Judgment in lieu of assignment contract under preemption right: constitutive vs. declarative effect and bankruptcy restrictions on share transfer

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

- obligarea acesteia sa semneze contractul de cesiune de părţi sociale pentru 28 părţi sociale, cu valoarea nominală de 10 Ron fiecare, cu o valoare totală de 280 Ron, reprezentând 14% din capitalul social al Societăţii C. S.R.L. şi contractul de cesiune a creanţei rezultata din împrumuturile acordate de reclamant societăţii în sumă de 145.570 RON, în condiţiile oferite de reclamant şi acceptate de pârâtă prin exercitarea dreptului de preemţiune conform art. 7.13-7.15 din actul constitutiv al Societăţii, respectiv la preţul total de 65.000 Euro, iar în caz de refuz, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de cesiune de părţi sociale (la un preţ egal cu diferenţa între suma de 65.000 Euro la cursul în RON de la data plăţii şi preţul cesiunii de creanţă în cuantum de 145.570 RON) şi de contract de cesiune de creanţă (la un preţ egal cu valoarea nominală a creanţei, adică 145.570 RON), în condiţiile oferite de reclamant şi acceptate de pârâtă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1808 din 19 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.; a constatat că între reclamant, în calitate de vânzător şi pârâtă, în calitate de cumpărător, a intervenit un contract de cesiune de părţi sociale pentru 28 de părţi sociale (deţinute de reclamant) reprezentând 14% din capitalul social al C. S.R.L. şi un contract de cesiune a creanţei în cuantum de 145.570 RON (rezultată din împrumuturile acordate de reclamant către C. SRL), la preţul total de 65.000 Euro, (preţ ce urmează a fi achitat de către pârâtă, în echivalent în RON, la cursul BNR din ziua plăţii; Prezenta hotărâre ţine loc de contract de cesiune, conform menţiunilor anterioare; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 17.642,19 RON.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti a declarat apel pârâta B., solicitând desfiinţarea hotărârii apelate şi pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 245 A din 19 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta B. împotriva sentinţei civile nr. 1808 din 19 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat; a obligat apelanta să plătească intimatului suma de 5685,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

E. Considerentele hotărârii instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Contractul de vânzare (cesiune) părţi sociale şi de creanţă se consideră încheiat atunci când acceptarea ofertei de către preemptor ajunge la promitent, în conformitate cu sistemul recepţiei prevăzut de C. civ., fie de actul constitutiv prin voinţa asociaţilor. În cauză, în actul constitutiv al societăţii C. S.R.L. s-a prevăzut în art. 7.12, art. 7.13, art. 7.15 că dacă, oricând pe durata de funcţionare a societăţii, oricare dintre asociaţi primeşte din partea unui terţ o ofertă de bună-credinţă având ca obiect achiziţia, în tot sau în parte, a participaţiei deţinute de asociatul destinatar în societate şi a creanţelor acestuia împotriva societăţii, asociatul destinatar este obligat să notifice de îndată ceilalţi asociaţi, arătând condiţiile ce i-au fost propuse de terţul achizitor. A. a primit din partea terţului D. oferta de achiziţie a părţilor sociale şi a creanţelor deţinute împotriva societăţii în schimbul preţului de 65.000 euro. La data de 22 ianuarie 2018 reclamantul a notificat toţi asociaţii asupra intenţiei de a vinde părţile sociale şi creanţa faţă de societate, cu respectarea procedurii stabilite în actul constitutiv.

Pârâta B. a comunicat reclamantului la data de 29 ianuarie 2018, că îşi exercită dreptul de preemţiune în legătură cu achiziţia părţilor sociale şi a creanţelor împotriva societăţii în schimbul preţului de 65.000 euro.

La acel moment, s-a întrunit acordul de voinţă al părţilor în ce priveşte vânzarea-cumpărarea pachetului de părţi sociale deţinut de reclamant şi a creanţei faţă de societate, fiind încheiat contractul de cesiune de părţi sociale şi de creanţă.

Refuzul ulterior al pârâtei de a se prezenta la notar în vederea semnării actului de cesiune de părţi sociale şi de creanţă în formă autentică rezultă din corespondenţa electronică şi scrisă purtată de părţi, din răspunsurile pârâtei la interogatoriul administrat de reclamant.

Susţinerile apelantei referitoare la nedepunerea de către intimat a documentelor doveditoare ale creanţei faţă de societate au fost înlăturate întrucât sunt ulterioare momentului acceptării ferme, necondiţionate a ofertei de vânzare formulată de către intimatul-reclamant.

În considerarea aceluiaşi argument mai sus menţionat a reţinut instanţa de fond faptul că ulterior formulării prezentei acţiuni reclamantul a solicitat de la societate restituirea creanţelor nu echivalează cu o desistare de ofertă, sau caducitatea ofertei.

În ceea ce priveşte faptul că ulterior pronunţării hotărârii atacate, societatea C. S.R.L. a intrat în procedura de faliment prevăzută de legea nr. 85/2014 care nu permite schimbarea structurii asociaţilor, Curtea a reţinut că hotărârea care ţine loc de contract de cesiune are caracter declarativ, cu efecte ex tunc, întrucât constată intervenită o situaţie juridică între părţile litigiului. Cu alte cuvinte, anterior intrării societăţii în procedura falimentului între asociaţi intervenise cesiunea de părţi sociale.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs B., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au fost încălcate dispoziţiile art. 1196 alin. (1) C. civ. potrivit cărora:

"Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost pronunţată, şi ajunge în termen la autorul ofertei".

Din oferta transmisă de terţ rezultă că cesiunea şi plata preţului erau condiţionate de îndeplinirea condiţiilor legale pentru ca cesiunea să devină efectivă. Oferta nu face referire la simpla semnare a contractului de cesiune, ci la "îndeplinirea formalităţilor legale de semnare" a actelor de transfer.

Recurenta susţine că a dat curs ofertei astfel cum aceasta a fost transmisă, neînţelegând în niciun moment să semneze contractul de cesiune fără a fi îndeplinite condiţiile pentru ca aceasta să opereze în mod efectiv şi să fie recunoscută de societate.

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1188 C. civ.

Oferta transmisă de către intimatul-reclamant prevedea un preţ global de 65.000 euro, fără a se face menţiune despre preţul cesiunii de creanţă, respectiv preţul părţilor sociale.

Art. 1188 C. civ. prevede:

"O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar".

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 1279 alin. (3) şi art. 1669 alin. (1) C. civ.

Nu se poate aprecia că recurenta şi-a exprimat refuzul de a încheia contractele de cesiune de părţi sociale şi cesiune de creanţă, ci a precizat că va semna cele două contracte la momentul îndeplinirii obligaţiilor impuse de lege pentru perfectarea valabilă a acestora.

Decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 203 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel considerând că hotărârea AGA de aprobare a cesiunii de părţi sociale are doar rolul de a recunoaşte modificările aduse în cadrul structurii societăţii, în vederea asigurării opozabilităţii acestora faţă de terţi.

Pentru a produce efecte juridice, potrivit dispoziţiilor legale în materie, transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul de asociaţi ai societăţii.

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 133 alin. (5) lit. i) din Legea nr. 85/2014.

Societatea C. S.R.L. a intrat în faliment prin procedura simplificată la data de 23 septembrie 2019, iar cesiunea nu mai poate avea loc, ca urmare a acestei situaţii. Transmiterea părţilor sociale între asociaţi presupune modificarea actului constitutiv.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După comunicarea deciziei instanţei de apel, recurenta a depus motive suplimentare de recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi arătând următoarele:

Decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de apel neanalizând motivul de apel referitor la echivocitatea ofertei. Nu s-a cercetat dacă în cauză a intervenit întâlnirea ofertei cu acceptarea şi nu s-a stabilit în mod complet situaţia de fapt.

Decizia cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât reţine că din probele administrate ar fi rezultat refuzul recurentei de a se prezenta la notar în vederea încheierii contractului de cesiune.

Au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. A fost încălcat principiul disponibilităţii, întrucât capătul principal al cererii introductive este obligarea pârâtei să semneze contractul de cesiune de părţi sociale şi contractul de cesiune a creanţei rezultată din împrumuturile acordate de reclamant societăţii C. S.R.L., iar cu privire la acesta nu se face trimitere nicăieri în considerentele deciziei recurate.

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1196 C. civ., art. 1188 C. civ., art. 1279 şi art. 1669 C. civ.

De asemenea, au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1732 şi art. 1733 C. civ.

Notificarea transmisă de intimatul-reclamant nu cuprindea elementele esenţiale prevăzute de lege, făcându-se referire exclusiv la transmiterea părţilor sociale şi nu la transmiterea creanţelor. În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că în data de 29 ianuarie 2018 ar fi intervenit acordul de voinţă al părţilor cu privire la cesiunea părţilor sociale şi a creanţei, întrucât notificarea transmisă de vânzător, având acelaşi regim juridic ca cel al ofertei de a contracta, nu respectă toate condiţiile prevăzute de lege.

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1669 alin. (1) C. civ. şi art. 133 din Legea nr. 85/2014.

Hotărârea care ţine loc de contract de cesiune nu are caracter declarativ (cu efecte ex tunc), ci are caracter constitutiv de drepturi (cu efect ex nunc).

În materia hotărârii care să ţină loc de contract, deşi instanţa suplineşte un acord al părţii care refuză să îşi îndeplinească obligaţia cu privire la o situaţie preexistentă, hotărârea judecătorească marchează momentul de la care se realizează în mod efectiv transferul proprietăţii.

Efectele hotărârii constitutive de drepturi nu se pot produce decât pentru viitor, iar instanţa de apel trebuia să observe că în cauză nu mai poate opera cesiunea părţilor sociale ca urmare a intrării în insolvenţă a societăţii C. S.R.L. Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 133 din Legea nr. 85/2014, care nu permit cesiunea părţilor sociale şi modificările intervenite în cadrul structurii societăţii în procedura falimentului.

Faţă de toate motivele dezvoltate ale recursului se solicită admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de judecată va arăta, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a răspuns criticii formulate în apel referitor la faptul că oferta a devenit echivocă. Cu privire la acest motiv de apel în considerentele hotărârii atacate nu se regăseşte nicio analiză sau motivare, făcându-se referire doar la corectitudinea sentinţei de fond cu privire la desistarea de ofertă şi la caducitatea acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Motivul arătat presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Art. 1279 alin. (3) C. civ. prevede:

"dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Art. 1669 alin. (1) C. civ., aplicabil în materia promisiunii de vânzare, face referire în mod expres la refuzul nejustificat de a încheia contractul promis:

"Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite".

Aşadar, în cazul neexecutării promisiunii sinalagmatice de contract, părţile sunt îndreptăţite la un remediu special, care constă în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Instanţa de apel a reţinut că la momentul în care pârâta recurentă B. a comunicat reclamantului la data de 29 ianuarie 2018 că îşi exercită dreptul de preemţiune în legătură cu achiziţia părţilor sociale şi a creanţelor împotriva societăţii în schimbul preţului de 65.000 euro, la acest moment deci, s-a întrunit acordul de voinţă al părţilor în ce priveşte vinderea-cumpărare pachetului de părţi sociale deţinut de reclamant şi a creanţei faţă de societate, fiind încheiat contractul de cesiune de părţi sociale şi de creanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1188 C. civ.:

"o propunere constituie oferta de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar".

Aşadar, oferta trebuie să fie clară şi neechivocă şi să cuprindă suficiente elemente pentru formarea contractului.

Notificarea transmisă de intimatul-reclamant nu cuprindea elementele esenţiale prevăzute de art. 1732 alin. (2) C. civ., întrucât se referă exclusiv la transmiterea părţilor sociale şi nu la transmiterea creanţelor. Aşa fiind, instanţa de apel a stabilit că la 29 ianuarie 2018 s-a întrunit acordul de voinţă al părţilor în ceea ce priveşte vinderea-cumpărarea pachetului de părţi sociale deţinut de reclamant şi a creanţei faţă de societate, însă la acest moment nici chiar reclamantul însuşi nu cunoştea care este în realitate valoarea creanţei sale faţă de societate. Din acest punct de vedere, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, reţinând pe de o parte că la 29 ianuarie 2018 s-a încheiat contractul de cesiune de părţi sociale şi de creanţă, iar pe de altă parte faptul că reclamantul, în urma demersurilor efectuate, a constatat că deţine o creanţă împotriva societăţii în valoare de 145.570 RON (iar nu 165.650 RON cum a menţionat iniţial).

În mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că hotărârea care ţine loc de contract de cesiune are caracter declarativ, cu efecte ex tunc, întrucât constată intervenită o situaţie juridică între părţile litigiului.

În realitate, este fără îndoială faptul că hotărârea care ţine loc de contract de vânzare, sau cum este în speţa de faţă, contract de cesiune, (instanţa de fond reţinând că între reclamant în calitate de vânzător şi pârâtă în calitate de cumpărător, a intervenit un contract de cesiune de părţi sociale şi un contract de cesiune a creanţei) - această hotărâre reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, întrucât dă naştere sau realizează transferul dreptului de proprietate.

De altfel, acesta este şi scopul legiuitorului în edictarea instituţiei hotărârii care să ţină loc de contract de vânzare potrivit dispoziţiilor art. 1669 alin. (1) C. civ., care vine să sancţioneze, pe cale judiciară, refuzul nejustificat al promitentului care şi-a asumat obligaţiile unui astfel de transfer şi care, ulterior, înţelege să nu şi le mai respecte.

Efectele hotărârii constitutive de drepturi se produc numai pentru viitor. Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, avocatul intimatului-reclamant a susţinut că între părţi a fost încheiat contractul, însă nu se putea obţine satisfacerea dreptului său decât cu ajutorul forţei coercitive a statului. Aşadar, nu se putea obţine preţul contractului (care era deja încheiat) decât în măsura în care se obţinea o hotărâre care să ţină loc de contract.

Din această perspectivă, soluţia instanţei de apel este greşită, întrucât s-a considerat că anterior intrării societăţii în procedura falimentului între asociaţi intervenise cesiunea de părţi sociale.

Potrivit dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 85/2014, nu este permisă cesiunea părţilor sociale şi modificările intervenite în cadrul structurii societăţii în procedura falimentului.

În ceea ce priveşte problema caracterului subsidiar al acţiunii în constatare, astfel cum a fost invocată de recurenta-pârâtă ca un motiv de ordine publică distinct de cererea de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

În prezentul litigiu se regăseşte o aplicaţie a promisiunii sinalagmatice de vânzare, respectiv cea din materia dreptului de preempţiune. Această varietate de contract implică obligaţia asumată de ambele părţi de a încheia în viitor un contract.

Promisiunile sinalagmatice dau naştere unor obligaţii personale de a face, a căror prestaţie este cea de a încheia în viitor contractul promis.

În cazul neexecutării promisiunii sinalagmatice de contract, părţile sunt îndreptăţite la un remediu special, care constă în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Aşadar, este admisibilă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1279 C. civ. şi respectiv art. 1669 alin. (1) C. civ., instanţa urmând a verifica dacă sunt întrunite cerinţele generale de validitate ale actului juridic.

Astfel cum s-a reţinut anterior, hotărârea instanţei de apel, pe de o parte, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii. Din această perspectivă se impune admiterea recursului şi casarea deciziei. Nu se poate reţine lipsa de interes a reclamantului, de altfel, instanţa de recurs nici nu a reţinut aceasta ca fiind o veritabilă excepţie, ci o apărare de fond. Reţinând că reclamantul are deschisă calea unei acţiuni prin care să se solicite pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1279 şi art. 1669 C. civ., instanţa de apel urmează să analizeze din această perspectivă dacă în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege, pentru ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 245 A din 19 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 mai 2021.