operează numai în situaţia în care sunt întrunite condiţiile coparticipării procesuale active.

Or, în speţă, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au formulat pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât/mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, astfel că determinarea instanţei competente se face cu observarea obiectului fiecărei pretenţii în parte, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 100 din C. proc. civ.

Acesta a fost motivul pentru care instanţa de judecată a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanţii M., L., J., K. şi N..

S-a concluzionat în sensul că, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., Tribunalul Prahova, ca primă instanţă sesizată de reclamanţi, nu putea să dispună, din oficiu, declinarea competenţei în favoarea instanţei competente pentru reclamanţii care au calitatea de grefieri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 25 martie 2021.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă la 25 august 2020, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (3) aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

În speţă, acţiunea introductivă formulată de reclamanţii J., K., L., M. şi N., care au funcţii de specialist IT, de tehnician criminalist şi de şofer, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, are ca obiect recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT", iar potrivit art. 31 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, personalul de specialitate criminalistică este format din experţi criminalişti şi asistenţi criminalişti", iar "personalul care ocupă funcţii auxiliare de specialitate criminalistică este format din tehnicieni criminalişt şi secretaridactilografi laborator expertize criminalistice".

Din analiza dispoziţiilor legale sus-menţionate, Înalta Curte reţine că legiuitorul face distincţie între personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi personalul de specialitate criminalistică şi cel care ocupă funcţii auxiliare de specialitate criminalistică.

Cum reclamanţii cu privire la care s-a dispus măsura disjungerii şi declinarea competenţei deţin funcţii de specialist IT, de tehnician criminalist şi de şofer, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, competenţa teritorială nu poate fi determinată în condiţiile art. 127 din C. proc. civ.

Totodată, competenţa teritorială nu poate fi stabilită nici potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (21) din C. proc. civ., de vreme ce instanţa de judecată nu are calitatea de pârâtă.

Prin urmare, competenţa teritorială în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi trebuie stabilită conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora "competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului" şi dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidenţa unor norme de competenţă teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competenţă alternativă.

Potrivit art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

Atât timp cât în speţă nu sunt incidente norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârâţi, nu şi de instanţă din oficiu.

Altfel spus, cu privire la aceşti reclamanţi, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispoziţiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanţă a fost legal învestită şi a devenit singura competentă să soluţioneze cauza.

Faţă de cele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2021.