Exclusion of currency risk clauses from abusiveness analysis under Directive 93/13 due to reflection of mandatory monetary nominalism law

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 23 martie 2016, sub nr. 8972/300/3016, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi E., ca instanţa să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4 pct. 4.3 şi pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x din 31 iulie 2007 şi să dispună anularea acestor clauze; să dispună restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, cu dobândă legală; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută la art. 5.1 şi art. 5.11 din contractul de credit; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11339 din 4 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 8111/2016 din 30 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit nr. x din 31 iulie 2007 la art. 4 pct. 4.3 şi art. 4 pct. 4.11 lit. b), a) declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior şi a obligat pârâtele să plătească reclamanţilor sumele încasate în mod nelegal cu titlu de comision de administrare, în RON, în funcţie de cursul oficial CHF-leu stabilit de BNR, la data plăţii efective, plus dobânda legală aferentă, calculate de la data achitării acestora de către reclamanţi şi până la data plăţii efective de către pârâte şi a respins celelalte capete de acţiune (referitoare la stabilizare curs valutar şi denominare).

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B. şi C. şi pârâta D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 933 din 9 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de apelanta-pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimata E., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A., B. şi C. şi D. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac susţin că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, interpretare care este contrară interpretărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 Andriciuc. Se apreciază că în cazul unui împrumut acordat în monedă străină, banca este obligată să informeze consumatorul cu privire la consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, iar în cauză, recurenta-pârâtă nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia de informare.

Recurenţii-reclamanţi consideră că în urma constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar se impune revizuirea efectelor contractului şi stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului deoarece schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă. Apreciază şi că se impune denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia plata preţului mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se face în monedă naţională.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea hotărârii atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac susţine că în mod greşit curtea de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul contractului întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acestora, iar clauzele sunt redactate în termeni clari şi neechivoci. Recurenta-pârâtă afirmă că periodicitatea modificării dobânzii de referinţă variabile este prevăzută în mod clar în contract, precum şi posibilitatea consumatorului de a refuza modificarea cuantumului dobânzii astfel că, în temeiul alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, aceste clauze nu au caracter abuziv pentru că nu este îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ în defavoarea consumatorului.

Se mai arată că opţiunea consumatorului a fost aceea de a încheia un contract de credit cu dobândă variabilă, iar clauzele contestate sunt în acord cu prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 şi ale art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992. Recurenta-pârâtă susţine că dobânda contractuală este o parte semnificativă a preţului contractului, analiza caracterului abuziv al respectivei clauze fiind exclusă de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Mai susţine că recurenţii-reclamanţi au primit un grafic de rambursare în care era inclusă şi dobânda variabilă, prevederile fiind clare şi uşor inteligibile.

În opinia autoarei căii de atac, instanţa nu poate interveni în contractul de credit pentru a-l modifica în sensul impunerii unui cuantum fix al marjei.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe baza cererilor de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la 16 octombrie 2019, în şedinţă publică. La acest termen cauza a fost amânată faţă de lipsa de procedură cu intimata-pârâtă E. şi s-a acordat termen la 4 decembrie 2019.

Prin adresa depusă la dosar, recurenta-pârâtă F. a precizat că, în urma fuziunii prin absorbţie cu D. S.A., nu a preluat şi calitatea de mandatar pentru intimata-pârâtă E. şi a precizat numele şi adresa noului mandatar. Faţă de aceste aspecte, s-a acordat termen la 12 februarie 2020.

La termenul de la 12 februarie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 18 noiembrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursurilor.

La termenul de la 18 noiembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol având în vedere că nu mai subzista motivul suspendării. Prin încheierea de la acelaşi termen a fost introdusă în cauză intimata-pârâtă G. şi a fost prorogată discutarea suspendării judecării recursurilor până la soluţionarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru termenul de la 27 ianuarie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţii, instanţa supremă constată că aceştia au criticat în esenţă soluţia de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanţa de apel a constatat că prevederea referitoare la clauza de risc valutar, inclusă în art. 5.1 şi art. 5.11 din contractul de credit, este exclusă de la analiza caracterului abuziv. Aceste critici vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Art. 5.1 din contract prevede obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în valuta în care s-a acordat creditul, respectiv franc elveţian (CHF), iar art. 5.11 dă posibilitatea băncii de a debita automat conturile în RON sau în valută ale împrumutaţilor şi de a efectua operaţiuni de schimb valutar în numele şi pe contul acestora.

Raportat la considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele din memoriul de recurs ce vizează obligaţia de informare nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (îngheţării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională întrucât se reiterează susţinerile făcute în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că decizia atacată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în calea de atac a apelului într-un litigiu evaluabil în bani având ca obiect, între altele, constatarea nulităţii unor clauze abuzive dintr-un contract de credit. Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor. Ca urmare, această scutire nu operează în situaţia în care recursul este promovat de operatorul economic, respectiv de bancă.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) teza I coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON.

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxele fiind datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, iar conform art. 32 şi art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege, fiind datorate atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că, deşi i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 836,02 RON prin adresa emisă la 27 iulie 2018 şi comunicată la 1 august 2018, astfel cum rezultă din procesul-verbal de comunicare acte aflat la dosarul de recurs, precum şi prin raportul întocmit de magistratul-asistent, comunicat astfel cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarul de recurs, recurenta-pârâtă nu s-a conformat celor dispuse de instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a raportat la art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.