Validity of variable interest rate and administrative fee clauses in consumer credit contracts under Directive 93/13/EEC transparency requirements

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la 2 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea nulităţii de drept şi implicit nulitatea clauzei care permite pârâtei B. S.A. stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, prevăzute de art. 6 din contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x din 7 decembrie 2007; nulitatea de drept şi implicit a clauzei care permite pârâtei stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii, prevăzuta de art. 5 din contractul de credit bancar nr. x din 5 februarie 2008; obligarea pârâtei B. de a recalcula dobânda legală aferentă contractului nr. x din 7 decembrie 2007 începând cu al doilea an după formula euribor 6M+ MARJA din contract de 1,2pp; obligarea pârâtei B. de a recalcula dobânda legală aferentă contractului nr. x din 5 februarie 2008 începând cu al doilea an după formula Euribor 6M+marja din contract de 1,5pp; să constate îmbogăţirea fără just temei a pârâtei B. prin majorarea unilaterală a dobânzii în ambele contracte, cu restituirea sumelor astfel obţinute; constatarea caracterului neexigibil al contractelor de credit nr. x din 7 decembrie 2007 şi nr. x din 5 februarie 2008, prin perceperea în mod abuziv a unor sume cu titlu de dobânzi nedatorate, fapt care a condus la preluarea abuzivă a creditelor în portofoliul C.

S.R.L.; constatarea nulităţii de drept şi implicit nulitatea clauzelor care permit pârâtei B. declanşarea scadenţei anticipate a creditelor, respectiv art. 9.3 din condiţiile generale ale contractului nr. x din 7 decembrie 2007 şi art. 8.3 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 5 februarie 2008; constatarea nulităţii contractului de cesiune de creanţă nr. x din 29 septembrie 2010 încheiat între pârâte în ceea ce priveşte transmiterea drepturilor de creanţe înscrise în poziţiile 311 şi 312 din anexă, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtei B. de a încheia acte adiţionale la ambele contracte de credit, necondiţionate de clauze abuzive şi să comunice grafice de rambursare aferente contractelor de credit bancar în care să fie indicată dobânda curentă; constatarea caracterului abuziv al clauzei privind cesiunea inserate în anexa la contractului de credit nr. x/2007 şi constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei prevăzute de art. 10 din anexa contractului de credit nr. x/2007; constatarea nulităţii de drept şi implicit a clauzei care permite pârâtei instituirea în mod unilateral a comisionului de acordare de 2,5% flat şi a comisionului de administrare credit în cuantum de 26 euro lunar prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din contractul nr. x/2007; constatarea nulităţii de drept şi implicit a clauzei care permite pârâtei B. instituirea în mod unilateral a comisionului de acordare de 2,5% flat şi a comisionului de administrare credit în cuantum de 10 euro lunar prevăzute de art. 9 lit. a) şi b) din contractul nr. x din 5 februarie 2008; obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de comision de analiză dosar, administrare credit şi comision de acordare credit, împreună cu dobânda legală, calculată de data achitării fiecărui comision şi până la data efectuării expertizei; obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin instituirea unor clauze abuzive în contractele de credit şi perceperea unor comisioane şi dobânzi nedatorate, fapt care a condus la aducerea în imposibilitate de a achita la timp ratele bancare; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat, între altele, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 15520 din 10 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1263/2016 din 1 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, a dispus suspendarea cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 116 din 8 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 8067/2016 din 20 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 6.592,14 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta B. şi la plata sumei de 1.355,31 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta C. S.R.L.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 514 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. şi a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimate în cuantum de 1.000 de RON pentru fiecare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea normelor de drept material, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE şi arată că decizia recurată este motivată superficial sau nu este motivată pe anumite capete de cerere. Se arată că instanţa de apel nu a motivat considerentele prin care a reţinut că dobânda şi comisioanele sunt incluse în costul total al creditului, clauzele respective fiind redactate în mod clar şi inteligibil. În opinia recurentei-reclamante, clauzele privind perceperea comisionului de acordare şi de administrare nu fac parte din obiectul principal al contractului şi ar fi trebuit analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Aceeaşi parte susţine că nici clauza privind dobânda nu are un caracter clar şi inteligibil deoarece conţine sintagma "în funcţie de costul resurselor de creditare", care nu ar putea fi înţeleasă de consumator.

Autoarea căii de atac afirmă că prin intervenirea cesiunii de creanţă au fost încălcate prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992 modificată prin O.U.G. nr. 174/2008 şi la Directiva 93/13 întrucât creanţa nu era exigibilă şi nu putea fi cesionată.

Se mai arată că prevederile contractuale în discuţie nu au fost negociate şi că articolele din contractele de credit referitoare la dobândă care conţin sintagma "în funcţie de costul resurselor de creditare" nu exprimă un indice obiectiv şi verificabil, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Recurenta-reclamantă mai susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 296/2004 Codul consumului, ale art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992, ale art. 14 din Legea nr. 190/1999 şi ale art. 6 din Legea nr. 289/2004 deoarece intimata-pârâtă B. nu a informat clienţii cu privire la cuantumul total al dobânzii sau cu privire la modalitatea în care se calculează acest cuantum.

În opinia recurentei-reclamante, banca ar fi trebuit să încheie cu împrumutatul un act adiţional prin care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referinţă Euribor/Libor/Robor la x luni.

În ceea ce priveşte clauza care prevede perceperea unui comision de acordare, autoarea căii de atac susţine că această prevedere este abuzivă în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi ale art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 şi că banca are dreptul numai la comisioanele prevăzute de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. Mai afirmă că plata comisionului este disproporţionată în raport de contraprestaţia băncii, acesta fiind în cuantum de 2,50% din valoarea totală a creditului.

În ceea ce priveşte clauza care prevede perceperea unui comision de administrare, recurenta-reclamantă arată că acesta este de fapt o dobândă disimulată şi că nu se prevăd serviciile prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestei sume, clauza având caracter abuziv.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la art. 27 C. proc. civ. astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere prin care a arătat că este de acord cu concluziile raportului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, cu motivarea că decizia civilă nr. 514 din 7 martie 2018 este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată înscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., iar din sinteza argumentelor în susţinerea cererii de recurs se identifică critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 514 din 7 martie 2018 şi s-a fixat termen de judecată la 4 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

La termenul de la 4 decembrie 2019, instanţa supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 12 mai 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă nemotivarea deciziei curţii de apel pe aspectele legate de constatarea inexistenţei caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, comision de acordare şi de administrare.

Înalta Curte reţine ca fiind întemeiate criticile prin care se invocă lipsa motivării în ceea ce priveşte analiza caracterului abuziv al prevederilor care reglementează dobânda contractuală, constatând că instanţa de apel a învederat aspecte de fapt legate de atitudinea recurentei-reclamante de la momentul încheierii contractelor de credit, dar nu a indicat temeiul legal pe care l-a avut în vedere şi nici nu a analizat susţinerile recurentei-reclamante referitoare la lipsa unei formule clare de calcul a dobânzii. În aceste condiţii, instanţa de recurs nu poate exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare şi nici nu poate cenzura raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel.

Având în vedere că instanţa de apel nu a motivat decizia atacată cu privire la caracterul abuziv al prevederilor care reglementează dobânda contractuală, instanţa supremă nu poate exercita controlul de legalitate cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care autoarea căii de atac invocă greşita aplicare a normelor de drept material în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

În ceea ce priveşte criticile prin care se invocă lipsa motivării cu privire la clauzele contractuale care prevăd comisioanele de acordare şi de administrare, instanţa supremă le va înlătura deoarece din decizia recurată rezultă că instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată, în raport de exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând că aceste clauze sunt redactate într-un mod clar şi inteligibil şi că ele pot fi înţelese de un consumator diligent, neavând caracter abuziv.

Recurenta-reclamantă invocă şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către curtea de apel în cadrul analizei caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare şi la cesiune, critici pe care le subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 9 lit. b) şi c) din contractul de credit bancar nr. x din 7 decembrie 2017 şi al art. 9 lit. a) şi b) din contractul de credit bancar nr. x din 5 februarie 2008, instanţa supremă observă că în apel s-a constatat în mod corect că respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Nu poate fi reţinută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de intimata-pârâtă B. în schimbul perceperii comisioanelor respective determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Din lecturarea clauzelor mai sus menţionate rezultă că cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurentei-reclamante, astfel încât aceasta a putut înţelege clauzele din punct de vedere gramatical şi a putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o priveşte.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare şi de administrare, precum şi modalitatea lor de calcul sunt detaliat exprimate în contracte, iar recurenta-reclamantă a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractelor, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractele de credit a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă B. în schimbul acestor sume.

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Aşadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care se susţine că au caracter abuziv clauzele referitoare la cesiunea creanţelor deţinute în baza contractelor de credit deoarece recurenta-reclamantă reia argumentele susţinute în faţa curţii de apel şi pe care aceasta s-a pronunţat. Mai mult decât atât, prin memoriul de recurs nu se invocă veritabile critici de nelegalitate ale soluţiei pronunţate deoarece analiza aspectelor pe care le aduce în discuţie recurenta-reclamantă (caracterul exigibil sau neexigibil al creanţei şi statutul juridic al entităţii cesionare) se circumscrie unei reevaluari a unor chestiuni de fapt, demers care nu poate fi realizat în etapa recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) şi al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 514 din 7 martie 2018, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

În rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi în limitele efectului devolutiv al apelului, urmează să analizeze clauzele cuprinse în art. 6 din contractul de credit bancar nr. x din 7 decembrie 2007 şi art. 5 din contractul de credit bancar nr. x din 5 februarie 2008 privind dobânda variabilă prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei CJUE, inclusiv a cauzei C-269/19, faţă de criticile formulate de către reclamantă sub acest aspect prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 514 din 7 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 514 din 7 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.