Exclusion of currency risk clauses from unfair contract review under Directive 93/13 as transposing mandatory domestic monetary nominalism rules

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 6 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 7 iunie 2015 şi, drept consecinţă, să se constate nulitatea absolută a acesteia; să se dispună stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; în virtutea principiului repunerii în situaţia anterioară, să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite în temeiul clauzei abuzive mai sus menţionate, sume la care se va adăuga dobânda legală de la data fiecărei plăţi efectuate de către reclamant până la momentul achitării efective de către pârâtă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3346/2016 din 25 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3133 din 23 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun (teoria impreviziunii), invocată de instanţă din oficiu; a anulat cererea de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun (teoria impreviziunii), formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca netimbrată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a interpretat greşit preambulul Directivei 93/13 atunci când a constatat că art. 6.3 din contractul de credit (clauza de risc valutar) este exclus de la analiza caracterului abuziv deoarece transpune o normă supletivă. Mai susţine că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel raportat şi la decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Autorul căii de atac afirmă că prevederea contractuală în discuţie nu este redactată în mod clar şi inteligibil şi că această cerinţă este legată de obligaţia de informare a împrumutatului de către împrumutător la momentul negocierii contractului.

Se mai arată că o clauză potenţial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei 93/13 prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credinţe şi transparenţei, criterii care, în opinia recurentului-reclamant, nu au fost respectate.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 27 mai 2020, în şedinţă publică.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 27 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la soluţia de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanţa de apel a constatat că prevederea stipulată la art. 6.3 din contractul de credit este exclusă de la analiza caracterului abuziv vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că art. 6.3 din contract prevede obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor de vreme ce recurentul-reclamant s-a obligat prin contractul de credit să constituie suma necesară rambursărilor în valuta prevăzută în graficul de rambursare care face referire la moneda CHF.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligaţia de informare, existenţa dezechilibrului sau cerinţa de bună-credinţă, nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.