Currency-risk loan clauses upheld as valid; borrowers' abusive-terms challenge rejected.

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu pârâta N. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 la punctul 5, cu conţinutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, şi eliminarea acestora din contractele de credit; să dispună obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; să dispună obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar; să dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 250.000 de RON cu ocazia constatării inserării unor prevederi de tip abuziv în cadrul contractelor de credit.

Pârâta N. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat disjungerea cauzelor şi a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecata introdusă de reclamanta A. pentru lipsa litisconsorţiului procesual activ şi a solicitat, în subsidiar, anularea cererii de chemare în judecată în temeiul art. 175 C. proc. civ. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D. şi C. ca urmare a lipsei calităţii de consumator şi excepţia lipsei de interes a cererii introduse de reclamanţii E. şi F.. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 7946 din 15 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului în soluţionarea cererilor formulate de reclamanţii A. şi B., fiind declinată competenţa de soluţionare a acestor cereri în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, şi a disjuns cererile formulate de reclamanţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu pârâta N. S.A., acestea fiind înregistrate sub nr. de dosar x/2016

Prin încheierea de şedinţă din 15 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. şi D. şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor E. şi F. în formularea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 724 din 1 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M..

Prin decizia civilă nr. 1083/A din 15 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de reclamanţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs C., D., E., F., G., H. şi M., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă următoarele:

Recurenţii-reclamanţi arată că în mod greşit curtea de apel a apreciat că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv pentru că reflectă o normă legală. Mai arată că în mod nelegal a statuat instanţa de apel că nu poate avea în vedere apărările recurenţilor cu privire la lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc, la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sau la inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Se mai susţine că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 289/2004, de Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, de Directiva 2008/48/CE, de art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, de art. 44 din Legea nr. 296/2004 şi de jurisprudenţa europeană deoarece nu a discutat cu recurenţii-reclamanţi riscurile de indexare a cursului valutar. Faptul că numai recurenţii-reclamanţi suportă riscul aprecierii francului elveţian creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor, constând în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale, susţin recurenţii. Mai susţin că banca, cu rea-credinţă, a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în franci elveţieni ar fi mai avantajos, deşi ar fi trebuit să cunoască evoluţia în viitor a monedei de creditare, şi astfel a încălcat dispoziţiile art. 970 C. civ. din 1864.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, conform criteriilor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei.

Autorii căii de atac afirmă că au fost obligaţi să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care le-a fost acordat creditul întrucât nu au avut la dispoziţie un împrumut în franci elveţieni, acesta fiind o monedă de substituţie, şi nu au avut nici un control asupra modului în care s-a efectuat schimbul valutar. Se mai afirmă că în această situaţie nu este aplicabil principiul nominalismului.

Aceleaşi părţi consideră că nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar şi că profesionistul nu a răsturnat prezumţia de nenegociere prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 întrucât nu a dovedit că a propus recurenţilor şi alte oferte de creditare.

Recurenţii-reclamanţi arată că jurisprudenţa europeană a statuat asupra obligaţiei instituţiilor financiare de a furniza împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză şi că instanţa europeană a stabilit că instanţele naţionale pot analiza caracterul abuziv al clauzelor care ţin de caracterul adecvat al preţului sau de obiectul principal al contractului. Cu toate acestea, se susţine în memoriul de recurs, curtea de apel a reţinut în mod greşit că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, şi sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al normelor de protecţie. Ca urmare, instanţa ar putea examina dacă respectiva clauză a fost inserată în contract fără respectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului şi ar putea examina şi caracterul clar şi inteligibil al respectivei clauze, cu atât mai mult cu cât aceasta reflectă o normă supletivă.

În opinia recurenţilor, se impune adaptarea contractului la noile împrejurări economice determinate de restabilirea prestaţiilor inerente contractului la cursul de schimb CHF-leu de la data încheierii convenţiei întrucât schimbarea acestor împrejurări a fost imprevizibilă, determinată de un eveniment viitor şi incert, iar executarea contractului în condiţii de hipervalorizare a monedei creditului nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor. Se arată că teoria impreviziunii, astfel cum a fost reflectată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 623/2016, permite adaptarea (renegocierea) sau încetarea contractului în scopul reechilibării prestaţiilor.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că în temeiul principiului nominalismului s-au obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeaşi monedă în care a fost acordat, respectiv CHF şi că au avut reprezentarea riscului valutar.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018 au declarat recurs şi I., J. şi K., solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei recurate.

Prin memoriul de recurs, I., J. şi K. au susţinut, în esenţă, că decizia curţii de apel conţine o motivare succintă şi incompletă întrucât a fost insuficient analizată clauza de risc valutar.

Recurenţii-reclamanţi arată că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar întrucât nu au fost negociate, iar banca nu şi-a îndeplinit obligaţiile de informare, consiliere şi avertizare, încălcând dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, ale art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi cele statuate de jurisprudenţa europeană.

Faţă de caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, autorii căii de atac apreciază, în temeiul art. 966-970 C. civ. din 1864, că se impune îngheţarea/stabilizarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, cu aplicarea teoriei impreviziunii.

Se mai susţine că o clauză contractuală precum cea de risc valutar, care impune restituirea creditului în moneda împrumutată, trebuie să permită consumatorului să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din fluctuaţiile monedei de creditare; în caz contrar, instanţa naţională ar avea posibilitatea să modifice conţinutul clauzelor abuzive.

Recurenţii-reclamanţi susţin că se impune îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului şi denominarea plăţilor în moneda naţională întrucât contractul de credit este un contract comutativ al cărui echilibru a fost afectat de hipervalorizarea francului elveţian care este un eveniment viitor şi incert raportat la momentul încheierii contractului.

Recurenţii-reclamanţi I., J. şi K. şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs I., J. şi K. au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportat la art. 518 şi art. 27 C. proc. civ. cu referire la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare faţă de cererile de recurs formulate prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor raportat la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi C., D., E., F., G., H. şi M. şi de recurenţii-reclamanţi I., J. şi K. împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la 27 mai 2020, cu citarea părţilor şi pentru discutarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 27 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivarea regăsindu-se în considerentele încheierii menţionate.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 27 ianuarie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi E., M., C., G., F., D. şi H., instanţa supremă reţine că nu au fost formulate critici din perspectiva acestui motiv de recurs.

Prin recursul declarat de recurenţii-reclamanţi I., J. şi K. s-a susţinut că decizia curţii de apel include o motivare succintă şi incompletă întrucât nu a fost analizată suficient clauza de risc valutar, critici care nu sunt însuşite de Înalta Curte deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătoreşti, stabilind în privinţa considerentelor că acestea conţin pe lângă arătarea obiectului cererii şi susţinerilor pe scurt ale părţilor, şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele care care au format convingerea instanţei la pronunţarea soluţiei, şi pentru ca instanţa de recurs să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei). Ca urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înalta Curte apreciază că motivarea curţii de apel întruneşte exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie prin prisma considerentelor Cauzei C-186/16 şi prin raportare la prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, la considerentul al treisprezecelea din Directiva 93/13 şi la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Instanţa supremă, constatând că prin ambele cereri de recurs se invocă, în esenţă, aceleaşi critici referitoare la caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, neîndeplinirea de către bancă a obligaţiei de informare a împrumutaţilor asupra fluctuaţiilor monedei de creditare, caracterul nenegociat al contractelor, reaua-credinţă a băncii, îngheţarea cursului valutar şi denominarea ratelor de credit în moneda naţională la valoarea de la data încheierii contractelor de credit şi adaptarea clauzelor contractuale în temeiul teoriei impreviziunii, le va analiza prin considerentele comune ce urmează.

Înalta Curte va înlătura criticile relative la soluţia de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanţa de apel a constatat că prevederile din contractele de credit prin care se stipulează că plăţile se efectuează în moneda creditului sunt excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece reflectă o dispoziţie legală supletivă.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Articolele în discuţie din contractele de credit prevăd că "orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul."

Raportat la considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele din memoriile de recurs ce vizează aspectele legate de informarea consumatorilor cu privire la riscurile de indexare a monedei creditului, de caracterul nenegociat al contractelor şi de reaua-credinţă a băncii reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractelor de credit în sensul stabilizării (îngheţării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării acestora şi denominarea în monedă naţională a plăţilor întrucât se reiterează cele aduse în discuţie în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Criticile referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuaţia de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi E., M., C., G., F., D. şi H. şi de recurenţii-reclamanţi I., J., K. împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi E., M., C., G., F., D. şi H. şi de recurenţii-reclamanţi I., J., K. împotriva deciziei civile nr. 1083/A din 15 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.